ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1749/2010

I.C.C.J., secția de contencios

administrativ și fiscal, decizia nr. 1749 din 30 martie 2010

Prin sentința civilă nr. 2416

din 5 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea reclamantului I.P.S. P., Arhiepiscop

al Sucevei și Rădăuților formulată în contradictoriu

cu pârâtul C.N.S.A.S. și a constatat nulitatea deciziilor nr. 5335 din 20

noiembrie 2007 și nr. 3370 din 9 octombrie 2007 emise de pârât, prin care

s-a stabilit că reclamantul a fost colaborator al poliției politice

comuniste.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut că Legea nr. 187/1999

a fost declarată neconstituțională prin decizia nr. 51 din 31

ianuarie 2008 de către Curtea Constituțională, astfel că

cele două decizii emise de pârât și contestate de reclamant sunt

nule, decizia Curții Constituționale având caracter obligatoriu.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, în termen legal, pârâtul C.N.S.A.S., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență, prin

motivele de recurs formulate că sentința recurată ignoră

dispozițiile art. 34 din O.U.G. nr. 24/2008, potrivit cărora în

astfel de cauze ce au ca obiect contestarea unor decizii emise în temeiul Legii

nr. 187/1999, instanța „va continua judecarea cauzelor cu luarea în

considerare a probelor aduse și a actelor procesuale efectuate de

instanța civilă”.

Mai mult, susține recurentul-pârât,

deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor,

neoperând asupra actelor emise anterior acestor decizii, potrivit art. 147

alin. (4) teza a II-a din Constituția României, republicată.

Se solicită admiterea recursului,

casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Examinând cauza în raport de dispozițiile

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este fondat și urmează a fi admis în baza art. 312 C. proc. civ.,

potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.

În fapt, prin decizie nr. 3370 din 9

octombrie 2007, C.N.S.A.S. a stabilit că reclamantul, pe numele real Z.V.,

a fost colaborator al poliției politice comuniste.

Decizia a rămas definitivă prin

respingerea contestației formulate de petiționar prin decizia nr. 5335

din 20 noiembrie 2007 a C.N.S.A.S., această a doua decizie fiind

contestată în instanță.

Constatând că prin decizia nr. 51

din 31 ianuarie 2008, Curtea Constituțională a declarat

neconstituțională Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul

dosar și deconspirarea poliției politice comuniste, iar decizia contestată

a fost emisă în baza acestei legi, instanța de fond a admis

excepția nulității invocată de intimatul-reclamant și

a constatat nulitatea deciziilor nr. 5335 din 20 noiembrie 2007 și nr. 3370

din 9 octombrie 2007 emise de recurentul-pârât.

Astfel, cum în mod corect

susține recurentul-pârât la pronunțarea sentinței prima

instanță a ignorat dispozițiile art. 34 din O.U.G. nr. 24/2008,

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 293/2008, potrivit cărora, în

cauzele având ca obiect contestarea unei decizii emise în temeiul Legii nr. 187/1999,

instanța „va continua judecarea cauzelor cu luarea în considerare a

probelor admise și a actelor procesuale efectuate de instanța

civilă”.

Or, este de la sine înțeles că

deciziile emise în temeiul Legii nr. 187/1999 nu pot fi declarate nule absolut,

din moment ce legiuitorul a impus instanței „să ia în considerare

probele admise de instanța civilă”.

Legiuitorul a stabilit deci în mod clar

că instanța, din moment ce trebuie să țină seama de

probele administrate în cauză, este chemată să judece temeinicia

deciziilor atacate, decizii adoptate în condiții de legalitate

deplină, anterior emiterii Deciziei Curții Constituționale.

De altfel, prin Decizia nr. 1398 din

16 decembrie 2008, Curtea Constituțională respingând o excepția

de neconstituționalitate cu privire la art. 34 din O.U.G. nr. 24/2008, a

precizat că soluțiile de acest fel răspund și

exigențelor Constituției, articolul atacat „dând expresie

principiului neretroactivității”.

Trebuie relevată și

practica constantă a instanțelor în cauze de acest gen, acestea

reținând că „la data sesizării, verificării și

emiterii deciziei, pârâtul a respectat procedura prevăzută de art. 2

și art. 3 din Legea nr. 187/1999 și Regulamentul din 16 mai 2000 al C.N.S.A.S.,

iar faptul că ulterior emiterii deciziei contestate s-a pronunțat Decizia

nr. 51 din 31 ianuarie 2008 a Curții Constituționale, în care Legea

nr. 187/1999 a fost declarată neconstituțională, nu infirmă

legalitatea procedurilor parcurse anterior emiterii deciziei Curții Constituționale”.

Concluzia ce se desprinde este în

sensul că voința legiuitorului a fost aceea de a se asigura judecarea

cauzei sub toate aspectele, deci, de a se evalua situația de fapt

reținută în motivarea deciziilor atacate, cu alte cuvinte de a aprecia

asupra valabilității actelor și lucrărilor efectuate sub

imperiul legii vechii.

Mai mult decât atât, nu trebuiesc

ignorate nici prevederile art. 11 alin. (39 din Legea nr. 47/1992

republicată privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, conform cărora „Deciziile și hotărârile

Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor”.

Acest fapt este menționat

și de instanța de fond în considerentele sentinței, precizând

că Deciziile Curții Constituționale au caracter obligatoriu

pentru viitor, deciziile atacate fiind însă emise sub imperiul legii

vechi, Legea nr. 187/1999, anterior declarării acesteia ca neconstituțională.

Constatând deci că instanța de fond a

pronunțat o sentință cu aplicarea greșită a legii,

soluționând cauza pe excepție, fără a intra în cercetarea

fondului și cum în cauză este necesară administrarea de probe

noi, s-a impus admiterea recursului și casarea sentinței cu

trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.