ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 27/2026

Ședința publică din data de 21 ianuarie 2026

Asupra contestației în anulare, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 25 august 2025, sub nr. x/2025, S.C. A. S.A. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 221 din 5 februarie 2025 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2023.

Contestatoarea susține, în esență, că instanța a făcut o eroare materială care tinde ca, în ciuda casării cu trimitere, procesul să nu se poată judeca în continuare. Potrivit contestatoarei, reținerea în considerente că cele 2 contracte x/14.05.2014 și y/16.05.2013 nu au aceleași părți, fără ca acest aspect să fi fost invocat în fond, apel sau recurs și fără să se fi administrat probe cu privire la acest aspect, este o greșeală materială în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

În opinia contestatoarei, greșeala materială se referă la reținerea în considerente a faptului că sunt 2 contracte care nu au aceleași părți și pornește de la faptul că pe piața contractelor de achiziție publică din România au apărut mai multe branduri străine care participă la licitații. Arată contestatoarea că brandul B. are sediul principal în Germania și este reprezentat de B., iar în România această firmă are o subsidiară la Timișoara, B., dar și o companie cu denumirea B. S.R.L. Astfel, arată autoarea căii de atac, brandul B. este prezent pe piața lucrărilor de construcții din România cu oricare dintre respectivele entități. Împrejurarea că instanțele de judecată nu au cercetat legătura dintre aceste companii ce funcționează sub același brand a făcut să se concluzioneze în decizia contestată că 2 contracte care au ca parte contractantă, 2 firme din grup, să fie considerate de către instanță contracte cu părți diferite, conchide autoarea căii de atac.

În final, contestatoarea susține că eroarea materială se deduce și din reținerea în considerente a comparației între art. 30 din Legea nr. 10/1995 în opoziție cu art. 2531 alin. (1) pct. b C. civ. care privește antreprenorul, situația furnizorului fiind reglementată la art. 2531 alin. (1) pct. a C. civ., care este diferită din perspectiva termenului și a momentului de la care începe să curgă, concluzionează contestatoarea.

Contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a respinge contestația în anulare pentru considerentele ce urmează:

Cererea dedusă judecății are ca obiect contestația în anulare împotriva deciziei nr. 221 din 5 februarie 2025 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2023, prin care a fost admis recursul declarat de recurenta S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 239/A-C din 04 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Pitești - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost casată în parte decizia atacată și în tot sentința civilă nr. 69/27.02.2024 și încheierile premergătoare începând cu 24.10.2023 pronunțate de Tribunalul Argeș. A fost trimisă cauza pentru o nouă judecată primei instanțe și a fost menținută dispoziția de respingere a excepției tardivității apelului, cuprinsă în decizia atacată.

Contestația în anulare reprezintă o cale extraordinară de atac de retractare, nedevolutivă, ce poate fi declarată numai în cazurile și condițiile expres și limitativ prevăzute de normele de drept imperative ce o instituie.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., în temeiul căruia și-a fundamentat cererea autoarea căii de atac, dispozițiile legale prevăd că hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

În cauză, contestatoarea a susținut că instanța supremă a făcut o eroare materială întrucât a reținut în considerentele deciziei atacate că cele 2 contracte nr. x/14.05.2014 și nr. y/16.05.2013 nu au aceleași părți, fără ca acest aspect să fi fost invocat în fond, apel sau recurs și fără să se fi administrat probe cu privire la acest aspect.

Totodată, autoarea căii de atac a susținut că eroarea materială se deduce și din reținerea în considerentele deciziei atacate a comparației între art. 30 din Legea nr. 10/1995 în opoziție cu art. 2531 alin. (1) pct. b C. civ.

Înalta Curte constată că argumentele expuse în susținerea contestației privesc fondul cauzei, aspecte asupra cărora instanța de recurs s-a pronunțat și care nu mai pot fi reevaluate în prezenta cale de atac.

În acest context, se observă că în raport de considerentele deciziei atacate, argumentele expuse de către contestatoare în fundamentarea acestei căi de atac sunt unele care se referă la o eroare de judecată imputată instanței supreme și la chestiuni de fond deduse judecății în recurs, iar nu la o eroare materială pretins săvârșită în mod involuntar de către Înalta Curte prin adoptarea soluției de respingere a recursului.

Erorile materiale la care se referă norma procedurală prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. vizează aspecte formale ale judecății, care trebuie să fie evidente și săvârșite de instanță ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, iar pentru verificarea acestor situații nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, deoarece contestația în anulare este o cale de atac de retractare, și nu de reformare a unei decizii definitive, ceea ce înseamnă că nu poate fi formulată pentru a provoca rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuție nelegalitatea hotărârii, ca urmare a invocării unor erori materiale care, în fapt, vizează pretinse greșeli de judecată relative la dezlegarea dată de instanță cererii de recurs.

În aceste condiții, dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele contestației din perspectiva celor solicitate de către contestatoare, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

În acest sens, în mod constant, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei.

Contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative, securitatea raporturilor juridice fiind o dimensiune esențială.

Pentru aceste considerente, având în vedere că motivele formulate de contestatoare nu se încadrează în cele prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., invocate ca temei de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 508 C. proc. civ., urmează să respingă contestația în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 221 din 5 februarie 2025 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2023.

Față de soluția de respingere a contestației în anulare, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va obliga contestatoarea S.C. A. S.A. la plata către intimata S.C. C. S.A. Pitești a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.604,35 RON, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 221 din 5 februarie 2025 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2023.

Obligă contestatoarea S.C. A. S.A. la plata către intimata S.C. C. S.A. PITEȘTI a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.604,35 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 ianuarie 2026.