ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 816/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Vâlcea, prin sentința nr. 1659/ C din 14 octombrie 2002 a admis acțiunea principală, formulată de reclamanta SC R. SA București, obligând pârâta SC P.I. SRL să plătească reclamantei prețul prestațiilor de transport în sumă de 536.992.811 și penalități în valoare de 771.076.269 lei calculate până la 2 septembrie 2002, cu 49.225.572 lei cheltuieli de judecată și a respins atât cererea reconvențională cât și cererea de chemare în garanție a S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA București. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele: - Între reclamantă și chemata în garanție (S.N.T.F.M. C.F.R.

M. București) s-a încheiat contractul având ca obiect acordarea de reduceri tarifare la expedițiile de mărfuri de import – export și tranzit pe rețeaua C.F.R., precum și plata centralizată, pe bază de decont și factură întocmite de transportator, a tarifelor de transport și accesorii luate de client asupra sa. În baza acestei convenții reclamanta a perfectat cu pârâta contractul din 28 iunie 1999 referitor la organizarea transportului de mărfuri la export pe rețeaua căii ferate române, și pe alte rețele de căi ferate, oferte de preț și servicii, reduceri tarifare decontări de tarife cu S.N.T.F.M. C.F.R. M. și cu alți transportatori sau prestatori de servicii române și străine precum și plata centralizată a tarifelor de transport și accesoriilor.

Pârâta, în calitate de client a expediat la export în baza contractului, cantitatea totală de 2.821.500 kg fier vechi în perioada anului 2000, însă în intervalul martie – septembrie 2000 s-au constatat diferențe între cantitățile încărcate și cele recepționate, totalizând 167.160 kg fier vechi. Lipsurile respective au fost constatate de C.B.C.A., în componența căreia nu s-a aflat însă și reprezentantul căii ferate bulgare, cu toate că mărfurile au fost primite de calea ferată Bulgară de la cărăușul român C.F.R., fără nici un fel de obiecțiuni. Față de ofertele de preț emise de reclamantă care priveau doar parcursul intern de la stația de expediție până la frontieră, dar și de S.T. în care pârâta a inserat clauze D.G.N., instanța a apreciat ca îndeplinite obligațiile asumate de reclamantă prin contract și în consecință acesteia i se cuvine plata prețului și a penalităților aferente, cu atât mai mult cu cât pârâta a fost aceea care a întocmit S.T.

în nume propriu, obligându-se astfel că-și rezolve și situația lipsurilor ivite în raport cu cărăușul, ținând seama de reglementările din regulamentul de transport C.F.R. și al convenției C.I.M. – C.O.T.I.F. În pronunțarea soluției, instanța de judecată a avut în vedere și recunoașterea debitului, așa cum este confirmată de administratorul pârâtei, prin semnarea și ștampilarea documentului, potrivit căruia se solicită acceptul reclamantei de eșalonare a plății sumei de 740 milioane, în trei tranșe, moment la care erau recunoscute și lipsurile înregistrate la mărfurile recepționate în Bulgaria. În consecință au fost respinse și cererea reconvențională cât și cererea de chemare în garanție.

Recursul pârâtei a fost admis de Curtea de Apel Pitești, prin decizia nr. 317 din 10 martie 2003, casată sentința atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, fiind recalificat raportul contractual dintre părți, respectiv contract de expediție, în raport de care tribunalul urma să examineze susținerile părților și excepțiile invocate de reclamantă, ca răspuns la cererea reconvențională. Tribunalul Vâlcea, în rejudecare, prin sentința nr. 1025/ C din 25 octombrie 2004 a respins excepțiile privitoare la prescripția dreptului la acțiune, a lipsei calității procesuale active a pârâtei reconvențională și a calității procesuale pasive invocată de reclamantă.

Cu privire la fondul cauzei, instanța în rejudecare a reținut în funcție de documentele depuse la dosar și de concluziile expertizei administrată în cauză și completată de mai multe ori că între părți a fost perfectat un contract de comision, cu aplicații în cadrul contractului de expediție, potrivit căruia reclamanta avea ca obligație principală organizarea transportului și a activităților anexe, prin luarea tuturor măsurilor necesare pentru conservarea exercițiului acțiunii lor judiciare împotriva terțelor persoane în scopul exercitării riscului eventualelor decăderi. Conform art. 406 C. com., expediționarul este ținut să valorifice contra terților drepturile bănești ale expeditorului (pârâta) de la care a primit însărcinarea, întrucât expeditorul nu are la îndemână o sancțiune în contra persoanelor cu care a contractat direct reclamanta și nici aceasta nu are acțiune împotriva pârâtei.

Expertiza a stabilit în sarcina pârâtei o obligație neachitată de 536.992.811 lei, și penalități de întârziere potrivit art. 6 din contract, în valoare de 1.976.783.850 lei. Instanța de fond a mai reținut că cererea reconvențională, așa cum a fost precizată este întemeiată, din moment ce cantitatea de 168,06 tone fier vechi nu a ajuns la partenerul extern al pârâtei și acesta nu a acceptat plata, așa încât s-a avut în vedere valoarea reactualizată a mărfurilor lipsă, evaluată de expert la 1.176.783.850 lei. Compensarea datoriilor, solicitată de pârâtă a fost admisă de tribunal, până la concurența sumei de 1.734.228.638 lei, pârâta fiind obligată față de reclamantă la plata sumei de 191.222.478 lei.

Cererea de chemare în garanție a fost respinsă, întrucât reclamanta nu și-a respectat obligațiile derivând din contractul perfectat cu pârâta și nu a sesizat chemata în garanție despre lipsurile la destinație, deși avea această obligație. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta cât și pârâta, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 40/ A-C din 23 martie 2005 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC R. SA București și a anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâta SC P.I. SRL.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut cu privire la motivele de apel formulate de reclamantă următoarele: - penalitățile în sumă de 344.357.161 lei solicitate suplimentar nu pot fi acordate în calea de atac a apelului câtă vreme reclamanta nu a investit fondul cu un capăt de cerere vizând aplicarea sancțiunii în continuare, fiind la îndemâna părții și alte căi pentru obținerea acestora, fără a fi prejudiciată, în vreun fel.

- cât privește criticile formulate la pct. 1-5 din motivele de apel instanța a reținut că în mod corect au fost respinse excepțiile invocate referitoare la lipsa calității procesuale active a pârâtei din cererea reconvențională și respectiv a lipsei calității procesuale pasive a reclamantei, întrucât, după calificarea naturii juridice a raporturilor dintre părți prin decizia formulată în recurs, și anume ca fiind un contract de comision de expediție, singurul mijloc procesual pe care pârâta își poate apăra drepturile presupus încălcate este calea cererii reconvenționale.

Și critica referitoare la greșita respingere a excepției privind prescripția dreptului material la acțiunea reconvențională a fost constatată ca neîntemeiată în judecata apelului, având în vedere că pretențiile invocate de pârâtă pe calea cererii reconvenționale are ca temei contractul din 1999, în baza căruia, reclamanta s-a obligat să-și îndeplinească atribuțiile asumate în schimbul remunerației convenite și nicidecum în contractul de transport în care nu figurează ca partener al afacerii și pârâta. Ca urmare, corect s-a stabilit a fi incidente în cauză prevederile art. 3 din decretul nr. 167/1958, respectiv termenul de prescripție de 3 ani. Cât privește critica ce vizează fondul cauzei, motivarea instanței de apel face trimitere mai întâi la cadrul legal ce reglementează raporturile juridice dintre părți, respectiv regulamentul de transport și regulile I.N.C.O.T.E.R.M.S.

și față de aceste norme stabilește că reclamanta în calitate de transportator este ținută răspunzătoare pentru riscul pierderii, sustragerii sau a deteriorării mărfii până la predarea către cumpărător, și tot în sarcina acesteia cădea și dreptul de a promova reclamație administrativă, având ca obiect lipsurile de marfă înregistrate în timpul transportului. S-a mai reținut cu privire la cuantumul despăgubirilor în sarcina reclamantei, că acestea reprezintă atât contravaloarea cantității de fier vechi nepredată la destinatar, cât și pierderile suferite datorită întreruperii afacerii derulată cu partenerul extern, în care sunt incluse și taxele de transport încasate în plus de reclamantă pentru marfa lipsă, inclusiv obligațiile legale.

Mai mult, se arată că reclamanta nu s-a opus la cererea de compensare reciprocă a datoriilor, așa încât valoarea totală a obligației de plată reținută în sarcina pârâtei a fost corect determinată. Instanța de apel, față de considerentele mai sus redate a apreciat că nu se mai impune examinarea criticii referitoare la greșita respingere a cererii de chemare în garanție, considerând că s-a răspuns implicit la aceasta. Apelul pârâtei a fost soluționat pe chestiunea timbrajului, astfel că nu s-a mai impus a fi examinate criticile formulate de pârâtă în apel. Împotriva acestei din urmă hotărâri cât și a încheierii din 16 martie 2005 a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5, 7, 9 și 10 C. proc.

civ. În temeiul pct. 5 al art. 304 C. proc. civ. reclamanta a solicitat anularea deciziei atacate, având în vedere că cererea de recuzare a judecătorilor formulată în apel a fost respinsă fără a-i fi fost comunicate motivele, ori în fapt decizia atacată a fost pronunțată, de un complet, în compunerea căruia au intrat judecători care s-au pronunțat în dosarul de recurs nr. 787/2003, fiind astfel încălcate în opinia autoarei, acte de procedură privind competența judecătorilor. Recurenta formulează critici și în temeiul pct. 7 – 10 ale art. 304 C. proc. civ. după cum urmează: - Instanța de apel nu a motivat soluția în raport de criticile formulate în apel, ci a reiterat și dezvoltat motivele care au stat la baza deciziei nr. 317/R/C dată în aceeași cauză.

- Aceeași instanță a interpretat greșit actele juridice deduse judecății, schimbând natura și înțelesul acestora, calificarea adusă contractului încălcând principiile art. 969 C. civ. și 984 același cod; - Decizia din apel a fost dată și cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în sensul că s-au invocat prevederile regulamentului de transport intern pe calea ferată, ignorându-se prevederile convenției C.I.M. – C.O.T.I.F. incidente în speță; - Instanța de apel nu a comparat mijloacele de probă cât privește cererea reconvențională, formulată de pârâtă, astfel că, opinează recurenta, greșit s-a reținut existența unui prejudiciu în patrimoniul pârâtei. - Tot greșit s-a reținut că recurenta nu a investit instanța de fond cu cerere privind penalitățile de întârziere ajunse la termen, întrucât ajustările temporale ale acestora s-a făcut în temeiul art. 294 alin. (2) C. proc.

civ. Față de aceste critici, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sau modificarea deciziei atacate, cu cheltuieli de judecată. Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Critica formulată în temeiul pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., privitoare la respingerea cererii de recuzare este nefondată, având în vedere că potrivit art. 29 alin. (1) C. proc. civ., propunerea de recuzare se face pentru fiecare judecător în parte, motivat, ori în speță, corect instanța de apel a constatat neîndeplinirea acestor cerințe, legal fiind respinsă ca nemotivată. Critica dezvoltată la pct. 2 și 3 din motivele de recurs vizând greșita interpretare a actelor juridice deduse judecății este de asemenea nefondată.

Prin decizia nr. 317/R/C din 10 martie 2003, instanța de recurs a calificat contractul intervenit între părți, ca fiind un contract de comision, ce are ca obiect tratarea de afaceri comerciale (art. 405 C. com.), a casat sentința pronunțată la fond și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, iar potrivit prevederilor art. 315 alin. (1) instanța, în rejudecare este obligată a ține cont de dezlegarea dată problemelor de drept și a probatoriilor ce au fost considerate ca necesare pentru soluționarea cauzei. În speță, tribunalul, investit cu rejudecarea dosarului, după casare, a examinat relațiile comerciale dintre părți, prin prisma noii calificării a raportului juridic, a administrat proba cu expertiza și a determinat întinderea și obligațiile reciproce dintre părți, stabilind potrivit concluziilor expertului sumele datorate reciproc de părți.

Odată intrată în puterea lucrului judecat, calificarea juridică a convenției părților, greșita interpretare a acesteia nu mai poate fi susținută, dat fiind împrejurarea că în primul ciclu procesual această problemă de drept a primit o dezlegare irevocabilă, astfel că ceea ce critică recurenta sub acest aspect, nu poate fi primit. Cât privește motivul de recurs referitor la cererea de chemare în garanție și anume ignorarea aplicării convenției C.I.M. – C.O.T.I.F., Înalta Curte reține că bine instanța de apel a menținut soluția tribunalului, având în vedere că raporturile juridice între reclamantă și chemata în garanție (cărăușul) aflat la dosar vol. I și dosar vol. III s-au perfectat și derulat, ținându-se seama de normele speciale reglementate prin regulamentul de transport aprobat prin O.G.

nr. 41/1997 și regulile I.N.C.O.T.E.R.M.S. Răspunderea cărăușului a încetat la momentul predării transportului la frontiera țării către transportatorul bulgar, care a și preluat expediția fără nici un fel de obiecțiuni, astfel că respingerea cererii de chemare în garanție este legală și temeinică. Referitor la motivul ce vizează greșita admitere a cererii reconvenționale, recurenta critică soluția arătând că instanța nu a comparat mijloacele de probă, depuse de părți, reținând nefondat că pârâta a suferit un prejudiciu din neîncasarea prețului mărfurilor. Examinând acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că argumentația soluției din apel are la bază concluziile expertizei efectuată în cauză și completată suplimentar și mai mult, la cererea de compensare a datoriilor reciproce, reclamanta nu s-a opus, astfel că valoarea obligației de plată în sarcina pârâtei a fost corect determinată.

Ultimul motiv de recurs vizând neacordarea penalităților de întârziere ajunse la termen este de asemenea nefondat, având în vedere că reclamanta nu a investit instanța de fond cu un capăt de cerere privind aplicarea sancțiunii în continuare, astfel că potrivit prevederilor art. 292 alin. (1) coroborat cu 294 alin. (1) C. proc. civ. instanța de control este abilitată să verifice, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în limitele cererii de apel, doar stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Corect, instanța de apel a reținut că partea are la îndemână alte căi de desdăunare, fără a fi în vreun fel prejudiciată. Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 teza 2 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC R. SA București, împotriva deciziei nr. 40/ A-C din 23 martie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Pitești și a încheierii interlocutorii din data de 16 martie 2005, pronunțată de aceeași instanță, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2006.