ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 816/2006

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 816/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul Vâlcea, prin sentința nr.

1659/ C din 14 octombrie 2002 a admis acțiunea principală, formulată de

reclamanta SC R. SA București, obligând pârâta SC P.I. SRL să plătească

reclamantei prețul prestațiilor de transport în sumă de 536.992.811 și

penalități în valoare de 771.076.269 lei calculate până la 2 septembrie 2002,

cu 49.225.572 lei cheltuieli de judecată și a respins atât cererea

reconvențională cât și cererea de chemare în garanție a S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA

București.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut următoarele:

- Între reclamantă și chemata în

garanție (S.N.T.F.M. C.F.R. M. București) s-a încheiat contractul având ca

obiect acordarea de reduceri tarifare la expedițiile de mărfuri de import –

export și tranzit pe rețeaua C.F.R., precum și plata centralizată, pe bază de

decont și factură întocmite de transportator, a tarifelor de transport și

accesorii luate de client asupra sa.

În baza acestei convenții reclamanta

a perfectat cu pârâta contractul din 28 iunie 1999 referitor la organizarea

transportului de mărfuri la export pe rețeaua căii ferate române, și pe alte

rețele de căi ferate, oferte de preț și servicii, reduceri tarifare decontări

de tarife cu S.N.T.F.M. C.F.R. M. și cu alți transportatori sau prestatori de

servicii române și străine precum și plata centralizată a tarifelor de

transport și accesoriilor.

Pârâta, în calitate de client a

expediat la export în baza contractului, cantitatea totală de 2.821.500 kg fier

vechi în perioada anului 2000, însă în intervalul martie – septembrie 2000 s-au

constatat diferențe între cantitățile încărcate și cele recepționate,

totalizând 167.160 kg fier vechi.

Lipsurile respective au fost

constatate de C.B.C.A., în componența căreia nu s-a aflat însă și

reprezentantul căii ferate bulgare, cu toate că mărfurile au fost primite de

calea ferată Bulgară de la cărăușul român C.F.R., fără nici un fel de

obiecțiuni.

Față de ofertele de preț emise de

reclamantă care priveau doar parcursul intern de la stația de expediție până la

frontieră, dar și de S.T. în care pârâta a inserat clauze D.G.N., instanța a

apreciat ca îndeplinite obligațiile asumate de reclamantă prin contract și în

consecință acesteia i se cuvine plata prețului și a penalităților aferente, cu

atât mai mult cu cât pârâta a fost aceea care a întocmit S.T. în nume propriu,

obligându-se astfel că-și rezolve și situația lipsurilor ivite în raport cu

cărăușul, ținând seama de reglementările din regulamentul de transport C.F.R.

și al convenției C.I.M. – C.O.T.I.F.

În pronunțarea soluției, instanța de

judecată a avut în vedere și recunoașterea debitului, așa cum este confirmată

de administratorul pârâtei, prin semnarea și ștampilarea documentului, potrivit

căruia se solicită acceptul reclamantei de eșalonare a plății sumei de 740

milioane, în trei tranșe, moment la care erau recunoscute și lipsurile

înregistrate la mărfurile recepționate în Bulgaria. În consecință au fost

respinse și cererea reconvențională cât și cererea de chemare în garanție.

Recursul pârâtei a fost admis de

Curtea de Apel Pitești, prin decizia nr. 317 din 10 martie 2003, casată

sentința atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, fiind

recalificat raportul contractual dintre părți, respectiv contract de expediție,

în raport de care tribunalul urma să examineze susținerile părților și

excepțiile invocate de reclamantă, ca răspuns la cererea reconvențională.

Tribunalul Vâlcea, în rejudecare,

prin sentința nr. 1025/ C din 25 octombrie 2004 a respins excepțiile privitoare

la prescripția dreptului la acțiune, a lipsei calității procesuale active a

pârâtei reconvențională și a calității procesuale pasive invocată de

reclamantă.

Cu privire la fondul cauzei,

instanța în rejudecare a reținut în funcție de documentele depuse la dosar și

de concluziile expertizei administrată în cauză și completată de mai multe ori

că între părți a fost perfectat un contract de comision, cu aplicații în cadrul

contractului de expediție, potrivit căruia reclamanta avea ca obligație

principală organizarea transportului și a activităților anexe, prin luarea

tuturor măsurilor necesare pentru conservarea exercițiului acțiunii lor

judiciare împotriva terțelor persoane în scopul exercitării riscului

eventualelor decăderi. Conform art. 406 C. com., expediționarul este ținut să valorifice

contra terților drepturile bănești ale expeditorului (pârâta) de la care a

primit însărcinarea, întrucât expeditorul nu are la îndemână o sancțiune în

contra persoanelor cu care a contractat direct reclamanta și nici aceasta nu

are acțiune împotriva pârâtei.

Expertiza a stabilit în sarcina

pârâtei o obligație neachitată de 536.992.811 lei, și penalități de întârziere

potrivit art. 6 din contract, în valoare de 1.976.783.850 lei.

Instanța de fond a mai reținut că

cererea reconvențională, așa cum a fost precizată este întemeiată, din moment

ce cantitatea de 168,06 tone fier vechi nu a ajuns la partenerul extern al

pârâtei și acesta nu a acceptat plata, așa încât s-a avut în vedere valoarea

reactualizată a mărfurilor lipsă, evaluată de expert la 1.176.783.850 lei.

Compensarea datoriilor, solicitată

de pârâtă a fost admisă de tribunal, până la concurența sumei de 1.734.228.638

lei, pârâta fiind obligată față de reclamantă la plata sumei de 191.222.478

lei.

Cererea de chemare în garanție a

fost respinsă, întrucât reclamanta nu și-a respectat obligațiile derivând din

contractul perfectat cu pârâta și nu a sesizat chemata în garanție despre

lipsurile la destinație, deși avea această obligație.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel atât reclamanta cât și pârâta, criticând-o pentru motive de

nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel Pitești, secția

comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 40/ A-C din 23

martie 2005 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC R. SA

București și a anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâta SC P.I. SRL.

În considerentele acestei decizii,

instanța de apel a reținut cu privire la motivele de apel formulate de

reclamantă următoarele:

- penalitățile în sumă de

344.357.161 lei solicitate suplimentar nu pot fi acordate în calea de atac a

apelului câtă vreme reclamanta nu a investit fondul cu un capăt de cerere

vizând aplicarea sancțiunii în continuare, fiind la îndemâna părții și alte căi

pentru obținerea acestora, fără a fi prejudiciată, în vreun fel.

- cât privește criticile formulate

la pct. 1-5 din motivele de apel instanța a reținut că în mod corect au fost

respinse excepțiile invocate referitoare la lipsa calității procesuale active a

pârâtei din cererea reconvențională și respectiv a lipsei calității procesuale

pasive a reclamantei, întrucât, după calificarea naturii juridice a

raporturilor dintre părți prin decizia formulată în recurs, și anume ca fiind

un contract de comision de expediție, singurul mijloc procesual pe care pârâta

își poate apăra drepturile presupus încălcate este calea cererii

reconvenționale.

Și critica referitoare la greșita

respingere a excepției privind prescripția dreptului material la acțiunea

reconvențională a fost constatată ca neîntemeiată în judecata apelului, având

în vedere că pretențiile invocate de pârâtă pe calea cererii reconvenționale

are ca temei contractul din 1999, în baza căruia, reclamanta s-a obligat să-și

îndeplinească atribuțiile asumate în schimbul remunerației convenite și

nicidecum în contractul de transport în care nu figurează ca partener al

afacerii și pârâta. Ca urmare, corect s-a stabilit a fi incidente în cauză

prevederile art. 3 din decretul nr. 167/1958, respectiv termenul de prescripție

de 3 ani.

Cât privește critica ce vizează

fondul cauzei, motivarea instanței de apel face trimitere mai întâi la cadrul

legal ce reglementează raporturile juridice dintre părți, respectiv regulamentul

de transport și regulile I.N.C.O.T.E.R.M.S. și față de aceste norme stabilește

că reclamanta în calitate de transportator este ținută răspunzătoare pentru

riscul pierderii, sustragerii sau a deteriorării mărfii până la predarea către

cumpărător, și tot în sarcina acesteia cădea și dreptul de a promova reclamație

administrativă, având ca obiect lipsurile de marfă înregistrate în timpul

transportului.

S-a mai reținut cu privire la

cuantumul despăgubirilor în sarcina reclamantei, că acestea reprezintă atât

contravaloarea cantității de fier vechi nepredată la destinatar, cât și

pierderile suferite datorită întreruperii afacerii derulată cu partenerul

extern, în care sunt incluse și taxele de transport încasate în plus de

reclamantă pentru marfa lipsă, inclusiv obligațiile legale.

Mai mult, se arată că reclamanta nu

s-a opus la cererea de compensare reciprocă a datoriilor, așa încât valoarea

totală a obligației de plată reținută în sarcina pârâtei a fost corect

determinată.

Instanța de apel, față de

considerentele mai sus redate a apreciat că nu se mai impune examinarea criticii

referitoare la greșita respingere a cererii de chemare în garanție, considerând

că s-a răspuns implicit la aceasta.

Apelul pârâtei a fost soluționat pe

chestiunea timbrajului, astfel că nu s-a mai impus a fi examinate criticile

formulate de pârâtă în apel.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

cât și a încheierii din 16 martie 2005 a declarat recurs reclamanta, întemeiat

pe prevederile art. 304 pct. 5, 7, 9 și 10 C. proc. civ.

În temeiul pct. 5 al art. 304 C.

proc. civ. reclamanta a solicitat anularea deciziei atacate, având în vedere că

cererea de recuzare a judecătorilor formulată în apel a fost respinsă fără a-i

fi fost comunicate motivele, ori în fapt decizia atacată a fost pronunțată, de

un complet, în compunerea căruia au intrat judecători care s-au pronunțat în

dosarul de recurs nr. 787/2003, fiind astfel încălcate în opinia autoarei, acte

de procedură privind competența judecătorilor.

Recurenta formulează critici și în

temeiul pct. 7 – 10 ale art. 304 C. proc. civ. după cum urmează:

- Instanța de apel nu a motivat

soluția în raport de criticile formulate în apel, ci a reiterat și dezvoltat

motivele care au stat la baza deciziei nr. 317/R/C dată în aceeași cauză.

- Aceeași instanță a interpretat

greșit actele juridice deduse judecății, schimbând natura și înțelesul

acestora, calificarea adusă contractului încălcând principiile art. 969 C. civ.

și 984 același cod;

- Decizia din apel a fost dată și cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii, în sensul că s-au invocat prevederile regulamentului

de transport intern pe calea ferată, ignorându-se prevederile convenției C.I.M.

– C.O.T.I.F. incidente în speță;

- Instanța de apel nu a comparat

mijloacele de probă cât privește cererea reconvențională, formulată de pârâtă,

astfel că, opinează recurenta, greșit s-a reținut existența unui prejudiciu în

patrimoniul pârâtei.

- Tot greșit s-a reținut că

recurenta nu a investit instanța de fond cu cerere privind penalitățile de

întârziere ajunse la termen, întrucât ajustările temporale ale acestora s-a

făcut în temeiul art. 294 alin. (2) C. proc. civ.

Față de aceste critici, recurenta a

solicitat admiterea recursului, casarea sau modificarea deciziei atacate, cu

cheltuieli de judecată.

Recursul este nefondat și va fi

respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Critica formulată în temeiul pct. 5

al art. 304 C. proc. civ., privitoare la respingerea cererii de recuzare este

nefondată, având în vedere că potrivit art. 29 alin. (1) C. proc. civ.,

propunerea de recuzare se face pentru fiecare judecător în parte, motivat, ori

în speță, corect instanța de apel a constatat neîndeplinirea acestor cerințe,

legal fiind respinsă ca nemotivată.

Critica dezvoltată la pct. 2 și 3

din motivele de recurs vizând greșita interpretare a actelor juridice deduse

judecății este de asemenea nefondată. Prin decizia nr. 317/R/C din 10 martie

2003, instanța de recurs a calificat contractul intervenit între părți, ca

fiind un contract de comision, ce are ca obiect tratarea de afaceri comerciale

(art. 405 C. com.), a casat sentința pronunțată la fond și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe, iar potrivit prevederilor art. 315 alin. (1)

instanța, în rejudecare este obligată a ține cont de dezlegarea dată

problemelor de drept și a probatoriilor ce au fost considerate ca necesare pentru

soluționarea cauzei. În speță, tribunalul, investit cu rejudecarea dosarului,

după casare, a examinat relațiile comerciale dintre părți, prin prisma noii

calificării a raportului juridic, a administrat proba cu expertiza și a

determinat întinderea și obligațiile reciproce dintre părți, stabilind potrivit

concluziilor expertului sumele datorate reciproc de părți. Odată intrată în

puterea lucrului judecat, calificarea juridică a convenției părților, greșita

interpretare a acesteia nu mai poate fi susținută, dat fiind împrejurarea că în

primul ciclu procesual această problemă de drept a primit o dezlegare

irevocabilă, astfel că ceea ce critică recurenta sub acest aspect, nu poate fi

primit.

Cât privește motivul de recurs

referitor la cererea de chemare în garanție și anume ignorarea aplicării convenției

C.I.M. – C.O.T.I.F., Înalta Curte reține că bine instanța de apel a menținut

soluția tribunalului, având în vedere că raporturile juridice între reclamantă

și chemata în garanție (cărăușul) aflat la dosar vol. I și dosar vol. III s-au

perfectat și derulat, ținându-se seama de normele speciale reglementate prin regulamentul

de transport aprobat prin O.G. nr. 41/1997 și regulile I.N.C.O.T.E.R.M.S.

Răspunderea cărăușului a încetat la momentul predării transportului la

frontiera țării către transportatorul bulgar, care a și preluat expediția fără

nici un fel de obiecțiuni, astfel că respingerea cererii de chemare în garanție

este legală și temeinică.

Referitor la motivul ce vizează

greșita admitere a cererii reconvenționale, recurenta critică soluția arătând

că instanța nu a comparat mijloacele de probă, depuse de părți, reținând

nefondat că pârâta a suferit un prejudiciu din neîncasarea prețului mărfurilor.

Examinând acest motiv de recurs,

Înalta Curte constată că argumentația soluției din apel are la bază concluziile

expertizei efectuată în cauză și completată suplimentar și mai mult, la cererea

de compensare a datoriilor reciproce, reclamanta nu s-a opus, astfel că

valoarea obligației de plată în sarcina pârâtei a fost corect determinată.

Ultimul motiv de recurs vizând

neacordarea penalităților de întârziere ajunse la termen este de asemenea

nefondat, având în vedere că reclamanta nu a investit instanța de fond cu un

capăt de cerere privind aplicarea sancțiunii în continuare, astfel că potrivit

prevederilor art. 292 alin. (1) coroborat cu 294 alin. (1) C. proc. civ.

instanța de control este abilitată să verifice, conform art. 295 alin. (1) C.

proc. civ., în limitele cererii de apel, doar stabilirea situației de fapt și

aplicarea legii de către prima instanță.

Corect, instanța de apel a reținut

că partea are la îndemână alte căi de desdăunare, fără a fi în vreun fel

prejudiciată.

Față de aceste considerente, în

temeiul art. 312 teza 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

declarat de reclamantă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta SC R. SA București, împotriva deciziei nr. 40/ A-C din 23 martie

2005, pronunțată de Curtea de Apel Pitești și a încheierii interlocutorii din

data de 16 martie 2005, pronunțată de aceeași instanță, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 28 februarie 2006.