ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3163/2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3163/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr. x/2017 la data de 25.07.2017, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: anularea Deciziei de concediere nr. 20 din 30.06.2017 emisă de către pârâtă; reintegrarea contestatorului în funcția deținută anterior concedierii conform art. 78 și art. 80 din Codul muncii; obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri egale cu drepturile salariale majorate și a tuturor drepturilor salariale indexate și actualizate care i se cuvin reclamantului până, la data reintegrării efective în funcția deținută anterior concedierii; obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 RON reprezentând daune morale/profesionale pentru perioada 06.03.2017-06.06.2017, sumă care se va actualiza cu coeficientul de inflație și căreia i se va aplica dobânda legală până la momentul efectuării plății; obligarea pârâtei la plata sumei de 7.332,864 RON [din care suma de 4.190,208 RON reprezentând drepturi salariale neachitate aferente orelor prestate suplimentar peste programul de lucru în zilele liber săptămânal (sâmbăta), în total 352 ore suplimentare x 11,904 RON/ora, iar suma de 3.142,656 RON reprezentând majorarea sumei de 4.190,208 lei cu 75% conform art. 120-123 din Codul muncii];

obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei de 7.332,864lei și aplicarea coeficientului de inflație corespunzător acestei sume, până la data plății efective, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Iași, secția I civilă, prin sentința nr. 1849 din 18 octombrie 2017 a admis excepția necompetenței teritoriale și a decimat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locui de muncă reclamantul.

Au fost avute în vedere și prevederile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, potrivit cărora cererile referitoare ia conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Reținându-se că din copia actului de identitate, înscris depus la fila 43 dosar, reclamantul are reședința în județul Constanța, instanța a dispus declinarea competenței în favoarea Tribunalului Constanța.

Prin sentința nr. 1077 din 25 aprilie 2018, Tribunalul Constanța, secția I civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența în favoarea Tribunalului Iași. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că aplicarea unei vize de reședință pe documentul de identitate nu implică în nici un caz obligația deținătorului de a locui numai la adresa menționată, pentru întreaga perioadă de timp acoperită de viză, ci acesta, funcție de interesul său actual, poate să revină la domiciliul menționat în actul de identitate sau își poate stabili o nouă reședință, aspect care rezultă din interpretarea art. 86 alin. (1) din C. civ.

S-a arătat că în prezent, la data de 05.03.2018, la momentul învestirii instanței de fond Tribunalul Constanța, nu numai că domiciliul reclamantului se află pe raza de competență a unei alte instanțe, Tribunalul Iași, dar și viza de reședință a expirat, întrucât a fost valabilă numai până ia data de 07.02.2018, astfel încât nici un element factual nu atrage competența Tribunalului Constanța de a statua în fond asupra litigiului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 269 alin. (2) din Codul muncii raportat la art. 210 din Legea nr. 62/2011, Tribunalul Constanța a reținut ca fiind întemeiată excepția necompetenței teritoriale și a dispus declinarea competenței în favoarea Tribunalului Iași.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, prin care se urmărește anularea deciziei de concediere emise de pârâta S.C. B. S.R.L., a fost promovată de reclamantul A., cu domiciliul în municipiul Iași.

Potrivit prevederilor art. 269 alin. (1) și (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii:

"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."

De asemenea, art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social prevede că:

"Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Din interpretarea literală a dispozițiilor anterior menționate reiese că, în materia conflictelor de muncă, legiuitorul a reglementat o competență teritorială alternativă în favoarea instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul/reședința/locul de muncă reclamantul.

Noțiunea de domiciliu este definită de art. 27 din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români, potrivit căruia domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că are locuința principală.

Reședința este definită de dispozițiile art. 30 din O.U.G. nr. 97/2005 care prevăd ca reședința este acolo unde persoana fizica declară că are locuința secundară, alta decât cea de domiciliu.

Din înscrisurile aflate la dosar rezultă că la data sesizării instanței, anume 25 iulie 2017, reclamantul avea domiciliul în municipiul Iași și reședința în orașul Năvodari, județul Constanța.

Art. 216 din Legea nr. 62/2011 stipulează astfel: "Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ."

Astfel, potrivit art. 116 C. proc. civ.:"Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

În cauza de față atât Tribunalul Iași (instanța unde reclamantul își are domiciliul), cât și Tribunalul Constanța (instanța în a cărei rază teritorială reclamantul avea reședința la data sesizării instanței) erau alternativ competente în soluționarea cauzei, reclamantul având alegerea între aceste două instanțe.

Or reclamantul, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Iași a învestit în mod legal această instanță, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia.

În consecință, în aplicarea dispozițiilor legale menționate, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași.