ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1600/2025

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 53 și următoarele din Legea nr. 101/2016, coroborat cu dispozițiile Legii nr. 554/2004 și art. 194 C. proc. civ., raportate la art. 1350, art. 1552 C. civ. și O.U.G. nr. 34/2006.

La data de 10.01.2020 reclamanta a depus precizări, în sensul că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată este de 1.151.946,02 RON reprezentând contravaloarea facturii nr. x/29.12.2017 în sumă de 1.083.828 RON, o parte aferentă restului de plată la facturile emise în baza contractului de execuție lucrări nr. x/16.05.2012 și o parte din contravaloarea garanțiilor de bună execuție ce trebuiau deblocate ca urmare a încheierii procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/01.09.2015.

Având în vedere faptul că între reclamanta A. S.R.L. și pârâta B. S.R.L., asociați la achiziția publică în urma căreia s-a încheiat contractul de execuție lucrări nr. x/06.07.2011, a intervenit ulterior contractul de cesiune nr. x/20.02.2013, toate lucrările executate de către A. S.R.L. fiind facturate către pârâta B. S.R.L., și faptul că este vorba despre un litigiu având ca obiect o desocotire a asociaților (potrivit contractului de asociere nr. x/09.05.201 1), un litigiu între profesioniști, în calitate de pârâtă urmând să stea doar B. S.R.L.

Prin sentința nr. 29/2024 din 26 iunie 2024, Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției și ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 157/2025 din 26 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a fost respins ca nefondat apelul reclamantei.

Memoriul de recurs a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținându-se, în esență, că hotărârea instanței de apel nu este motivată, nefiind analizate în integralitate motivele de apel invocate, soluția pronunțată fiind dată cu interpretarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 204 din O.U.G. nr. 34/2006 și art. 1315 C. civ.

Într-o primă critică, s-a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a statuat faptul că nu pot fi reținute criticile din apel ce vizează aspectele cuprinse în Raportul de audit financiar nr. x/2012 al Curții de Conturi Mehedinți, întrucât acest raport nu a fost contestat. În acest sens, a arătat recurenta că instanța de apel nu a analizat apărările sale cu privire la inopozabilitatea acestui raport, act administrativ cu caracter individual, care nu a fost comunicat societății reclamante și împotriva căruia nu a putut formula niciun fel de apărări. Mai mult, a menționat că Raportul de audit al Curții de Conturi Mehedinți contrazice Nota nr. 693 a Curții de Conturi a României, neputând fi reținut astfel ca mijloc de probă.

A mai arătat recurenta că instanța de apel nu a analizat în concret fondul problemei, motivându-și soluția exclusiv pe concluziile Raportului de audit, deși în cauză au fost puse în discuție aspecte tehnice legate de executarea și neexecutarea contractului. Potrivit recurentei, lucrările au fost executate în conformitate cu clauzele contractuale și dispozițiile de șantier atât din punct de vedere calitativ, cât și cantitativ, fiind recepționate de către achizitor fără niciun fel de obiecțiuni potrivit procesului-verbal de recepție încheiat la terminarea lucrărilor nr. x/01.09.2015. Astfel, instanța de control judiciar devolutiv nu a făcut nicio analiză a clauzelor contractuale și a modalității în care acestea au fost îndeplinite de către părțile implicate în derularea lui și nu a realizat o analiză a prețurilor și sumelor încasate raportate la oferta financiară. În acest sens, a precizat recurenta că, așa cum rezultă din oferta financiară depusă la dosarul cauzei, reclamanta nu a depășit pragurile stabilite în ofertă, fiind irelevant de unde și la ce preț a achiziționat branșamentele puse în operă.

În opinia titularei memoriului de recurs Nota nr. 693 a Curții de Conturi trebuia să aibă caracter obligatoriu față de Raportul de audit al Curții de Conturi Mehedinți, acesta din urmă încălcând prescripțiile Curții de Conturi a României cu privire la legea aplicabilă pentru calculul prețului bunurilor și serviciilor antreprenorilor în cazul contractelor de achiziție publică.

Printr-o altă critică, s-a susținut că în mod eronat instanța de apel a reținut că apărarea privind necomunicarea Dispoziției de șantier nr. 2 este un motiv nou, invocat direct în apel, deși în fața instanței de fond a arătat că societatea reclamantă a executat contractul potrivit Dispoziției de șantier nr. 1, în contextul în care Dispoziția de șantier nr. 2 nu a fost niciodată comunicată, aceasta fiind cunoscută doar de către proiectant și beneficiar.

De asemenea, s-a mai criticat și faptul că instanța de control judiciar devolutiv nu s-a pronunțat cu privire la apărările reclamantei ce au vizat interzicerea cesiunii integrale a unui contract de achiziție. Potrivit recurentei, puteau fi cesionate integral doar obligațiile de plată ale autorității contractante în calitate de beneficiar, nu și obligațiile de executare a serviciilor/construcțiilor, așa cum este prevăzut de art. 204

1

din O.U.G. nr. 34/2006 prin raportare la art. 1315 C. civ.

Prin memoriul de recurs s-a mai susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat nici cu privire la faptul că nu s-a examinat existența culpei contractuale în sarcina reclamantei, deși din întregul probatoriu administrat în cauză a rezultat fără echivoc faptul că lucrările au fost executate de către societatea reclamantă în conformitate cu clauzele contractuale și Dispoziția de șantier nr. 1, nefiind contestate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 2 iunie 2025.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat, în principal, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., anularea recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat.

Prin rezoluția din 22 iulie 2025 a fost stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursului la 11 noiembrie 2025, cu citarea părților în ședință publică.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține caracterul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta contestă legalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, prin care a fost menținută soluția primei instanțe de respingere a acțiunii în pretenții. Prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.083.828 RON, reprezentând contravaloarea facturii emise în temeiul contractului de execuție lucrări nr. x/16.05.2012 și al contractului nr. x/20.02.2013, precum și a sumei de 68.118,02 RON, cu titlu de parte din garanția de bună execuție.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta invocă nemotivarea deciziei atacate, susținând că instanța de apel ar fi omis analiza unor motive de apel pe care le apreciază ca fiind esențiale pentru soluționarea cauzei.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sancționează încălcarea obligației de motivare a hotărârii judecătorești, obligație care constituie o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, astfel cum aceasta este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, având rolul de garanție a legalității raționamentului judiciar.

Exigența motivării hotărârii judecătorești este reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora, în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, cu indicarea atât a argumentelor pentru care cererile au fost admise, cât și a celor pentru care au fost înlăturate.

Motivarea unei hotărâri judecătorești presupune realizarea unui raționament logic, coerent și inteligibil, care să permită părților înțelegerea soluției pronunțate și exercitarea controlului judiciar, fără a impune însă instanței obligația de a răspunde exhaustiv tuturor argumentelor invocate, ci doar acelora care, prin natura și conținutul lor, sunt de natură să influențeze soluția cauzei.

Din această perspectivă, instanța supremă constată că decizia atacată respectă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea conținând în considerentele sale argumentele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, având legătură directă cu aceasta și reflectă cu claritate punctul de vedere al instanței asupra problemelor examinate, fiind posibilă realizarea controlului judiciar în recurs și evidențiind faptul că au fost cercetate chestiunile esențiale ale cauzei.

În ceea ce privește valoarea probatorie a Raportului Curții de Conturi, Înalta Curte constată că, spre deosebire de susținerile recurentei, instanța de apel a procedat la o analiză proprie a acestui aspect, reținând că apărările formulate împotriva legalității concluziilor Curții de Conturi nu pot fi examinate în cadrul prezentului litigiu, câtă vreme Raportul de audit nu a fost supus controlului pe calea contenciosului administrativ, fiind, în consecință, un act administrativ prezumat valabil. Pe acest temei, instanța de apel a apreciat că raportul poate fi valorificat ca mijloc de probă în cadrul procesului civil, nefiind formulate alte critici privind admisibilitatea probelor.

Prin urmare, nu se poate susține existența unei nemotivări în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., câtă vreme instanța de apel a expus rațiunea pentru care a valorificat concluziile acestui act în cadrul probatoriului administrat.

Mai mult, criticile recurentei vizează, în realitate, distincția dintre valoarea probatorie și opozabilitatea Raportului Curții de Conturi, precum și posibilitatea de a combate constatările acestuia. Or, asemenea susțineri nu se circumscriu motivului de recurs indicat, ci ar fi presupus invocarea unei nelegalități procedurale, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aspect care nu a fost valorificat în mod corespunzător de către titulara căii extraordinare de atac pendinte, recursul neputând fi completat deductiv de instanță.

În plus, caracterul pretins esențial al acestei apărări nu este justificat în recurs, întrucât soluția de respingere a acțiunii nu s-a fundamentat în mod determinant pe concluziile Raportului Curții de Conturi, ci, în principal, pe conduita contractuală a reclamantei, întemeiată pe analiza întregului material probatoriu.

Din considerentele deciziei atacate, rezultă că instanța de apel a reținut practic că Raportul Curții de Conturi necontestat avea valoarea unui mijloc de probă judiciară în legătură cu regularitatea utilizării fondurilor publice în executarea contractului de achiziție încheiat cu beneficiarul care nu e parte în proces, fiind analizat alături de celelalte probe din dosar, respectiv raportul de expertiză contabilă întocmit în dosarul penal cu care se coroborează apreciindu-se și că Nota nr. 693 a Curții de Conturi de care s-a prevalat reclamanta în apel nu are relevanță în raport cu natura pretențiilor deduse judecății pe calea acțiunii în răspundere, constatări care privind temeinicia și valorificarea probelor nu pot fi cenzurate în recurs.

Tot în cadrul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin memoriul de recurs se arată și că în mod greșit instanța de apel nu ar fi analizat apărarea privind necomunicarea Dispoziției de Șantier nr. 2.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel nu a reținut încălcarea limitelor judecății în apel prevăzute prin art. 478 alin. (1) C. proc. civ., prin formularea unui nou petit de către apelantă, ci nesocotirea dispozițiilor art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. civ. sub un alt aspect. Instanța de apel, analizând cauza acțiunii introductive, astfel cum a fost reconfigurată procesual de reclamantă la prima instanță, a reținut că prin invocarea unui alt motiv al culpei contractuale a pârâtului, s-ar fi procedat nepermis la modificarea cererii de chemare în judecată sub aspectul cauzei acțiunii în răspundere, ceea ce contravine regulii că prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe.

Recurenta nu a formulat o critică distinctă privind aplicarea greșită a acestor norme procedurale, întemeiată pe motivul de casare corespunzător prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a putea combate valabil raționamentul instanței de apel privind limitele judecății în calea de atac. În lipsa unei asemenea critici prin care să se combată considerentele deciziei atacate în substanța acestora, soluția instanței de apel nu poate fi cenzurată sub aspectul legalității.

De asemenea, nici susținerea privind neanalizarea interdicției cesiunii contractului de achiziție publică nu este de natură să atragă incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Pretinsa încălcare a art. 204

1

din O.U.G. nr. 34/2006 în forma în vigoare la data încheierii contractului nu a fost valorificată de reclamantă sub forma unei cauze de nulitate a contractului de cesiune dedus judecății, care, dimpotrivă, a fundamentat pretențiile reclamantei împotriva pârâtei.

Recurenta-reclamantă face referire la fraudarea legii cu privire la atribuirea contractului de achiziție publică și la interdicția transmiterii obligațiilor născute în sarcina părților contractante, însă cadrul procesual a fost reconfigurat în virtutea principiului disponibilității de către reclamantă, prin excluderea beneficiarului cu care s-a încheiat contractul de execuție de lucrări și deci, a incidenței dispozițiilor speciale privind achizițiile publice.

Litigiul a avut ca obiect desocotirea asociaților la achiziția publică, potrivit contractului de asociere și contractului de cesiune încheiat între aceștia, prin urmare analiza instanței de apel în drept fiind subsumată corect dispozițiilor de drept comun ale răspunderii contractuale, în conformitate cu obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, în limitele stabilite de reclamantă.

În fine, nu poate fi reținută nici critica referitoare la neanalizarea culpei contractuale, întrucât instanța de apel a confirmat și a reanalizat, atât în fapt, cât și în drept, concluziile instanței de fond, care a respins petitul privind plata garanției de bună execuție. Prin urmare, nu se poate reține existența unei omisiuni de a se analiza un aspect esențial al cauzei.

În continuarea criticilor formulate, deși recurenta-reclamantă reiterează prevederile art. 204

1

din O.U.G. nr. 34/2006 și art. 1315 C. civ., însă nu indică în mod concret în ce constă pretinsa încălcare a normelor de drept material de către instanța de apel, astfel încât criticile formulate să poată fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în mod formal.

În concluzie, Înalta Curte reține că susținerile dezvoltate prin memoriul de recurs nu sunt apte să fundamenteze constatarea nelegalității deciziei atacate.

Pentru rațiunile expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar C. Filiala Timiș, împotriva deciziei nr. 157/2025 din 26 martie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 noiembrie 2025.