ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3283/2014

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele: Prin cererea înregistrată Ia data de 25 septembrie 2014 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, sub nr. 43960/299/2014, executorul judecătoresc M.I., cu sediul profesional în București, Calea D., a solicitat încuviințarea executării silite, prin poprire, asupra tuturor veniturilor și conturilor bancare prezente și viitoare deschise la unitățile bancare având sediile principale în circumscripția acestei instanțe, ale debitoarei SC F.E.E.F.S. SRL, cu sediul social în Ghimbav, județul Brașov, prin punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 2412 din 28 februarie 2014, pronunțată de Judecătoria Brașov în Dosarul nr. 1104/197/2014.

În motivare, s-a arătat că, prin cererea formulată la data de 25 august 2014 creditoarea Compania Națională pentru Controlul Cazanelor, Instalațiilor de Ridicat și Recipientelor sub Presiune SA (C.N.CI.R. SA) a solicitat Biroului executorului judecătoresc M.I. executarea silită, prin poprire, asupra veniturilor aflate la dispoziția debitoarei SC F.E.E.F.S. SRL, pentru acoperirea creanței în cuantum total de 1149 RON compusă din 738 RON, cheltuieli de judecată și 411 RON, reprezentând dobânda legală aferentă, calculată de la data scadenței obligației de plată și până la data introducerii acțiunii, precum și a dobânzii legale, până la data achitării efective. În cerere, creditoarea a precizat că dreptul său de creanță izvorăște din titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 2412 din 28 februarie 2014, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Brașov în Dosarul nr. 1104/197/2014.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 622 alin. (3) și art. 665 alin. (1) C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010. Prin sentința civilă nr. 16246 din 3 octombrie 2014, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale invocate din oficiu de instanță și s-a dispus decimarea competenței privind soluționarea cauzei în favoarea Judecătoriei Brașov. În motivare, s-a reținut că data sesizării executorului judecătoresc de către creditoarea Compania Națională pentru Controlul Cazanelor Instalațiilor de Ridicat și Recipientelor sub Presiune SA (C.N.C.l.R. SA) este 27 august 2014, conform încheierii emise de B.E.J. M.I., în dosarul de executare silită nr. 2862/2014.

iar data depunerii cererii de încuviințare a executării silite la instanță este 25 septembrie 2014. Judecătoria a avut în vedere și Decizia nr. 348/2014 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în M. Of. la data de 16 iulie 2014, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 650 alin. (1) din C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, decizie care produce efecte doar pentru viitor, conform prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituție. Așa fiind, raportat și la dispozițiile art. 665, respectiv art. 650 C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, în cazul în care instanța de executare a fost sesizată cu cererea de încuviințare a executării silite anterior publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of., competența sa rămâne legal dobândită, potrivit vechii reglementări, nu doar pentru cererea pendinte, dar și pentru alte cererii ulterioare, formulate în cadrul și în legătură cu executarea silită.

În caz contrar, dacă instanța de executare a fost sesizată cu cererea de încuviințare a executării silite ulterior publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of., în absența normei speciale, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., devine aplicabilă norma generală de competență teritorială, instituită de dispozițiile art. 107 din acest act normativ, conform căreia competența privind soluționarea cauzei revine instanței de la domiciliul sau sediul debitorului, ca o transpunere în plan execuțional a acestei norme de drept comun. Având în vedere că, în speță, cererea de încuviințare a executării silite a fost depusă pe rolul instanței ulterior datei de 16 iulie 2014, Judecătoria sectorului 1 București a stabilit că instanța de executare este instanța de la sediul debitoarei, respectiv Judecătoria Brașov.

La rândul său, prin încheierea din camera de consiliu pronunțată la data de 29 octombrie 2014, în Dosarul nr. 43960/299/2014, Judecătoria Brașov a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru rezolvarea acestuia. În motivare, a reținut că legiuitorul a stabilit o competență alternativă în favoarea instanței de executare de la sediul debitorului sau al terțului poprit. Astfel, în această situație, conform dispozițiilor art. 116 C. proc. civ., în cazul competenței teritoriale alternative reclamantul are alegerea între mai multe instanțe competente deopotrivă, pârâtul putând cere declinarea competenței în favoarea celeilalte instanțe (alegerea urmează să se facă la data sesizării instanței).

Judecătoria Brașov a mai avut în vedere dispozițiile art. 650 alin. (1) și art. 781 C. proc. civ., reținând aplicabilitatea, în cauză, a prevederilor art. 651 alin. (4) din acest act normativ. De asemenea, a constatat că nu sunt incidente considerentele Deciziei nr. 348/2014, pronunțate de Curtea Constituțională, întrucât, după depunerea cererii de urmărire la executorul judecătoresc ales de către creditor, executorul trebuie să sesizeze instanța de executare în funcție de criteriile oferite de dispozițiile art. 651, art. 781 și art. 818 C. proc. civ., întrucât, pentru faza executării silite, legiuitorul a prevăzut reguli speciale în materia competenței, de la care nu se poate deroga prin voința creditorului.

În cauza dedusă judecății, chiar dacă sediul debitoarei se află în localitatea Ghimbav, jud. Brașov, nu are relevanță acest fapt potrivit regulii generale de competență prevăzută de art. 107 C. proc. civ., pentru că toți terții popriți au sediul în raza de competență a Judecătoriei sectorului 1 București. Examinând conflictul de competență, Înalta Curte va reține că, în cauză, competența soluționării pricinii în primă instanță revine Judecătoriei Brașov, pentru considerentele ce succed: Prin cererea înregistrată la Biroul executorului judecătoresc M.I. la data de 25 august 2014, în dosarul de executare nr. 2862/20I4, creditoarea Compania Națională pentru Controlul Cazanelor, Instalațiilor de Ridicat și Recipientelor sub Presiune SA (C.N.C.I.R.

SA), cu sediul social în București, str. F., a solicitat executarea silită, prin poprire, asupra conturilor bancare prezente și viitoare, deschise la unitățile bancare care au sediile principale pe raza Judecătoriei sectorului 1 București, aparținând debitoarei SC F.E.E.F.S. SRL, cu sediul social în Ghimbav, județul Brașov, prin punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 2412 din 28 februarie 2014, pronunțată de Judecătoria Brașov în Dosarul nr. 1104/197/2014. Ulterior, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, la data de 25 septembrie 2014, sub nr. 43960/299/2014, B.EJ. M.I. s-a adresat Judecătoriei sectorului 1 București, solicitând încuviințarea executării silite a debitoarei mai sus menționate.

Potrivit dispozițiilor art. 665 alin. (1) C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, „în termen de 3 zile de la înregistrarea cererii, executorul va solicita să se dispună încuviințarea executării silite de către instanța de executare, căreia îi va înainta, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, cererea creditorului, titlul executoriu, încheierea prevăzută la art. 664 alin. (1) și dovada taxei de timbru". Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că cererea formulată de către creditoare, a fost înregistrată la sediul biroului executorului judecătoresc ulterior datei la care, prin Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014 a Curții Constituționale a României, publicată în M. Of.

la 16 iulie 2014, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ., care stipulau că instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție, se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Excepția de neconstituționalitate a fost admisă în considerarea faptului că aceste norme permiteau un criteriu subiectiv de apreciere din partea uneia dintre părțile litigante, aspect ce echivala cu imposibilitatea cunoașterii, de către debitor, a instanței de executare competente. Astfel, în cauză, în absența unei norme speciale atributive de competență, devin aplicabile dispozițiile art. 107 C. proc.

civ., care stabilesc competența de drept comun, din punct de vedere teritorial, pentru judecata în primă instanță, stipulând că „cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel". De altfel, C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010 a fost modificat și completat prin Legea nr. 138 din 15 octombrie 2014, publicată în M. Of. la data de 16 octombrie 2014, textul art. 650 alin. (1) din Cod primind o nouă formă, în sensul că „instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se afla, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea nu dispune altfel.

Aceste norme nu sunt însă aplicabile cauzei pendinte întrucât executarea silită a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 138 din 15 octombrie 2014, respectiv la 19 octombrie 2014, creditoarea sesizând biroul executorului judecătoresc la data de 25 august 2014. Prin urmare, având în vedere principiul neretroactivității legii civile și faptul că organul de executare a fost învestit, de către creditoare, cu soluționarea cererii de executare silită la momentul la care, deși fusese admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, nu exista o normă specială de competență în materie, la stabilirea instanței de executare competente în soluționarea cererii de încuviințare a executării silite, prin poprire, Înalta Curte va avea în vedere prevederile art. 107 C. proc.

civ., care stabilesc competența de drept comun, din punct de vedere teritorial, pentru soluționarea, în fond, a acțiunilor civile. Dispozițiile legale prevăzute de art. 781 C. proc. civ., invocate de Judecătoria Brașov în hotărârea de declinare, nu se aplică în speță, întrucât textul de lege menționat reglementează competența executoruiui judecătoresc în cazul instituirii popririi asupra conturilor unei persoane fizice sau juridice și nu privește modalitatea de determinare a instanței competente în cazul formulării unei cereri de încuviințare a executării silite.

Norma citată are în vedere stabilirea biroului executorului judecătoresc îndreptățit să înființeze poprirea la cererea creditorului, formularea unei astfel de cereri fond în atribuția executorului judecătoresc al cărui birou se află în circumscripția curții de apel de la domiciliul sau sediul debitorul ori, după caz, de la sediul principal sau de la sediile secundare ale instituției unde debitorul și-a deschis contul. Din înscrisurile aflate Ia dosarul cauzei, rezultă că debitoarea SC F.E.E.F.S. SRL, împotriva căreia urmează să se efectueze executarea silită, prin poprire, are sediul în Ghimbav, județul Brașov. Având în vedere că această localitate se află în circumscripția Judecătoriei Brașov, în raport de dispozițiile art. 107 C. proc.

civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Brașov. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 noiembrie 2014.