ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1749/2010

I.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 1749 din 30 martie 2010 Prin sentința civilă nr. 2416 din 5 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea reclamantului I.P.S. P., Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților formulată în contradictoriu cu pârâtul C.N.S.A.S. și a constatat nulitatea deciziilor nr. 5335 din 20 noiembrie 2007 și nr. 3370 din 9 octombrie 2007 emise de pârât, prin care s-a stabilit că reclamantul a fost colaborator al poliției politice comuniste. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că Legea nr. 187/1999 a fost declarată neconstituțională prin decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008 de către Curtea Constituțională, astfel că cele două decizii emise de pârât și contestate de reclamant sunt nule, decizia Curții Constituționale având caracter obligatoriu.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul C.N.S.A.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență, prin motivele de recurs formulate că sentința recurată ignoră dispozițiile art. 34 din O.U.G. nr. 24/2008, potrivit cărora în astfel de cauze ce au ca obiect contestarea unor decizii emise în temeiul Legii nr. 187/1999, instanța „va continua judecarea cauzelor cu luarea în considerare a probelor aduse și a actelor procesuale efectuate de instanța civilă”. Mai mult, susține recurentul-pârât, deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor, neoperând asupra actelor emise anterior acestor decizii, potrivit art. 147 alin. (4) teza a II-a din Constituția României, republicată.

Se solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Examinând cauza în raport de dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat și urmează a fi admis în baza art. 312 C. proc. civ., potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare. În fapt, prin decizie nr. 3370 din 9 octombrie 2007, C.N.S.A.S. a stabilit că reclamantul, pe numele real Z.V., a fost colaborator al poliției politice comuniste. Decizia a rămas definitivă prin respingerea contestației formulate de petiționar prin decizia nr. 5335 din 20 noiembrie 2007 a C.N.S.A.S., această a doua decizie fiind contestată în instanță.

Constatând că prin decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea poliției politice comuniste, iar decizia contestată a fost emisă în baza acestei legi, instanța de fond a admis excepția nulității invocată de intimatul-reclamant și a constatat nulitatea deciziilor nr. 5335 din 20 noiembrie 2007 și nr. 3370 din 9 octombrie 2007 emise de recurentul-pârât. Astfel, cum în mod corect susține recurentul-pârât la pronunțarea sentinței prima instanță a ignorat dispozițiile art. 34 din O.U.G. nr. 24/2008, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 293/2008, potrivit cărora, în cauzele având ca obiect contestarea unei decizii emise în temeiul Legii nr. 187/1999, instanța „va continua judecarea cauzelor cu luarea în considerare a probelor admise și a actelor procesuale efectuate de instanța civilă”.

Or, este de la sine înțeles că deciziile emise în temeiul Legii nr. 187/1999 nu pot fi declarate nule absolut, din moment ce legiuitorul a impus instanței „să ia în considerare probele admise de instanța civilă”. Legiuitorul a stabilit deci în mod clar că instanța, din moment ce trebuie să țină seama de probele administrate în cauză, este chemată să judece temeinicia deciziilor atacate, decizii adoptate în condiții de legalitate deplină, anterior emiterii Deciziei Curții Constituționale. De altfel, prin Decizia nr. 1398 din 16 decembrie 2008, Curtea Constituțională respingând o excepția de neconstituționalitate cu privire la art. 34 din O.U.G. nr. 24/2008, a precizat că soluțiile de acest fel răspund și exigențelor Constituției, articolul atacat „dând expresie principiului neretroactivității”.

Trebuie relevată și practica constantă a instanțelor în cauze de acest gen, acestea reținând că „la data sesizării, verificării și emiterii deciziei, pârâtul a respectat procedura prevăzută de art. 2 și art. 3 din Legea nr. 187/1999 și Regulamentul din 16 mai 2000 al C.N.S.A.S., iar faptul că ulterior emiterii deciziei contestate s-a pronunțat Decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008 a Curții Constituționale, în care Legea nr. 187/1999 a fost declarată neconstituțională, nu infirmă legalitatea procedurilor parcurse anterior emiterii deciziei Curții Constituționale”. Concluzia ce se desprinde este în sensul că voința legiuitorului a fost aceea de a se asigura judecarea cauzei sub toate aspectele, deci, de a se evalua situația de fapt reținută în motivarea deciziilor atacate, cu alte cuvinte de a aprecia asupra valabilității actelor și lucrărilor efectuate sub imperiul legii vechii.

Mai mult decât atât, nu trebuiesc ignorate nici prevederile art. 11 alin. (39 din Legea nr. 47/1992 republicată privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, conform cărora „Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. Acest fapt este menționat și de instanța de fond în considerentele sentinței, precizând că Deciziile Curții Constituționale au caracter obligatoriu pentru viitor, deciziile atacate fiind însă emise sub imperiul legii vechi, Legea nr. 187/1999, anterior declarării acesteia ca neconstituțională. Constatând deci că instanța de fond a pronunțat o sentință cu aplicarea greșită a legii, soluționând cauza pe excepție, fără a intra în cercetarea fondului și cum în cauză este necesară administrarea de probe noi, s-a impus admiterea recursului și casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.