ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3283/2014

Asupra conflictului negativ de competență,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată Ia data de 25 septembrie 2014 pe rolul Judecătoriei sectorului

1 București, sub nr. 43960/299/2014,

executorul

judecătoresc M.I., cu sediul profesional în București, Calea D., a solicitat încuviințarea

executării silite, prin poprire, asupra tuturor veniturilor și conturilor bancare

prezente și viitoare deschise la unitățile bancare având sediile principale în circumscripția

acestei instanțe, ale debitoarei SC F.E.E.F.S. SRL, cu sediul social în Ghimbav,

județul Brașov, prin punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de sentința

civilă nr. 2412 din 28 februarie 2014, pronunțată de Judecătoria Brașov în Dosarul

nr. 1104/197/2014.

În motivare, s-a arătat că, prin cererea

formulată la data de 25 august 2014 creditoarea Compania Națională pentru Controlul

Cazanelor, Instalațiilor de Ridicat și Recipientelor sub Presiune SA (C.N.CI.R.

SA) a solicitat Biroului executorului judecătoresc M.I. executarea silită, prin

poprire, asupra veniturilor aflate la dispoziția debitoarei SC F.E.E.F.S. SRL, pentru

acoperirea creanței în cuantum total de 1149 RON compusă din 738 RON, cheltuieli

de judecată și 411 RON, reprezentând dobânda legală aferentă, calculată de la data

scadenței obligației de plată și până la data introducerii acțiunii, precum și a

dobânzii legale, până la data achitării efective. În cerere, creditoarea a precizat

că dreptul său de creanță izvorăște din titlul executoriu reprezentat de sentința

civilă nr. 2412 din 28 februarie 2014, definitivă și irevocabilă, pronunțată de

Judecătoria Brașov în Dosarul nr. 1104/197/2014.

În drept, cererea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 622 alin. (3) și art. 665 alin. (1) C. proc. civ., aprobat prin

Legea nr. 134/2010.

Prin sentința civilă nr. 16246 din 3 octombrie

2014, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București,

a fost admisă excepția necompetenței teritoriale

invocate din oficiu de instanță și s-a dispus decimarea competenței privind soluționarea

cauzei în favoarea Judecătoriei Brașov.

În motivare, s-a reținut că data sesizării

executorului judecătoresc de către creditoarea Compania Națională pentru Controlul

Cazanelor Instalațiilor de Ridicat și Recipientelor sub Presiune SA (C.N.C.l.R.

SA) este 27 august 2014, conform încheierii emise de B.E.J. M.I., în dosarul de

executare silită nr. 2862/2014. iar data depunerii cererii de încuviințare a executării

silite la instanță este 25 septembrie 2014.

Judecătoria a avut în vedere și Decizia

nr. 348/2014 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în M. Of. la data de

16 iulie 2014, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor

art. 650 alin. (1) din C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, decizie care

produce efecte doar pentru viitor, conform prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituție.

Așa fiind, raportat și la dispozițiile

art. 665, respectiv art. 650 C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, în

cazul în care instanța de executare a fost sesizată cu cererea de încuviințare a

executării silite anterior publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of.,

competența sa rămâne legal dobândită, potrivit vechii reglementări, nu doar pentru

cererea pendinte, dar și pentru alte cererii ulterioare, formulate în cadrul și

în legătură cu executarea silită.

În caz contrar, dacă instanța de executare

a fost sesizată cu cererea de încuviințare a executării silite ulterior publicării

deciziei Curții Constituționale în M. Of., în absența normei speciale, față de prevederile

art. 5 alin. (3) C. proc. civ., devine aplicabilă norma generală de competență teritorială,

instituită de dispozițiile art. 107 din acest act normativ, conform căreia competența

privind soluționarea cauzei revine instanței de la domiciliul sau sediul debitorului,

ca o transpunere în plan execuțional a acestei norme de drept comun.

Având în vedere că, în speță, cererea de

încuviințare a executării silite a fost depusă pe rolul instanței ulterior datei

de 16 iulie 2014, Judecătoria sectorului 1 București a stabilit că instanța de executare

este instanța de la sediul debitoarei, respectiv Judecătoria Brașov.

La rândul său, prin încheierea din camera

de consiliu pronunțată la data de 29 octombrie 2014, în Dosarul nr. 43960/299/2014,

Judecătoria Brașov

a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București

și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de

Casație și Justiție pentru rezolvarea acestuia.

În motivare, a reținut că legiuitorul a

stabilit o competență alternativă în favoarea instanței de executare de la sediul

debitorului sau al terțului poprit. Astfel, în această situație, conform dispozițiilor

art. 116 C. proc. civ., în cazul competenței teritoriale alternative reclamantul

are alegerea între mai multe instanțe competente deopotrivă, pârâtul putând cere

declinarea competenței în favoarea celeilalte instanțe (alegerea urmează să se facă

la data sesizării instanței).

Judecătoria Brașov a mai avut în vedere

dispozițiile art. 650 alin. (1) și art. 781 C. proc. civ., reținând aplicabilitatea,

în cauză, a prevederilor art. 651 alin. (4) din acest act normativ.

De asemenea, a constatat că nu sunt incidente

considerentele Deciziei nr. 348/2014, pronunțate de Curtea Constituțională, întrucât,

după depunerea cererii de urmărire la executorul judecătoresc ales de către creditor,

executorul trebuie să sesizeze instanța de executare în funcție de criteriile oferite

de dispozițiile art. 651, art. 781 și art. 818 C. proc. civ., întrucât, pentru faza

executării silite, legiuitorul a prevăzut reguli speciale în materia competenței,

de la care nu se poate deroga prin voința creditorului.

În cauza dedusă judecății, chiar dacă sediul

debitoarei se află în localitatea Ghimbav, jud. Brașov, nu are relevanță acest fapt

potrivit regulii generale de competență prevăzută de art. 107 C. proc. civ., pentru

că toți terții popriți au sediul în raza de competență a Judecătoriei sectorului

1 București.

Examinând conflictul de competență, Înalta

Curte va reține că, în cauză, competența soluționării pricinii în primă instanță

revine Judecătoriei Brașov, pentru considerentele ce succed:

Prin cererea înregistrată la Biroul executorului

judecătoresc M.I. la data de 25 august 2014, în dosarul de executare nr. 2862/20I4,

creditoarea Compania Națională pentru Controlul Cazanelor, Instalațiilor de Ridicat

și Recipientelor sub Presiune SA (C.N.C.I.R. SA), cu sediul social în București,

str. F., a solicitat executarea silită, prin poprire, asupra conturilor bancare

prezente și viitoare, deschise la unitățile bancare care au sediile principale pe

raza Judecătoriei sectorului 1 București, aparținând debitoarei SC F.E.E.F.S. SRL,

cu sediul social în Ghimbav, județul Brașov, prin punerea în executare a titlului

executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 2412 din 28 februarie 2014, pronunțată

de Judecătoria Brașov în Dosarul nr. 1104/197/2014.

Ulterior, prin cererea înregistrată pe

rolul Judecătoriei sectorului 1 București, la data de 25 septembrie 2014, sub

nr. 43960/299/2014, B.EJ. M.I. s-a adresat Judecătoriei sectorului 1 București,

solicitând încuviințarea executării silite a debitoarei mai sus menționate.

Potrivit dispozițiilor art. 665 alin.

(1) C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, „în termen de 3 zile de la înregistrarea

cererii, executorul va solicita să se dispună încuviințarea executării silite de

către instanța de executare, căreia îi va înainta, în copie certificată pentru conformitate

cu originalul, cererea creditorului, titlul executoriu, încheierea prevăzută la

art. 664 alin. (1) și dovada taxei de timbru".

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei,

rezultă că cererea formulată de către creditoare, a fost înregistrată la sediul

biroului executorului judecătoresc ulterior datei la care, prin Decizia nr. 348

din 17 iunie 2014 a Curții Constituționale a României, publicată în M. Of. la 16

iulie 2014, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.

650 alin. (1) C. proc. civ., care stipulau că instanța de executare este judecătoria

în a cărei circumscripție, se află biroul executorului judecătoresc care face executarea,

în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Excepția de neconstituționalitate

a fost admisă în considerarea faptului că aceste norme permiteau un criteriu subiectiv

de apreciere din partea uneia dintre părțile litigante, aspect ce echivala cu imposibilitatea

cunoașterii, de către debitor, a instanței de executare competente.

Astfel, în cauză, în absența unei norme

speciale atributive de competență, devin aplicabile dispozițiile art. 107 C. proc.

civ., care stabilesc competența de drept comun, din punct de vedere teritorial,

pentru judecata în primă instanță, stipulând că „cererea de chemare în judecată

se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul

pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

De altfel, C. proc. civ., aprobat prin

Legea nr. 134/2010 a fost modificat și completat prin Legea nr. 138 din 15

octombrie 2014, publicată în M. Of. la data de 16 octombrie 2014, textul art. 650

alin. (1) din Cod primind o nouă formă, în sensul că „instanța de executare este

judecătoria în a cărei circumscripție se afla, la data sesizării organului de executare,

domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea nu

dispune altfel.

Aceste norme nu sunt însă aplicabile cauzei

pendinte întrucât executarea silită a început anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 138 din 15 octombrie 2014, respectiv la 19 octombrie 2014, creditoarea sesizând

biroul executorului judecătoresc la data de 25 august 2014.

Prin urmare, având în vedere principiul

neretroactivității legii civile și faptul că organul de executare a fost învestit,

de către creditoare, cu soluționarea cererii de executare silită la momentul la

care, deși fusese admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor C. proc.

civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, nu exista o normă specială de competență

în materie, la stabilirea instanței de executare competente în soluționarea cererii

de încuviințare a executării silite, prin poprire, Înalta Curte va avea în vedere

prevederile art. 107 C. proc. civ., care stabilesc competența de drept comun, din

punct de vedere teritorial, pentru soluționarea, în fond, a acțiunilor civile.

Dispozițiile legale prevăzute de art. 781

C. proc. civ., invocate de Judecătoria Brașov în hotărârea de declinare, nu se aplică

în speță, întrucât textul de lege menționat reglementează competența executoruiui

judecătoresc în cazul instituirii popririi asupra conturilor unei persoane fizice

sau juridice și nu privește modalitatea de determinare a instanței competente în

cazul formulării unei cereri de încuviințare a executării silite. Norma citată are

în vedere stabilirea biroului executorului judecătoresc îndreptățit să înființeze

poprirea la cererea creditorului, formularea unei astfel de cereri fond în atribuția

executorului judecătoresc al cărui birou se află în circumscripția curții de apel

de la domiciliul sau sediul debitorul ori, după caz, de la sediul principal sau

de la sediile secundare ale instituției unde debitorul și-a deschis contul.

Din înscrisurile aflate Ia dosarul cauzei,

rezultă că debitoarea SC F.E.E.F.S. SRL, împotriva căreia urmează să se efectueze

executarea silită, prin poprire, are sediul în Ghimbav, județul Brașov.

Având în vedere că această localitate se

află în circumscripția Judecătoriei Brașov, în raport de dispozițiile art. 107 C.

proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea

acestei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Brașov.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 21 noiembrie 2014.