ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 434/2021

Ședința publică din data de 23 februarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 3 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând următoarele: -să se constate nulitatea absolută a clauzelor 9.1, 9.2, 9.3, 9.4 din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x din data de 06.03.2008 și să dispună înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la valoarea de la momentul semnării acestuia (2,3383 RON/CHF), respectiv calcularea și plata ratelor și a tuturor rambursărilor la valoarea în RON a francului elvețian de la data semnării contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia și obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la cursul CHF- LEU de la data semnării contractului, și la restituirea tuturor sumelor plătite în plus rezultate din diferența de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plați și cursul valabil la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâtă; - să se constate nulitatea absolută a clauzei 6.1 lit. b) din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice Nr. x din data de 06.03.2008 și să oblige pârâta la restituirea sumei plătite cu titlu de comision de acordare, la care se aplică dobânda legală de la data achitării și până la data restituirii integrale a debitului de către pârâte; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000.

Prin sentința civilă nr. 2518 din 15 februarie 2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub dosarul nr. x/2016, la 7 martie 2016.

Prin sentința civilă nr. 4248 din 11 iulie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, cererea reclamantului A. a fost admisă în parte, s-a constatat nulitatea absolută a clauzei din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x cuprinse în art. 6.1 lit. b). A fost obligată pârâta B. S.A. la plata către reclamant a sumei încasate cu titlu de comision de acordare, și la plata dobânzii legale de la data achitării sumei și până la restituirea integrală a debitului. S-au respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva sentinței civile nr. 4248 din 11 iulie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă au declarat apeluri atât reclamantul A. cât și pârâta B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 1773 din 24 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au fost respinse apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 4248 din 11 iulie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, ca nefondate.

Împotriva deciziei civile nr. 1773 din 24 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

În motivarea recursului s-a susținut, în principal că, instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material ale Legii nr. 193/2000 și cele ale art. 1578 C. civ., fără a avea în vedere excepția de la art. 1579 alin. (3) C. civ.

Instanța de apel a aplicat cu prioritate în judecarea cauzei prevederile de drept de comun deși, aceasta a fost învestită cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit formulată în baza Legii nr. 193/2000.

Aplicarea greșită a normelor de drept material rezultă și din faptul că, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 a CJUE face distincție clară între normele obligatorii din dreptul național și cele supletive, în sensul că sunt excluse de la aplicabilitatea directivei numai acele clauze care reflectă acte cu putere de lege.

Așadar, instanța de apel a aplicat în mod greșit această normă de drept, în sensul că a statuat indirect excluderea de la analiză, inclusiv a clauzei referitoare la obligația reclamanților de a restitui creditul în CHF prin raportare la o normă supletivă.

Totodată, instanța de apel a aplicat în mod greșit norma de drept material reprezentată de paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C186/16.

În opinia recurentului-reclamant, instanța de apel trebuia să aplice cu prioritate excepția de la art. 1579 alin. (3) C. civ., care, în viziunea legiuitorului, reprezintă excepția de la principiul edictat la art. 1578 C. civ.

Recurentul-reclamant a mai susținut că, în mod greșit, instanța de apel a constat că intimatele-pârâte și-au îndeplinit obligația de informare sau avertizare și consiliere a consumatorilor, aplicând și interpretând greșit dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13.

Cu privire la caracterul clar și inteligibil al clauzelor referitoare la riscul valutar s-a solicitat instanței de recurs să fie avute în vedere punctele 44-49 ale Hotărârii CJUE pronunțată în cauza C-186/16, iar referitor la cerințele bunei-credințe să fie avute în vedere punctele de la 55-57.

În final, s-a mai susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 6 din Legea nr. 193/2000 considerând că este corectă soluția primei instanțe în sensul că nu poate interveni în contractul de credit prin modificarea monedei creditului, întrucât aceasta ar reprezenta o novație prin schimbarea obiectului acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 13 noiembrie 2018, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 02.04.2019, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1773 din 24 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin încheierea din 17.09.2019 a fost suspendată judecata recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1773 din 24 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La termenul de judecată din 23 februarie 2021, Înalta Curte, după repunerea pe rol a cauzei, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Recurentul-reclamant a susținut aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 1578-1579 C. civ.. și Legea nr. 193/2000, arătând că instanța de apel a aplicat cu prioritate în judecarea cauzei, prevederile de drept comun, deși era învestită cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, formulată în baza Legii nr. 193/2000, lege specială în raport cu C. civ.

Această critică nu este fondată având în vedere că legea generală se aplică în toate cazurile, cu excepția celor pentru care legiuitorul a stabilit un regim special, derogatoriu.

Prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia, o sumă de bani trebuie restituită la aceeași valoare așadar, indiferent de evoluția cursului valutar. În virtutea acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziție cu caracter general care nu conține o reglementare diferită în legea specială, respectiv Legea nr. 193/2000, în sensul că legiuitorul nu a stabilit prin această lege că principiul nominalismului monetar ar fi reglementat derogatoriu, în situația contractelor încheiate de consumatori cu profesioniștii.

Cum în legea specială nu sunt reglementate dispoziții derogatorii de la acest principiu, rezultă că, între prevederile art. 1578-1579 din C. civ. și Legea nr. 193/2000, nu există un raport de tipul lege generală-lege specială, prin urmare sunt aplicabile dispozițiile art. 1578 C. civ.

Această ipoteză este confirmată și de decizia pronunțată la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19 de către CJUE în care s-a reținut, cu referire la principiul nominalismului, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Clauzele prin care recurentul-reclamant s-a obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenția de credit și nu au un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, ci dimpotrivă, transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864, fără a fi cazul analizei cerințelor cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii sau deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar. Într-o atare situație, ambele părți își asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Recurentul a mai susținut că, în mod greșit, instanța de apel a aplicat și interpretat dispozițiile art. 1578 C. civ.. care reglementează principiul nominalismului monetar, statuând că solicitările sunt neîntemeiate deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere art. 1579 alin. (3) C. civ., care trebuia să fie aplicat cu prioritate, deoarece reprezintă excepția de la principiul edictat de art. 1578 C. civ.

Nici această critică nu poate fi primită, dispozițiile art. 1579 alin. (3) C. civ. din 1864 nefiind aplicabile contractului de credit.

În cazul art. 1578 C. civ. din 1864, în situația împrumutului în bani, aceeași sumă numerică arătată în contract trebuie întotdeauna restituită la scadență, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor împrumutați, în timp ce dispozițiile art. 1579 alin. (3) C. civ. din 1864 nu sunt aplicabile, întrucât se referă la împrumutul în monede de aur sau argint.

Nu este fondată nici critica prin care se susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, în sensul că a statuat excluderea de la analiză a clauzei referitoare la obligația reclamantului de a restitui creditul în CHF prin raportare la o norma supletivă (art. 1578 C. civ.), iar nu imperativă cum rezultă din textul de lege.

Relativ la această critică este relevantă interpretarea dată de CJUE în cauza C81/19, respectiv că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În raport de această interpretare rezultă că normele din C. civ., respectiv art. 1578 C. civ., ce reglementează restituirea împrumutului în aceeași monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părțile pot să deroge de la acestea.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenței unui acord al părților, diferit de dispozițiile art. 1578 C. civ., clauza contractuală în discuție nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, ca atare, prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acestora este exclusă.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-186/16 s-a reținut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.(Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, și Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, privind paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C186/16, instanța europeană nu a făcut distincție între normele care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele supletive.

Această chestiune a fost pe deplin lămurită prin decizia CJUE dată la 9 iulie 2020, în cauza C 81/19.

Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menționată, Curtea a arătat că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În acest sens, Curtea a reținut că, din decizia de trimitere reiese că instanța a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit, atunci când părțile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat Curtea, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv invocată în litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Din aceste considerente, rezultă că nu se face distincția între norme dispozitive și norme imperative deoarece, dacă dispozițiile imperative sunt obligatorii independent de voința părților, dispozițiile supletive devin, și ele, obligatorii după alegerea efectuată de părțile contractante de a nu deroga de la ele, așadar distincția nu prezintă importanță sub aspectul excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Concluzia care se impune este aceea că excluderea vizează acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, iar când normele cu putere de lege au caracter supletiv vor fi excluse, doar dacă părțile nu au încheiat un acord diferit.

Raportat la aceste considerente, clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui alt acord al părților în această privință.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă, iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea acesteia de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reține că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin urmare nu se mai impune analiza criticilor privind încălcarea cerințelor de transparență sau de informare a consumatorului, ale dezechilibrului sau relei-credințe.

Efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurentul-reclamant nu are deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reține ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanța de apel, dar și criticile care privesc incidența Legii nr. 193/2000 în legătură cu clauza de risc valutar.

În raport de considerentele reținute, Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1773 din 24 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496 alin. (1) și art. 497 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1773 din 24 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,23 februarie 2021.