ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4920/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamantul B.C. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale București, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor și UM "X" Lugoj, a solicitat anularea Deciziei nr. 133/CJ/716/2010 din 1 februarie 2011 și CJ 162 din 17 februarie 2011, hotărârea nr. 1869 din 22 octombrie 2010 și Decizia de imputare nr. 1 din 1 septembrie 2010 pentru motive de nulitate absolută, fără a se indica vreun temei legal. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost obligat prin Decizia de imputare nr. 1 din 1 septembrie 2010 să restituie mai multe sume în baza pretinsei caracterizări ca nelegală a demisiei sale, ori în cauză s-a omis faptul că este vorba de un raport contractual.

A mai arătat reclamantul că în baza contractului de angajare, salariu său fix a fost stabilit la suma de 643 RON și că fără nici o clauză de modificare cu condiții expres negociate, fără preavizare și fără justificare s-a dispus diminuarea salariului, demisia sa fiind întemeiată tocmai pe acest motiv de nerespectare a salariului. Prin întâmpinare Ministerul Apărării Naționale București a cerut respingerea acțiunii ca nefondată arătând că dl. B. nu și-a îndeplinit obligația legală (și convențională) de a încheia, cu Ministerul Apărării Naționale, prin oricare dintre unitățile sale din țară la care va fi repartizat în urma promovării modului de pregătire, și de a respecta un contract de angajare cu durata de 4 ani, în caz contrar, obligându-se la plata contravalorii cheltuielilor efectuate pe timpul perioadei de pregătire.

2. Hotărârea Curții de Apel Prin Sentința nr. 474 din 1 noiembrie 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul B.C. împotriva pârâților Ministerul Apărării Naționale București, și Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale și UM "X" Lugoj.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamantul a urmat un program de instruire în baza Legii nr. 384/2006 privind statutul salariaților și gradaților voluntari, în sistemul pârâtului Ministerul Apărării Naționale, și ulterior a fost numit ca șofer la UM "Y" Timișoara, când a încheiat cu pârâtul Contractul de angajare nr. A 428 din 22 decembrie 2009 pentru o perioadă de 4 ani, până la 21 decembrie 2013 și ulterior a fost mutat la UM "X" Lugoj, unde s-a încheiat contractul nr. P 40 din 11 ianuarie 2010, cu același termen de până la 21 decembrie 2013. S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că la data de 2 august 2010 reclamantul a solicitat trecerea în rezervă prin demisie, cererea fiind aprobată de comandantul UM Lugoj, în cerere precizându-se a solicitat trecerea în rezervă prin demisie, conform Legii nr. 53/2000, art. 55 lit. c) și art. 45 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 384/2006, menționând că solicită aceasta din motive personale și arătând că se obligă să achite contravaloarea cheltuielilor de școlarizare pe care pârâtul le-a făcut cu pregătirea sa.

De asemenea, judecătorul fondului a reținut că la cererea reclamantului de demisie, pârâtele au calculat pe seama reclamantului contravaloarea cheltuielilor de școlarizare pe care le-a suportat cu instruirea acestuia, emițând Decizia de imputare nr. 1 din 1 septembrie 2010 pentru suma de 4.894,61 RON pe care reclamantul a contestat-o în procedură prealabilă și pârâții au respins-o prin Decizia nr. 133/CJ 716 din 1 februarie 2010 și Încheierea nr. 133/CJ 716 din 11 ianuarie 2010, atacate în cauză.

Susținerea reclamantul în sensul că imputarea este nelegală întrucât demisia a intervenit urmare la diminuarea salariului său, a fost apreciată de instanța de fond ca fiind neîntemeiată, întrucât reducerea salariului reclamantului s-a realizat în baza Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea stabilirii echilibrului bugetar, începând cu data de 1 iulie 2010, cu 25% care a fost aplicată tuturor instituțiilor bugetare, având în vedere caracterul obligatoriu al dispozițiilor sale. Prin urmare, Curtea de apel a constatat că măsura luată de pârâți, de reducere a venitului reclamantului s-a întemeiat pe o lege, culpa pentru încetarea raporturilor de muncă cu pârâții aparținând reclamantului.

3. Recursul declarat în cauză Împotriva sentinței Curții de apel a declarat recurs reclamantul B.C., criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele motive: Recurentul susține în esență că, deși a invocat în fața instanței de fond încetarea raporturilor de muncă din vina intimatei care a procedat la diminuarea salariului fără consultarea sa, prima instanță a omis să analizeze și să constate culpa intimatei-pârâte. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul susține că pârâta nu are voie să intervină în modificarea contractului fără un act adițional, întrucât întreaga structură a contractului este conformă cu voința părților, iar modificarea salariului de către pârâtă este o chestiune de imixtiune în contract.

Recurentul arată că salariul a fost modificat anterior Legii nr. 118/2010, iar acest act normativ nu are temei legal de a acționa retroactiv, dar nici pentru situația de după intrarea în vigoare. În opinia recurentului, la data modificării salariului având în vedere culpa intimatei și culpa statului, încetarea raportului de muncă nu implică obligația de a restitui cheltuielile de școlarizare. Recurentul susține că nimeni nu poate fi constrâns în temeiul vreunei legi să suporte executarea unui contract în condiții modificate fără acceptul său cu obligarea sa la plata daunelor, în condițiile în care contractul ar înceta raportul de muncă ar înceta din aceste motive. În concluzie, recurentul învederează că în condițiile în care nu are nicio culpă pentru încetarea raporturilor de muncă, culpa fiind în totalitate a intimatei, nu operează dispozițiile Cap. M, pct. 2, lit. f) din contract.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, precum și sub toate aspectele, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

1. Argumente de fapt și de drept relevante Recurentul-reclamant a fost angajat ca șofer la Unitatea Militară "Y" Timișoara și ulterior la Unitatea Militară "X" Lugoj, iar raporturile sale cu această instituție au încetat la data de 2 august 2010, înainte de expirarea termenului de 4 ani prevăzut în Contractul de angajare nr. A 428 din 22 decembrie 2009 și ulterior prevăzut și în Contractul de muncă nr. P.40 din 11 ianuarie 2010. Atât în cuprinsul Contractului de angajare nr. A 428 din 22 decembrie 2009 încheiat cu UM Timișoara, cât și în Contractul nr. P 40 din 11 ianuarie 2010 încheiat cu UM Lugoj se stipulează la lit. M alin. (2) lit. f) că recurentul-reclamant se obligă să restituie contravaloarea cheltuielilor efectuate pe timpul programului de instruire în cazul încetării contractului de muncă înainte de termen pentru motive imputabile soldatului sau gradatului voluntar.

Așa cum rezultă din actele aflate la dosarul cauzei, prin Decizia de imputare nr. 1 din 1 septembrie 2010, emisă în temeiul O.G. nr. 121/1998 s-a stabilit în sarcina recurentului-reclamant răspunderea materială pentru suma de 4.894,61 RON, reprezentând cheltuieli de întreținere pe timpul școlarizării-instruirii suportate de Ministerul Apărării Naționale, iar prin Decizia nr. 133/CJ 716 din 1 februarie 2010 a fost respinsă contestația reclamantului. Înalta Curte constată că recurentul-reclamant răspunde material în temeiul art. 91 din Legea nr. 384/2006 privind Statutul soldaților și gradaților profesioniști, în situația în care soldații sau gradații profesioniști voluntar întrerup angajamentul sau contractul din vina lor.

Astfel, conform dispozițiilor art. 32 alin. (3) și (4) din Legea nr. 384/2006: (3) „În cazul întreruperii înainte de termen a angajamentului și contractelor prevăzute la alin. (1), soldații și gradații voluntari sunt obligați să restituie Ministerului Apărării contravaloarea cheltuielilor efectuate pe timpul programului de instruire, calculată în condițiile legii aplicabile cadrelor militare în activitate.

(4) Prevederile alin. (3) se aplică în cazul în care soldații sau gradații voluntari întrerup angajamentul sau contractele din vina lor.” Susținerile recurentului vizând culpa intimaților pentru încetarea raporturilor de muncă pe motiv că s-a procedat fără temei legal la diminuarea salariului, nu pot fi reținute, Înalta Curte constatând, în acord cu prima instanță și contrar argumentelor înfățișate de recurent că reducerea salariului reclamantului s-a realizat în baza Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea stabilirii echilibrului bugetar, începând cu data de 1 iulie 2010. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu sunt pertinente criticile recurentului referitoare la nelegala aplicare a Legii nr. 118/2010, întrucât cu privire la drepturile salariale ale personalului bugetar ne aflăm în ipoteza de indemnizare a unor largi categorii de personal, mai precis cvasitotalitatea personalului din sistemul bugetar.

De asemenea în privința adoptării unor măsuri cu impact economic general, legislatorul național dispune de o mare latitudine pentru a se pronunța atât cu privire la existența unei probleme de interes public ce necesită o asemenea reglementare, cât și cu privire la alegerea modalităților concrete de aplicare a acestei reglementări. De altfel argumentele recurentului fondate pe ideea că încetarea raporturilor de muncă a avut loc din culpa intimaților, sunt contrazise de chiar conținutul cererii sale de trecere în rezervă, în care arată că solicită trecerea în rezervă din motive personale, obligându-se să achite contravaloarea cheltuielilor de școlarizare pe care Ministerul Apărării Naționale le-a efectuat cu pregătirea sa.

Prin urmare, Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurentul-reclamant în calea de atac a recursului cu privire atât la nelegalitatea deciziei de imputare, cât și la culpa intimaților, nu sunt fondate, instanța de fond, în mod corect, reținând că în speță sunt aplicabile prevederile lit. M. pct. 2 lit. f) din Contractul de muncă nr. P.40 din 11 ianuarie 2010. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.C. împotriva Sentinței nr. 474 din 1 noiembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 noiembrie 2012. Procesat de GGC - LM