ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2256/2024

Asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 25 octombrie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanței să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x din 11 decembrie 2007 inserate la art. 12.2 și, pe cale de consecință, constatarea nulității absolute a acestei clauze, stabilizarea/înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU la cursul BNR valabil la momentul semnării contractului de credit, 11 decembrie 2007, atât pentru perioada cuprinsă între momentul încheierii contractului și momentul sesizării instanței, cât și pentru viitor, până la încetarea contractului de credit, iar subsecvent, obligarea pârâtei la recalcularea și comunicarea către reclamant a noilor rate de restituire a împrumutului, cu aceleași scadențe lunare convenite prin contractul de credit, ținând cont de toate sumele achitate în plus până la pronunțarea hotărârii, rezultate din diferența de curs valutar dintre cursul avut în vedere la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valutar stabilizat, plus dobânda legală, calculată pentru fiecare sumă de restituit de la momentul încasării și până la momentul restituirii; să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x din data de 17 septembrie 2008 inserate la art. 9.2 și, pe cale de consecință, constatarea nulității absolute a acestei clauze, stabilizarea/înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU la cursul BNR valabil la momentul semnării contractului de credit, 17.09.2008, atât pentru perioada cuprinsă între momentul încheierii contractului și momentul sesizării instanței, cât și pentru viitor, până la încetarea contractului de credit, iar subsecvent, obligarea pârâtei la recalcularea și comunicarea către reclamant a noilor rate de restituire a împrumutului, cu aceleași scadențe lunare convenite prin contractul de credit, ținând cont de toate sumele achitate în plus până la pronunțarea hotărârii, rezultate din diferența de curs valutar dintre cursul avut în vedere la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valutar stabilizat, plus dobânda legală, calculată pentru fiecare sumă de restituit de la momentul încasării și până la momentul restituirii; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 796 din 3 aprilie 2023, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 310 din 22 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 796 din 3 aprilie 2023 pronunțate de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2022, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

"Dispune adaptarea contractului de credit nr. x din 11.12.2007, în sensul în care, la rambursarea pe viitor a ratelor stabilite în franci elvețieni (CHF), începând cu ratele ce au devenit scadente de la data de 24.10.2022 și până la rambursarea integrală a creditului, se va lua în considerare o valoare CHF egală cu jumătate din diferența dintre cursul CHF de la momentul plății și valoarea CHF de la momentul contractării, la care se va adăuga valoarea CHF de la momentul contractării.

Menține restul dispozițiilor sentinței apelate.

Obligă intimata la plata către apelant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.328,13 RON, reprezentând taxa de timbru fond și apel".

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate și, în rejudecare, respingerea apelului ca neîntemeiat, cu consecința menținerii sentinței instanței de fond ca temeinică și legală.

În argumentarea memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că întreaga motivare a instanțe de apel, cu privire la incidența impreviziunii fundamentate pe considerentele deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale, reprezintă motive străine de natura pricinii, deoarece nici în prima instanța și nici în apel, reclamantul nu a invocat această instituție juridică.

De altfel, prin cel de al doilea motiv de recurs evocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se conturează, prin raportare la dispozițiile art. 478 din același Cod, încălcarea acestei norme de drept, având în vedere că instanța de apel a schimbat cauza și obiectul cererii, adăugând alte motive și mijloace de apărare decât cele susținute de reclamant în fața primei instanțe, iar prin invocarea unor motive străine de natura pricinii, recurenta apreciază că instanța de apel a reținut, în mod greșit, incidența impreviziunii izvorâte din Decizia CCR nr. 623/2016.

Mai susține recurenta că, în cauză, nu există un risc supra adăugat care să facă excesiv de oneroase obligațiile de restituire a împrumutului, având în vedere că una este riscul contractului, asumat de orice persoana cu minim de pregătire economică, alta este riscul supra adăugat, care în niciun caz nu este reprezentat de faptul că a crescut CHF.

Astfel, stabilitatea unei monede este un element care nu ține de voința părților, ci depinde de alte elemente extrinseci, de exemplu, politica economică a unui stat, evoluția relațiilor comerciale internaționale, fenomene de criză economică și politică internațională etc.

Mai susține recurenta, că instituția impreviziunii nu se aplică contractelor încheiate sub imperiul C. civ. de la 1864 și, chiar dacă s-ar accepta că în cauză este aplicabilă impreviziunea, se apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile legale prevăzute de această instituție.

In primul rând, teoria Curții Constituționale cu privire la impreviziune a vizat strict materia dării în plată, neavând relevanță în alte materii juridice, chiar și inexistente, cum este cea din prezentul dosar.

În acest context, recurenta arată că Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a bunurilor imobile în vederea stingerii datoriile izvorând din contractele de credit nu reglementează o procedură și nu oferă un temei juridic în baza căruia, debitorul dintr-un contract de credit să formuleze o cerere de chemare în judecată împotriva creditorului său prin care să solicite adaptarea contractului de credit.

In acest sens, se arată că, potrivit legii sale de organizare și funcționare - art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională analizează dacă o lege sau ordonanță este sau nu constituțională, neavând atribuții nici în interpretarea sau modificarea legii și nici în soluționarea fondului dreptului litigios, raportat la dispozițiile art. 126 din Constituție, potrivit cărora, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, nu prin Curtea Constituțională.

În acest context, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate, respingerea apelului și menținerea sentinței instanței de fond.

Prin întâmpinarea depusă, la 7 august 2024, intimatul-reclamant A. a invocat excepțiile nulității și inadmisibilității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității recursului, Înalta Curte urmează a o respinge, întrucât susținerile orale ale reprezentantei intimatului au fost în sensul că excepția de inadmisibilitate nu a vizat dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., aceasta referindu-se numai la soluțiile pe care le poate pronunța instanța de recurs, astfel că, față de cerințele recurentei, ca în cazul în care hotărârea atacată s-ar casa, să se dispună reținerea cauzei spre rejudecare, instanța supremă apreciază că inadmisibilitatea invocată nu reprezintă o veritabilă excepție de procedură, astfel că se impune respingerea acesteia.

Cu referire la excepția nulității recursului, Înalta Curte va examina cu precădere excepția invocată de intimatul-reclamant, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează sancțiunea nulității recursului.

În acest context, intimatul susține că recurenta critică statuările instanței de apel referitoare la instituția impreviziunii, dar că în opinia sa, aceste aspecte nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Raportând dispozițiile de mai sus la cererea de recurs se constată că prin calea de atac promovată de reclamantă s-au indicat motivele de nelegalitate prevăzute de punctele 6 și 8 ale art. 488 C. proc. civ.. În ceea ce privește dezvoltarea lor se constată din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul motivelor, că recurenta a expus greșelile, care în opinia sa, au dus la pronunțarea unei soluții netemeinice și nelegale.

Aprecierea acestor argumente și măsura în care se încadrează în cerințele motivelor de nelegalitate invocate presupune examinarea acestora de către instanța de recurs, așa încât, în situația dată nu va putea fi reținută excepția invocată de intimatul-reclamant privind nulitatea recursului în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

În cadrul motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că decizia atacată este nelegală, întrucât motivarea instanței de apel, cu privire la incidența impreviziunii fundamentate pe considerentele deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale, reprezintă motive străine de natura pricinii, deoarece nici în prima instanța și nici în apel, reclamantul nu a invocat această instituție juridică.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, se constată că cererea de chemare în judecată a avut ca obiect constatare nulitate clauze abuzive din perspectiva protecției consumatorului, iar instanța de apel, prin considerentele deciziei atacate a verificat legalitatea hotărârii primei instanțe din perspectiva teoriei impreviziunii, așa încât prin amintita modalitate de abordare a apelului declarat în cauză, a schimbat cauza și obiectul cererii de chemare în judecată, neavând în vedere temeiul juridic al acțiunii, respectiv Legea nr. 93/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, sens în care s-a solicitat nulitatea unor clauze abuzive din contractul părților cu consecința înghețării cursului valutar.

Se observă și că recurenta justifică incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de apel soluționând calea de atac cu nerespectarea limitelor efectului devolutiv al apelului, care impuneau, potrivit dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., ca instanța să verifice și să analizeze numai ceea ce s-a judecat în fața primei instanțe, în condițiile în care instanța de apel nu avea posibilitatea nici să modifice elementele stabilite la prima instanță și nici să analizeze cereri noi.

În apel sunt interzise nu numai cererile care apar ca noi prin modificarea calității părților, obiectului sau cauzei, ci și orice cerere nouă distinctă de cele care s-ar fi formulat în primă instanță.

În acest context, se reține că instanța de apel a aplicat necorespunzător dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată. Cererea de chemare în judecată a avut ca obiect constatarea nulității clauzelor abuzive în contextul protecției consumatorului, iar instanța de apel și-a argumentat soluția din perspectiva teoriei impreviziunii.

În cadrul motivului de casare, prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. – când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta critică aspecte de drept material decurgând din dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori și din dispozițiile Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, prin raportare la norme ale C. civ. care nu erau în vigoare la momentul încheierii convenției părților - 11 decembrie 2007.

Cu toate acestea, în raport de motivul de recurs anterior analizat și apreciat ca fiind fondat, instanța supremă constată că nu se mai impune cercetarea celui de-al doilea motiv de casare, întemeiat pe textul de lege sus menționat, câtă vreme o eventuală analiză referitoare la legalitatea deciziei recurate din perspectiva teoriei impreviziunii, ar exceda limitelor efectului devolutiv al apelului, nesocotit de către instanța de apel, astfel cum s-a arătat.

Pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 497 C. proc. civ., decizia civilă nr. 310 din 22 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă va fi casată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare la aceeași instanță de apel, care va analiza hotărârea atacată din perspectiva dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În unanimitate:

Respinge excepțiile inadmisibilității și nulității recursului.

În majoritate:

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 310 din 22 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2024.

Opinia separată a d-nei judecător C.:

În calitate de autoare a opiniei separate subliniez cu prioritate faptul că aceasta privește exclusiv analiza și soluția asupra motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs, s-a invocat nerespectarea limitelor efectului devolutiv al apelului întrucât instanța de apel s-a pronunțat cu privire la incidența în cauză a impreviziunii, fără ca reclamanta sau prima instanță să fi antamat acest aspect.

Contrar afirmațiilor recurentului, considerate justificate și în cuprinsul opiniei majoritare, consider că cererea de chemare în judecată ce a stat la baza sesizării instanțelor de judecată în prezenta cauză cuprinde solicitări exprese și cu privire la aplicarea acestei instituții juridice, iar instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unei cereri noi, nededuse judecății în primă instanță.

Pentru acest motiv, în minoritate, apreciez nefondată critica recurentei întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și consider că se impunea și analizarea criticilor fundamentate pe pct. 8 al aceluiași articol.