ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 768/2024

Asupra recursului civil de față; Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 7 iunie 2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele B. și B., solicitând obligarea acestora la plata, în solidar, a sumei de 9.197.365,47 RON cu titlu de prejudiciu cauzat societății ca urmare a neexecutării obligației asumate și denunțării unilaterale intempestive a contractului de furnizare încheiat între părți. Prin sentința civilă nr. 569 din 25 februarie 2021 Tribunalul Ilfov – secția Civilă admite în parte cererea și obligă pârâtele la plata sumei de 3.468.301,97 RON cu titlu de daune materiale; au fost compensate cheltuielile de judecată.

Hotărârea pronunțată de instanța de fond este apelată atât de reclamantă, cât și de cele două pârâte. Prin decizia civilă nr. 1589 din 2 noiembrie 2022 Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă apelul reclamantei este respins ca nefondat; apelul pârâtelor este admis, sentința apelată fiind în tot schimbată în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii. Împotriva deciziei mai sus arătate, reclamanta A. S.R.L. formulează recurs, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel București. Motivele de recurs sunt, în esență, următoarele: Recurenta invocă o incorectă calificare a contractului încheiat de părți, susținând că instanța a încălcat principiul disponibilității, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat și prevederile art. 1270 C. civ., încadrând aceste susțineri în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc.

civ. se invocă și o motivare străină de natura cauzei, inexistentă în opinia recurentei, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ. Potrivit principiului disponibilității, susține recurenta, părțile au ales să supună analizei instanței problema denunțării intempestive a unui contract de distribuție încheiat în formă nescrisă pe durată îndelungată. Se învederează că a existat o hotărâre judecătorească prin care instanțele străine au tranșat cu putere de lucru judecat faptul că între părți au existat raporturi contractuale îndelungate sub forma unui contract de distribuție. Este invocată Hotărârea Tribunalului Comercial al Cantonului Berna din 2 septembrie 2019, hotărâre care a fost recunoscută pe teritoriul României.

Prin hotărârea pronunțată instanța de apel a ignorat complet natura și întinderea contractului încheiat între părți, urmare a unei analize superficiale și astfel nemotivate ori motivate contradictoriu, reținând în mod greșit că între părți nu a existat niciun contract pe o perioadă îndelungată, ceea ce ar fi permis încetarea raporturilor la un termen de preaviz apreciat ca fiind rezonabil de instanță. Consideră recurenta că ambele părți au fost de acord că se află în prezența unui contract pe o perioadă îndelungată, un contract de distribuție încheiat în formă orală începând cu anul 2012 astfel cum a stabilit și instanța elvețiană, aspecte care nu au fost avute în vedere de către instanța de apel, fapt ce a determinat o greșită calificare a raporturilor dintre părți având drept consecință greșita soluție pronunțată în cauză.

Recurenta invocă și încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ. în sensul că instanța a aplicat greșit normele de drept material la un alt contract decât cel încheiat de către părți. În susținerea acestui motiv de recurs sunt făcute trimiteri la situația de fapt și la probatoriul administrat în cauză. Subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta învederează că decizia instanței este superficial motivată și conține considerente contradictorii/străine de natura cauzei. Este criticată motivarea instanței și sub aspect cantitativ, considerând că instanța de apel a "simplificat" cauza, înlăturând o bună parte a susținerilor părților tocmai pentru a evita o motivare anevoioasă care ar fi presupus să analizeze în mod efectiv susținerile părților, respectiv să prezinte raționamentul aplicat de judecător asupra tuturor problemelor de drept și situației de fapt supuse analizei sale.

Contradictorialitatea hotărârii vizează faptul că instanța de apel a reținut că între părți nu a existat niciun contract, ci doar raporturi juridice grefate pe comandă urmate de acceptare ceea ce a condus la o greșită apreciere cu privire la caracterul rezonabil al denunțării în raport de art. 1277 C. civ. Recurenta invocă și existența unui abuz de drept al intimatelor-pârâte atunci când și-au încălcat obligațiile asumate în contract, astfel cum s-a reținut și de către Consiliul Concurenței prin Decizia nr. 101 din 20 decembrie 2021, concluzionând că astfel au fost încălcate dispozițiile legale din materia bunei-credințe, a abuzului de drept, puterea de lucru judecat și principiile răspunderii civile contractuale, motive de recurs ce sunt încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc.

civ. În acest context se face vorbire despre decizia mai sus arătată prin care Consiliul Concurenței a amendat intimatele pentru că au întrerupt aprovizionarea pieței românești cu imunoglobulină pentru a pune presiune pe autoritățile române să suspende taxa clawback. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă și încălcarea prevederilor art. 1277 C. civ. și a noțiunii de termen rezonabil raportat la materia contractelor de distribuție de medicamente de uz uman, în lumina prevederilor art. 737 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 și a principiilor consacrate de CJUE în materie. Recurenta arată faptul că prin Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, domeniu de maximă importanță națională, legiuitorul a impus anumite termene specifice în materia retragerii de pe piața românească de medicamente, ca atare termenul rezonabil de preaviz impus de art. 1277 C. civ.

trebuie interpretat și prin raportare la termenele reglementate de art. 737 din legea sănătății, aspecte de care instanța de apel nu a ținut seama. Instanța de apel, în opinia recurentei, a ignorat toate aspectele și principiile în materia sănătății publice, realizând o interpretare fundamental eronată și în dezacord cu scopul protejării sănătății publice. Intimatele-pârâte au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat. În cauză s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care a fost comunicat părților. Recursul a fost admis cu principiu, fixându-se termen în ședință publică pentru examinare. Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

Întregul recurs are la bază ideea că între părți au existat relații de natură comercială îndelungate care au avut ca obiect distribuirea pe piața românească de către recurenta-reclamantă, în mod exclusiv, a unui medicament produs de către cele două intimate-pârâte. Recurenta susține că aceste relații s-au manifestat sub forma unui contract de distribuție încheiat în formă nescrisă pe durată îndelungată, motiv pentru care intimatele nu îl puteau denunța în mod intempestiv astfel cum s-a întâmplat în prezenta cauză. Instanța de apel, cu prioritate, analizează contractul încheiat între părți, respectiv natura acestuia și perioada pentru care a fost încheiat, reținând în mod corect faptul că aceste elemente sunt definitorii pentru soluționarea litigiului.

Concluzia la care ajunge instanța de apel, în baza probelor pe care le-a administrat, este aceea că părțile nu au încheiat un contract pe o perioadă nedeterminată cu privire la comercializarea pe piața românească a medicamentului de către reclamantă, singurele obligații neechivoce stabilite în sarcina părților au rezultat în baza comenzilor reclamantei, acceptate de către pârâte și urmate de executare. Criticile recurentei cu privire la existența unui contract între părți nu pot fi reținute. Faptul că între părți au existat raporturi comerciale cu întindere îndelungată nu echivalează cu încheierea unui contract în cuprinsul căruia obligațiile părților sunt strict determinate. Recurenta, prin terminologia utilizată, asimilează existența relațiilor comerciale cu întindere îndelungată cu încheierea efectivă a unui contract cu durată cel puțin egală cu începutul acestor raporturi.

Este invocată o hotărâre pronunțată de Tribunalul Comercial al Cantonului Berna din 2 septembrie 2019, hotărâre ale cărei efecte au fost recunoscute pe teritoriul României urmare a sentinței civile nr. 1370/2020 pronunțată de Tribunalul Ilfov. Susține recurenta că prin această hotărâre, instanțele străine au tranșat cu putere de lucru judecat că între părți au existat raporturi contractuale îndelungate sub forma unui contract de distribuție. Hotărârea sus amintită reține că părțile au încheiat începând cu 2012 un contract de vânzare în formă "orală", că acestea au încheiat un acord de distribuție pe care îl consideră un acord-cadru și o obligație perpetuă, la finalizarea căreia furnizorul (în calitate de vânzător) și cumpărătorul (în calitate de cumpărător) încheie contracte individuale de cumpărare, se face referire la un complex de contracte.

În concret, raporturile comerciale dintre părți au fost derulate pe mai multe paliere ce a presupus încheierea mai multor acte juridice: mandatarea recurentei de către intimate de a se ocupa de toate demersurile necesare pentru emiterea, deținerea și reînsușirea autorizației de punere pe piață a medicamentului în relația cu Agenția Națională a Medicamentului; emiterea de procuri pentru formalitățile de import necesare; acordul privind taxa clawback potrivit căreia recurenta avea obligația să achite această taxă corespunzătoare medicamentelor obiect al contractului dintre părți. Toate aceste relații comerciale existente nu fundamentează existența contractului, indiferent de denumire, pe o perioadă determinată de minim 2 ani astfel cum susține recurenta.

Colaborarea dintre părți avea la bază comenzile recurentei urmate de executare (livrare). Previzionările periodice solicitate recurentei de către intimate nu au valoarea unui contract, acestea erau simple estimări în baza cărora urma să fie calibrată activitatea de producție. Și aceste forecasturi reprezintă un aspect caracteristic al complexității raporturilor comerciale dintre părți, însă nu prezintă profilul unui contract potrivit căruia intimatele aveau obligația să livreze cantitatea de medicamente pe care o previzionau pentru următorii 2 ani. În concluzie, nu se poate reține vreo încălcare a principiului disponibilității și nici a puterii de lucru judecat astfel cum susține recurenta prin motivele invocate.

Criticile recurentei referitoare la superficiala motivare și existența unor considerente contradictorii/străine de natura cauzei nu pot fi, de asemenea, reținute. Nu se poate vorbi despre o motivare contradictorie, hotărârea instanței fiind rezultatul unor raționamente logico-juridice coerente, care vin să susțină soluția pronunțată. Nemulțumirea recurentei vizează mai degrabă hotărârea sub aspect cantitativ, motivarea "de o pagină și jumătate" care, în opinia acesteia, lipsește de conținut scopul hotărârii judecătorești. Așa cum în mod constant s-a reținut în practica instanței supreme, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc.

civ., nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. Câtă vreme reclamanta A. S.R.L. nu a făcut dovada existenței unui act juridic din care să rezulte voința neîndoielnică a părților în sensul celor susținute, nu poate fi reținută răspunderea contractuală a pârâtelor pentru neexecutare sau pentru denunțarea unilaterală intempestivă a convenției, astfel cum în mod corect a constatat instanța de apel. Motivul de recurs referitor la încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ. și circumscris de recurentă în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu va fi analizat întrucât reprezintă o critică de netemeinicie și nicidecum o aplicare greșită a unei norme de drept material care, de altfel, nici nu este indicată.

În contextul inexistenței vreunui contract care să producă efectele juridice arătate de către recurenta-reclamantă, acest aspect reprezentând esența dezlegărilor solicitate, restul motivelor de recurs vizând abuzul de drept al intimatelor-pârâte, efectele deciziei pronunțate de Consiliul Concurenței, aprecierile cu privire la obligațiile operatorilor economici din domeniul sănătății devin lipsite de relevanță, inutil a mai fi analizate, în plus fiind adevărate critici de netemeinicie exprimând nemulțumirea recurentei cu privire la situația de fapt, la probatoriu, aspecte ce nu pot forma obiectul unui recurs. În ceea ce privește cererea recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată, deși aceasta a câștigat procesul, urmează a fi respinsă întrucât nu s-a făcut dovada acestor cheltuieli, respectiv a onorariului de avocat, având în vedere că factura fiscală depusă vizează un alt dosar, având un alt obiect.

Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1589 din 2 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă. Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata-pârâtă B.. Definitivă. Pronunțată în ședința publică astăzi,