ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1441/2018

Ședința publică din data de 30 martie 2018

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea introdusă la data de 8.07.2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat suspendarea executării procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare din data de 13.05.2014 întocmit de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, până la pronunțarea instanței de fond.

1.2. Sentința primei instanțe

Curtea de Apel București, prin sentința nr. 2235 din 28.08.2014 a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene-Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial "Creșterea Competitivității Economice", ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurenta-reclamantă invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește primul motiv de recurs, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., se precizează că deși instanța de fond a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile existenței unui caz bine justificat și a unei pagube iminente, nu prezintă nicio explicație pentru care a considerat că argumentele recurentei sub aceste două aspecte nu erau întrunite.

În ceea ce privește cazul bine justificat, se susține că prima instanță nu a arătat în mod concret de ce în opinia acesteia, actul administrativ a cărui suspendare se solicită este motivat, deși acesta constituia primul motiv invocat în susținerea cererii de suspendare.

Astfel, în opinia recurentei, a motiva în drept un act administrativ presupune indicarea în concret a textelor de lege ale căror prevederi au fost nesocotite de către contribuabil, prin indicarea articolului și eventual al alineatului, aspecte care au făcut obiectul cercetării de către instanțele judecătorești, care au reținut că referirea generică și imprecisă la un întreg titlu al unui act normativ nu poate constitui o motivare.

Pe de altă parte, referitor la condiția existenței unei pagube iminente, se menționează că instanța de recurs trebuia să aibă în vedere documentele menționate în opisul cu înscrisuri anexate cererii de chemare în judecată.

Se susține că o motivare a existenței sau după caz a inexistenței unei pagube iminente cauzată societății, în cazul în care nu s-ar dispune suspendarea actului administrativ, ar fi trebuit în mod obligatoriu să pornească de la analiza înscrisurilor menționate, asupra cărora prima instanță ar fi trebuit să-și aplece atenția pentru a decide dacă într-adevăr fac dovada unui prejudiciu material viitor și previzibil ce ar fi suferit de societatea recurentă în situația în care nu se va dispune suspendarea Procesului-verbal.

1.4. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 11 aprilie 2016, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (6) din C. proc. civ.

1.5. Decizia pronunțată în recurs în complet de filtru

Prin Decizia nr. 2476 din 6 octombrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosar nr. x/2014 a fost respins recursul formulat, ca nefondat.

1.6. Contestația în anulare formulată

Împotriva Deciziei nr. 2476 din 6 octombrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosar nr. x/2014, recurenta-reclamantă a formulat contestație în anulare, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 503 alin. (1) C. proc. civ., solicitând admiterea contestației în anulare, anularea deciziei contestate și rejudecarea recursului.

În motivarea contestației în anulare, contestatoarea susține că nu a fost citată pe fond la judecata recursului și nu și-a exprimat acordul pentru soluționarea acestuia de către completul de filtru, conform art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

În susținerea punctului său de vedere invocă Decizia nr. 839/2015 a Curții Constituționale a României, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ. în ceea ce privește sintagma "sau că recursul este vădit nefondat", având în vedere că această situație presupune judecarea pe fond a recursului, care poate avea loc doar cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale, inclusiv citarea părților și participarea procurorului, acolo unde este cazul.

Susține că prin aceeași decizie, Curtea Constituțională a statuat că în recurs, completul de filtru poate proceda la soluționarea cauzei, fără citarea părților, conform dispozițiilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ., dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții: raportul întocmit asupra recursului, apreciază că acesta este admisibil; problema care se pune în recurs nu este controversată sau face obiectul unei jurisprudențe constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție; toți membrii completului sunt de acord asupra raportului; toate părțile trebuie să își dea acordul pentru soluționarea recursului de către completul de filtru, conform art. 490 alin. (2) teza finală din C. proc. civ.

Consideră că soluționarea recursului de către completul de filtru, fără citarea părților, determină incidența prevederilor art. 503 alin. (1) C. proc. civ., rezultând din actele dosarului nelegala citare a recurentei-reclamante la termenul la care a fost soluționată cauza.

Contestatoarea arată că nu și-a exprimat acordul pentru soluționarea pe fond a recursului de către completul de filtru, iar cererea de judecare în lipsă a cauzei nu poate substitui acordul stipulat de art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., având în vedere reglementarea distinctă a acestuia, motiv pentru care apreciază că în cauză trebuia să se procedeze la fixarea termenului de judecată pe fond a recursului, cu citarea părților, pentru respectarea garanțiilor procesuale specifice accesului liber la justiție, dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare.

De asemenea, contestatoarea invocă faptul că hotărârea pronunțată în recurs este rezultatul unei erori materiale, având în vedere cele reținute în hotărârea atacată, respectiv faptul că cererea vizând anularea actului administrativ-fiscal vizat de cererea de suspendare a fost respinsă de instanța de fond, când în realitate aceasta a fost admisă, dispunându-se anularea Procesului-verbal și a deciziei nr. x/19.08.2014 prin care a fost soluționată contestația administrativă.

Astfel, contestatoarea arată că în raport de soluția de anulare a Procesului-verbal, raționamentul instanței de recurs în ceea ce privește prezumția de legalitate a acestui act administrativ nu mai subzistă, anularea actului fiind o împrejurare aptă prin ea însăși să creeze o îndoială serioasă asupra legalității acestuia. Se arată că în raport de soluția de anulare a actului administrative subzistă interesul în soluționarea recursului, întrucât în ipoteza unei soluții de admitere suspendarea executării ar dăinui până la soluționarea definitivă a litigiului ce vizează anularea actului, conform art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

În speță, contestatoarea a formulat contestație în anulare împotriva unei decizii pronunțate în calea de atac a recursului, criticând faptul că soluționarea cauzei s-a făcut în cadrul procedurii de filtru, fără citarea părților.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere însăși instanței ce a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, să-și desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Înalta Curte reține că această cale extraordinară de atac este deschisă exclusiv pentru situațiile prevăzute de art. 503 din C. proc. civ., fără ca instanța de retractare să poată proceda la o reapreciere a probelor sau a dispozițiilor legale aplicabile în cauză.

Analizând hotărârea atacată, prin prisma dispozițiilor care reglementează contestația în anulare, Înalta Curte constată că decizia în cauză se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 503 alin. (1) din C. proc. civ.

În conformitate cu prevederile art. 503 alin. (1) din C. proc. civ. "(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata".

În cauză, Înalta Curte constată că se critică hotărârea atacată întrucât contestatoarea nu a fost citată pentru termenul la care a fost soluționată calea de atac a recursului, soluționare care s-a făcut în cadrul procedurii de filtru, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (6) din C. proc. civ.

Potrivit art. 493 alin. (6) C. proc. civ.:

"Dacă raportul apreciază că recursul este admisibil și toți membrii sunt de acord, iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată sau face obiectul unei jurisprudențe constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul se poate pronunța asupra fondului recursului, fără citarea părților, printr-o decizie definitivă, care se comunică părților. În soluționarea recursului instanța va ține seama de punctele de vedere ale părților formulate potrivit alin. (4)."

Pe de altă parte, conform art. 490 alin. (2) teza finală C. proc. civ., prin cererea de recurs, întâmpinare și răspunsul la întâmpinare "se va menționa dacă recurentul, respectiv intimatul este de acord ca recursul, atunci când este admisibil în principiu, să fie soluționat de către completul de filtru prevăzut la art. 493."

Interpretând coroborat textele legale precitate, rezultă că legiuitorul a urmărit excluderea de facto, a posibilității soluționării recursului în cadrul procedurii reglementate de art. 493 C. proc. civ. în lipsa unui acord expres, dat în scris de către părți, pentru soluționarea recursului de către completul de filtru.

Înalta Curte constată că acest aspect a făcut obiectul mai multor decizii ale instanței de contencios constituțional, al căror caracter general obligatoriu este consacrat prin art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Astfel, prin Decizia nr. 583 din 21 septembrie 2017, Curtea Constituțională a statuat referitor la posibilitatea completului de filtru de a se pronunța asupra fondului recursului, fără citarea părților, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ., că în acord cu principiul disponibilității, legiuitorul a acordat o importanță deosebită exprimării acordului expres al părților asupra judecării recursului de către completul de filtru, atunci când a instituit, prin dispozițiile art. 490 alin. (2) teza finală din C. proc. civ., obligativitatea depunerii acestui acord împreună cu cererea de recurs, a întâmpinării sau, respectiv, a răspunsului la întâmpinare. Ca atare, în mod corelativ, instanța de judecată trebuie să țină seama de acordul scris al părților în acest sens și nu poate trece la soluționarea pe fond a recursului, fără citarea părților, atunci când nu există acordul părților pentru soluționarea potrivit procedurii reglementate prin textul de lege criticat.

Prin aceeași decizie a instanței de contencios constituțional s-a reținut că în cazul în care nu există acordul părților pentru judecarea de către completul de filtru, fără citarea acestora, nu este asigurată o veritabilă contradictorialitate în cadrul procesului civil, reținându-se totodată și că "dispozițiile art. 490 alin. (2) teza finală din același cod au caracterul unor dispoziții generale, aplicabile întotdeauna în cadrul procedurii de filtrare a recursurilor, acestea completând condițiile de care trebuie să țină seama completul de filtru în cazul soluționării pe fond a recursului, fără citarea părților. Astfel, în vederea respectării principiilor contradictorialității și a disponibilității, pentru judecarea pe fond a recursului în cadrul completului de filtru, fără citarea părților, Curtea reține că întotdeauna este necesar să existe acordul expres al părților în acest sens. Prin aplicarea coroborată a prevederilor art. 490 alin. (2) teza finală și a prevederilor art. 493 alin. (6) din C. proc. civ., instanța de judecată realizează o veritabilă operațiune de interpretare, dând expresie competenței sale constituționale reglementate prin art. 126 alin. (1) din Constituție."

De asemenea, având a se pronunța și anterior asupra aceluiași aspect, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 839 din 8 decembrie 2015, a statuat că "acordul părților ca judecata să se facă fără citarea lor, pe baza actelor depuse la dosar, inclusiv a punctelor formulate de acestea cu privire la raportul întocmit asupra recursului, dă expresia unei valorificări a principiului contradictorialității, asigurată, în acest caz (în care judecata se face fără citarea părților), prin comunicarea actelor de procedură ale părților și a raportului, precum și prin exprimarea acordului intimatului și al recurentului în acest sens. (…) Pe lângă aceste condiții prevăzute expres de alin. (6) al art. 493 din C. proc. civ., deși nu mai este reluată de textul legal criticat, este obligatorie și îndeplinirea condiției prevăzute de art. 490 alin. (2) teza finală din C. proc. civ., potrivit căreia, prin actele de procedură depuse, recurentul și, respectiv, intimatul trebuie să își dea acordul ca atunci când recursul este admisibil în principiu, acesta să fie soluționat de către completul de filtru prevăzut de art. 493 din C. proc. civ. În lipsa acestui acord, chiar în situația în care celelalte condiții prevăzute de alin. (6) al art. 493 din C. proc. civ. sunt îndeplinite, recursul nu poate fi soluționat pe fond de completul de filtru, fără citarea părților."

Prin urmare, soluționarea recursului conform procedurii reglementate de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., text de lege ce s-a dorit a asigura celeritatea soluționării cauzelor în materie civilă, este condiționată de existența acordului expres și prealabil al părților, dat în formă scrisă prin cererea de recurs, întâmpinare sau răspunsul la întâmpinare, acord în lipsa căruia instanța nu poate păși la soluționarea recursului conform acestei proceduri, deoarece în caz contrar, se încalcă atât principiile contradictorialității și a disponibilității părților în procesul civil, dar și principiul consacrat constituțional al publicității ședințelor de judecată.

Or, în cauză, părțile nu și-au exprimat acordul expres, dat în scris, pentru soluționarea recursului conform procedurii reglementate de dispozițiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ., astfel cum a statuat Curtea Constituțională a României prin deciziile evocate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 504 și art. 508 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite contestația în anulare formulată și va anula decizia atacată.

Procedând la analizarea motivelor de recurs formulate, în raport cu hotărârea atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte va respinge recursul ca fiind lipsit de interes, pentru considerentele ce urmează.

3.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

În cauza de față, cererea reclamantei a fost formulată la data de 8.07.2014, în temeiul prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, conform cărora suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată până la pronunțarea instanței de fond.

Rezultă, din prevederile legale citate, că măsura suspendării executării unui act administrativ este limitată sub aspect temporal, putând fi dispusă, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, numai până la data pronunțării instanței de fond. Rațiunea acestei limitări este evidentă, constând în aceea că, prin pronunțarea unei soluții cu privire la fondul cauzei, fie se constată legalitatea actului administrativ și, deci, punerea în executare devine imperativ necesară, fie se constată nelegalitatea actului și se dispune desființarea acestuia, iar suspendarea executării nu se mai impune, rămânând fără obiect.

Acțiunea în anulare a actului administrativ-fiscal, act ce face obiect al cererii de suspendare, a fost înregistrată la instanța de fond la data de 9.04.2015.

Așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar și confirmate de informațiile furnizate de sistemul Ecris, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3487 din 23 decembrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, a soluționat fondul cauzei, fiind admisă acțiunea în anularea actului administrativ a cărui executare se cere a fi suspendată în cauza de față și, în consecință, a fost anulat Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/15.05.2014 și a fost anulată Decizia de soluționare a contestației administrative nr. x/19.08.2014.

Dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. d din C. proc. civ., prevăd că una din condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune este cea privind interesul de a promova acțiunea, condiție generală care vizează orice cerere formulată în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării căilor de atac.

Cum instanța de fond s-a pronunțat la data de 23 decembrie 2015, admițând acțiunea în anulare formulată de reclamantă, interesul pentru exercitarea recursului împotriva sentinței prin care s-a soluționat cererea de suspendare a executării actului administrativ contestat nu mai este actual, întrucât a fost depășit termenul până la care respectiva hotărâre putea, conform legii, să își producă efecte.

Nu poate fi primită teza recurentei care afirmă că sunt incidente cauzei dispozițiile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, întrucât pentru a fi aplicabile aceste dispoziții este necesar ca la data soluționării acțiunii de fond, să fie în ființă măsura suspendării, dispusă conform art. 14 din Legea contenciosului administrativ. Or, astfel cum s-a arătat mai sus, o asemenea măsură nu a fost dispusă în cauză, cererea de suspendare fiind respinsă.

3.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca fiind lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația în anulare formulată de S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 2476 din 6 octombrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosar nr. x/2014.

Anulează decizia atacată.

Respinge recursul formulat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2235 din 28.08.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca fiind lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2018.