ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3308/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3308/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra conflictului

negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Constanța la data de 15 octombrie 2014, Biroul executorului

judecătoresc S.M.E. a solicitat încuviințarea executării silite a titlului

executoriu constând în Sentința civilă nr. 9024 din 27  mai 2013 a Tribunalului

Cluj, pronunțată în Dosarul nr. 16511/117/2012, definitivă prin Decizia nr.

4349/R din 06  noiembrie 2013 a Curții de Apel Cluj.

Cererea a fost

formulată la solicitarea creditorului M.I. împotriva debitoarei Societatea

națională de transport feroviar marfă "C.M." SA - Sucursala Muntenia

Dobrogea, pentru achitarea drepturilor salariale la care a fost îndreptățit

creditorul prin titlul executoriu menționat.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 665 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea nr.

20926 din 20 octombrie 2014, Judecătoria Constanța a admis excepția

necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și, în consecință, a dispus

trimiterea cauzei, spre soluționare, Judecătoriei Sectorului 1 București.

În considerentele

hotărârii, instanța a reținut următoarele:

În M. Of. al

României, partea I, nr. 529 din data de 16 iulie 2014, a fost publicată Decizia

Curții Constituționale nr. 348/2014 referitoare la excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 650 alin. (1) și art. 713 alin. (1)

C. proc. civ., decizie potrivit căreia, textul de lege supus controlului de

constituționalitate permite un criteriu subiectiv de apreciere din partea uneia

dintre părțile în litigiu, ceea ce echivalează cu lipsa stabilirii cu precizie

a instanței de executare competente, respectiv cu imposibilitatea cunoașterii

de către debitor, în cauza dată, a acestei instanțe.

Cât privește noua

instanța de executare competentă, Curtea Constituțională a statuat că, pe

viitor, legiuitorului îi revine sarcina să reglementeze expres instanța de

executare competentă, tocmai pentru a da efect normei constituționale a art.

126 alin. (2), în vederea asigurării dreptului la un proces echitabil, să

adopte norme care să întrunească criteriile de precizie, claritate și, implicit,

previzibilitate, impuse de jurisprudența Curții Constituționale și a Curții

europene a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituția revizuită, dispozițiile din legile și ordonanțele în

vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest

interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile

constatate ca neconstituționale se suspendă.

De asemenea, conform

Deciziei Curții Constituționale nr. 58/1996, în caz de admitere a excepției,

decizia Curții produce efecte obligatorii și numai pentru viitor, drept

consecință textul apreciat ca neconstituțional nu mai poate fi aplicat în

viitor. Totodată, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 186/1999,

dispozițiile constituționale pot și trebuie să fie aplicate în mod direct de

către instanțele judecătorești și în cazul în care, printr-o decizie a Curții

Constituționale, a fost constatată neconstituționalitatea prevederilor legale

existente, iar legiuitorul nu a procedat la modificarea sau abrogarea, după

caz, a acelor prevederi legale.

Având în vedere că,

până în prezent legiuitorul nu a intervenit în sensul reglementării instanței

de executare, instanța a constatat că se va face aplicarea dreptului comun,

respectiv a dispozițiilor art. 107 C. proc. civ.

Potrivit

dispozițiilor menționate, cererea de chemare în judecată se introduce la instanța

în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu

prevede altfel.

În ceea ce o privește

pe debitoarea Societatea națională de transport feroviar marfă "C.M."

SA - Sucursala Muntenia Dobrogea, instanța a constatat că aceasta are sediul în

Constanța.

În primul rând, a

reținut instanța, potrivit art. 13

1

din O.G. nr. 26/2000,

sucursalele sunt structuri teritoriale fără personalitate juridică.

În al doilea rând,

prin Sentința civilă nr. 9024 din 27  mai 2013 a Tribunalului Cluj, definitivă

prin Decizia civilă nr. 4349/R din 06  noiembrie 2013 a Curții de Apel Cluj,

debitoarea Societatea națională de transport feroviar marfă "C.M."

SA, cu sediul în București, a fost obligată la plata, către creditorul M.I. a

drepturilor bănești, și nu debitoarea Societatea națională de transport

feroviar marfă "C.M." SA - Sucursala Muntenia Dobrogea.

Prin urmare, instanța

a reținut că are calitatea de debitoare în cauză Societatea națională de

transport feroviar marfă "C.M." S.A., sediul acesteia fiind situat în

București, B-dul D., sector 1, astfel că instanța de executare competentă este

Judecătoria Sectorului 1 București.

Prin Sentința civilă

nr. 19006 din 03 noiembrie 2014, Judecătoria Sectorului 1 București a admis

excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a declina competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța.

În motivarea

hotărârii, instanța a reținut următoarele:

Prin raportare la

normele de competență în vigoare la momentul sesizării instanței, s-a constată

că, în urma Deciziei Curții Constituționale nr. 348 din 17 iunie 2014, a fost

declarat neconstituțional alin. (1) al art. 650 C. proc. civ. care statua că

instanța de executare era judecătoria în a cărei circumscripție se afla sediul

biroului judecătoresc care făcea executarea. Deși Curtea Constituțională a

declarat neconstituțional întregul alineat, totuși, întrucât deciziile acesteia

sunt obligatorii atât în ceea ce privește dispozitivul, cât și considerentele,

iar Curtea a apreciat în considerentele deciziei sale că este întemeiată

critica de neconstituționalitate numai cu privire la locul situării

judecătoriei care era instanța de executare, se reține că instanța de executare

este tot judecătoria, acesteia aparținându-i competența materială de a

soluționa cererile de încuviințare a executării silite, cât și orice alte

incidente care intervin în cursul executării, dacă legea nu prevede altfel.

În ceea ce privește

competența teritorială de soluționare a prezentei cauze, în urma deciziei

amintite, instanța a reținut că, potrivit art. 5 alin. (3) C. proc. civ., în

cazul în care o pricină nu poate fi soluționată în baza legii sau a uzanțelor,

devin incidente dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare.

Astfel, instanța a constatat că sunt aplicabile dispozițiile art. 107 C. proc.

civ., norma generală de competență, care statuează că instanța competentă

teritorial este cea de la domiciliul sau sediul debitorului.

Așadar, întrucât în

prezenta cauză debitoarea are sediul în Municipiul Constanța, instanța a

constatat că Judecătoria Constanța este competentă teritorial să soluționeze

speța de față.

Totodată, instanța a

reținut că, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele

procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, procesul civil

fiind guvernat de principiul disponibilității în virtutea căruia instanța nu

poate modifica cadrul procesual stabilit de părți, în speță creditorul, decât

în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege.

Astfel, instanța a

constatat că cererea de încuviințare a executării silite a fost formulată

împotriva debitoarei Societatea Națională de Transport Feroviar Marfa

"C.M." SA - Sucursala "C.M." Muntenia Dobrogea, al cărei

sediu se află în municipiul Constanța și nu împotriva pârâtei din titlul

executoriu - Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă

"C.M." SA, al cărei sediu se află în municipiul București, sector 1.

Or, într-o astfel de

situație, instanța este ținută să-și verifice competența prin raportare la

sediul debitoarei indicate în cererea de încuviințare a executării silite și nu

prin raportare la persoana menționată în titlul executoriu, o eventuală

neconcordanță între debitoare și cel obligat în temeiul titlului executoriu

urmând a fi analizată prin raportare la verificarea calității procesuale pasive

în condițiile art. 36 C. proc. civ. și nu prin schimbarea de către instanța a

cadrului procesual pasiv.

Instanța reține că o

astfel de soluție se impune și în situația în care pretinsa debitoare nu ar

avea capacitate procesuală, cum implicit a statuat instanța de trimitere.

Analiza capacității procesuale se impune a fi făcută prin raportare la

dispozițiile art. 56 C. proc. civ., însă tot după verificarea și constatarea

competenței instanței sesizate, tot prin raportare la persoana indicată în

cererea de încuviințare a executării silite.

În temeiul art. 134

C. proc. civ., constatând ivit conflictul negativ de competență, instanța a

suspendat judecata cauzei și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție,

instanța superioară comună celor între care a luat naștere conflictul, în

vederea soluționării acestuia.

Înalta Curte,

competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art.

135 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1

București, pentru argumentele ce succed:

Potrivit

dispozițiilor art. I pct. 21 din Legea nr. 138 din 15 octombrie 2014, cu

referire la modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de

procedură civilă, dispozițiile art. 650 alin. (1) din cod au fost modificate în

sensul că: "Instanța de executare este judecătoria în circumscripția

căreia se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau după caz,

sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel".

Prin Decizia nr. 348,

pronunțată la data de 17 iunie 2014, Curtea Constituțională a declarat

neconstituționale dispozițiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ. Această decizie

a fost publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 529 din data de 16 iulie

2014, dată de la care decizia a devenit obligatorie, iar prevederile art. 650

alin. (1) C. proc. civ. nu mai produc efecte juridice.

În legătură cu

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată s-a pronunțat instanța supremă, prin Decizia în interesul legii nr.

3 din 04 aprilie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 350 din 19

mai 2011, prin care s-a statuat că "potrivit art. 11 alin. (3) din Legea

nr. 47/1992, republicată, deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii,

ceea ce înseamnă că ele trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează".

S-a statuat prin decizia

menționată că "dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre

intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește

rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există

după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de

neconstituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare", instanțele

erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale".

În raport de această

împrejurare, în lipsa dispozițiilor speciale ale art. 650 alin. (1) C. proc.

civ., pentru a determina competența teritorială a instanței de executare, se

revine la competența teritorială de drept comun, reglementată în prezent de

dispozițiile art. 107 C. proc. civ., care prevăd că cererea de chemare în

judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își

are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Pe cale de

consecință, în lipsa unor alte prevederi speciale în materia executării silite,

instanța de executare este judecătoria în raza căreia își are domiciliul sau

sediul debitorul.

În speță, s-a

solicitat încuviințarea executării silite prin titlul executoriu constând în

Sentința civilă nr. 9024 din 27  mai 2013 a Tribunalului Cluj, pronunțată în

Dosarul nr. 16511/117/2012, definitivă prin Decizia nr. 4349/R din 06

noiembrie 2013, în care debitoare este Societatea Națională de Transport

Feroviar de Marfă "C.M." SA, cu sediul în municipiul București,

sector 1.

Astfel, prin

raportare la prevederile legale menționate anterior, rezultă că instanța

competentă să soluționeze prezenta cauză este judecătoria în circumscripția

căreia se află, la data sesizării organului de executare, sediul debitorului.

La data sesizării

organului de executare, sediul debitoarei era în București, în circumscripția

sectorului 1, și nu în Constanța, județul Constanța, acesta din urmă fiind

sediul Sucursalei "C.M." Muntenia Dobrogea, sucursala fiind, în

accepțiunea legiuitorului doar un "dezmembrământ fără personalitate

juridică al societăților".

Prin urmare, se

reține că, la data sesizării organului de executare, 14 octombrie 2014,

competentă a soluționa cererea de încuviințare a executării silite era

judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul debitorului - Societatea

Națională de Transport Feroviar de Marfă "C.M." SA, cu sediul în

București, B-dul D., sector 1, respectiv Judecătoria sectorului 1 București.

Pe cale de

consecință, pentru considerentele expuse, Înalta Curte va stabili în favoarea

Judecătoriei sectorului 1 București competența de soluționare a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 noiembrie 2014.

Procesat

de GGC - NN