ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4920/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Timișoara, reclamantul B.C. în contradictoriu cu pârâții Ministerul

Apărării Naționale București, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor și UM

"X" Lugoj, a solicitat anularea Deciziei nr. 133/CJ/716/2010 din 1

februarie 2011 și CJ 162 din 17 februarie 2011, hotărârea nr. 1869 din 22

octombrie 2010 și Decizia de imputare nr. 1 din 1 septembrie 2010 pentru motive

de nulitate absolută, fără a se indica vreun temei legal.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că a fost obligat prin Decizia de imputare nr. 1 din 1

septembrie 2010 să restituie mai multe sume în baza pretinsei caracterizări ca

nelegală a demisiei sale, ori în cauză s-a omis faptul că este vorba de un

raport contractual.

A mai arătat

reclamantul că în baza contractului de angajare, salariu său fix a fost

stabilit la suma de 643 RON și că fără nici o clauză de modificare cu condiții

expres negociate, fără preavizare și fără justificare s-a dispus diminuarea

salariului, demisia sa fiind întemeiată tocmai pe acest motiv de nerespectare a

salariului.

Prin întâmpinare

Ministerul Apărării Naționale București a cerut respingerea acțiunii ca

nefondată arătând că dl. B. nu și-a îndeplinit obligația legală (și

convențională) de a încheia, cu Ministerul Apărării Naționale, prin oricare

dintre unitățile sale din țară la care va fi repartizat în urma promovării

modului de pregătire, și de a respecta un contract de angajare cu durata de 4

ani, în caz contrar, obligându-se la plata contravalorii cheltuielilor

efectuate pe timpul perioadei de pregătire.

de Apel

Prin Sentința nr. 474

din 1 noiembrie 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondată acțiunea

formulată de reclamantul B.C. împotriva pârâților Ministerul Apărării Naționale

București, și Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului

Apărării Naționale și UM "X" Lugoj.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamantul a urmat un

program de instruire în baza Legii nr. 384/2006 privind statutul salariaților

și gradaților voluntari, în sistemul pârâtului Ministerul Apărării Naționale,

și ulterior a fost numit ca șofer la UM "Y" Timișoara, când a

încheiat cu pârâtul Contractul de angajare nr. A 428 din 22 decembrie 2009

pentru o perioadă de 4 ani, până la 21 decembrie 2013 și ulterior a fost mutat

la UM "X" Lugoj, unde s-a încheiat contractul nr. P 40 din 11

ianuarie 2010, cu același termen de până la 21 decembrie 2013.

S-a mai arătat în

considerentele sentinței atacate că la data de 2 august 2010 reclamantul a

solicitat trecerea în rezervă prin demisie, cererea fiind aprobată de

comandantul UM Lugoj, în cerere precizându-se a solicitat trecerea în rezervă

prin demisie, conform Legii nr. 53/2000, art. 55 lit. c) și art. 45 alin. (1)

lit. i) din Legea nr. 384/2006, menționând că solicită aceasta din motive

personale și arătând că se obligă să achite contravaloarea cheltuielilor de

școlarizare pe care pârâtul le-a făcut cu pregătirea sa.

De asemenea,

judecătorul fondului a reținut că la cererea reclamantului de demisie, pârâtele

au calculat pe seama reclamantului contravaloarea cheltuielilor de școlarizare

pe care le-a suportat cu instruirea acestuia, emițând Decizia de imputare nr. 1

din 1 septembrie 2010 pentru suma de 4.894,61 RON pe care reclamantul a

contestat-o în procedură prealabilă și pârâții au respins-o prin Decizia nr.

133/CJ 716 din 1 februarie 2010 și Încheierea nr. 133/CJ 716 din 11 ianuarie

2010, atacate în cauză.

Susținerea

reclamantul în sensul că imputarea este nelegală întrucât demisia a intervenit

urmare la diminuarea salariului său, a fost apreciată de instanța de fond ca

fiind neîntemeiată, întrucât reducerea salariului reclamantului s-a realizat în

baza Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea stabilirii

echilibrului bugetar, începând cu data de 1 iulie 2010, cu 25% care a fost

aplicată tuturor instituțiilor bugetare, având în vedere caracterul obligatoriu

al dispozițiilor sale.

Prin urmare, Curtea

de apel a constatat că măsura luată de pârâți, de reducere a venitului

reclamantului s-a întemeiat pe o lege, culpa pentru încetarea raporturilor de

muncă cu pârâții aparținând reclamantului.

în cauză

Împotriva sentinței

Curții de apel a declarat recurs reclamantul B.C., criticând sentința pentru

nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele motive:

Recurentul susține în

esență că, deși a invocat în fața instanței de fond încetarea raporturilor de

muncă din vina intimatei care a procedat la diminuarea salariului fără

consultarea sa, prima instanță a omis să analizeze și să constate culpa

intimatei-pârâte.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamantul susține că pârâta nu are voie să intervină în

modificarea contractului fără un act adițional, întrucât întreaga structură a

contractului este conformă cu voința părților, iar modificarea salariului de

către pârâtă este o chestiune de imixtiune în contract.

Recurentul arată că

salariul a fost modificat anterior Legii nr. 118/2010, iar acest act normativ

nu are temei legal de a acționa retroactiv, dar nici pentru situația de după

intrarea în vigoare.

În opinia

recurentului, la data modificării salariului având în vedere culpa intimatei și

culpa statului, încetarea raportului de muncă nu implică obligația de a

restitui cheltuielile de școlarizare.

Recurentul susține că

nimeni nu poate fi constrâns în temeiul vreunei legi să suporte executarea unui

contract în condiții modificate fără acceptul său cu obligarea sa la plata

daunelor, în condițiile în care contractul ar înceta raportul de muncă ar

înceta din aceste motive.

În concluzie,

recurentul învederează că în condițiile în care nu are nicio culpă pentru

încetarea raporturilor de muncă, culpa fiind în totalitate a intimatei, nu

operează dispozițiile Cap. M, pct. 2, lit. f) din contract.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor formulate, precum și sub toate aspectele, în

baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

și de drept relevante

Recurentul-reclamant

a fost angajat ca șofer la Unitatea Militară "Y" Timișoara și

ulterior la Unitatea Militară "X" Lugoj, iar raporturile sale cu

această instituție au încetat la data de 2 august 2010, înainte de expirarea

termenului de 4 ani prevăzut în Contractul de angajare nr. A 428 din 22

decembrie 2009 și ulterior prevăzut și în Contractul de muncă nr. P.40 din 11

ianuarie 2010.

Atât în cuprinsul

Contractului de angajare nr. A 428 din 22 decembrie 2009 încheiat cu UM

Timișoara, cât și în Contractul nr. P 40 din 11 ianuarie 2010 încheiat cu UM

Lugoj se stipulează la lit. M alin. (2) lit. f) că recurentul-reclamant se

obligă să restituie contravaloarea cheltuielilor efectuate pe timpul

programului de instruire în cazul încetării contractului de muncă înainte de

termen pentru motive imputabile soldatului sau gradatului voluntar.

Așa cum rezultă din

actele aflate la dosarul cauzei, prin Decizia de imputare nr. 1 din 1 septembrie

2010, emisă în temeiul O.G. nr. 121/1998 s-a stabilit în sarcina

recurentului-reclamant răspunderea materială pentru suma de 4.894,61 RON,

reprezentând cheltuieli de întreținere pe timpul școlarizării-instruirii

suportate de Ministerul Apărării Naționale, iar prin Decizia nr. 133/CJ 716 din

1 februarie 2010 a fost respinsă contestația reclamantului.

Înalta Curte constată

că recurentul-reclamant răspunde material în temeiul art. 91 din Legea nr.

384/2006 privind Statutul soldaților și gradaților profesioniști, în situația

în care soldații sau gradații profesioniști voluntar întrerup angajamentul sau

contractul din vina lor.

Astfel, conform

dispozițiilor art. 32 alin. (3) și (4) din Legea nr. 384/2006:

(3) „În cazul

întreruperii înainte de termen a angajamentului și contractelor prevăzute la

alin. (1), soldații și gradații voluntari sunt obligați să restituie

Ministerului Apărării contravaloarea cheltuielilor efectuate pe timpul

programului de instruire, calculată în condițiile legii aplicabile cadrelor militare

în activitate.

(4) Prevederile alin.

(3) se aplică în cazul în care soldații sau gradații voluntari întrerup

angajamentul sau contractele din vina lor.”

Susținerile

recurentului vizând culpa intimaților pentru încetarea raporturilor de muncă pe

motiv că s-a procedat fără temei legal la diminuarea salariului, nu pot fi

reținute, Înalta Curte constatând, în acord cu prima instanță și contrar

argumentelor înfățișate de recurent că reducerea salariului reclamantului s-a

realizat în baza Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea

stabilirii echilibrului bugetar, începând cu data de 1 iulie 2010.

Din această

perspectivă, Înalta Curte constată că nu sunt pertinente criticile recurentului

referitoare la nelegala aplicare a Legii nr. 118/2010, întrucât cu privire la

drepturile salariale ale personalului bugetar ne aflăm în ipoteza de

indemnizare a unor largi categorii de personal, mai precis cvasitotalitatea

personalului din sistemul bugetar.

De asemenea în

privința adoptării unor măsuri cu impact economic general, legislatorul

național dispune de o mare latitudine pentru a se pronunța atât cu privire la

existența unei probleme de interes public ce necesită o asemenea reglementare,

cât și cu privire la alegerea modalităților concrete de aplicare a acestei

reglementări.

De altfel argumentele

recurentului fondate pe ideea că încetarea raporturilor de muncă a avut loc din

culpa intimaților, sunt contrazise de chiar conținutul cererii sale de trecere

în rezervă, în care arată că solicită trecerea în rezervă din motive personale,

obligându-se să achite contravaloarea cheltuielilor de școlarizare pe care

Ministerul Apărării Naționale le-a efectuat cu pregătirea sa.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că aspectele invocate de recurentul-reclamant în calea de atac a

recursului cu privire atât la nelegalitatea deciziei de imputare, cât și la

culpa intimaților, nu sunt fondate, instanța de fond, în mod corect, reținând

că în speță sunt aplicabile prevederile lit. M. pct. 2 lit. f) din Contractul

de muncă nr. P.40 din 11 ianuarie 2010.

soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței,

potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304

1

C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de B.C. împotriva Sentinței nr. 474 din 1 noiembrie 2011 a Curții de

Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 22 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - LM