ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 281/RC/2017

Asupra recursului în casație de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 20 din 11.05.2016, pronunțată de Tribunalul Militar Iași s-a dispus achitarea inculpatului col. (rez.) A., fost șef adjunct al Grupării de Jandarmi Mobilă Bacău - pentru infracțiunea de încălcarea consemnului prev. de art. 415 alin. (1) C. pen., prin aplic. art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Prin aceeași hotărâre col. (rez.) A. a fost condamnat la pedeapsa de 180 de zile amendă (18.000 lei) pentru săvârșirea infracțiunii de folosire abuzivă a funcției în scop sexual prev. de art. 299 alin. (1) și (2) C. pen.

A fost aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g), k) C. pen. pe o perioadă de 2 ani și pedeapsa accesorie a interzicerii acelorași drepturi, conf. art. 65 alin. (1) C. pen.

A fost admisă în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă B., inculpatul fiind obligat la plata către aceasta la plata sumelor de 10.000 lei, reprezentând daune morale, respectiv 2.300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii primei instanțe, au declarat apel Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Iași, inculpatul A. și partea civilă B.

Prin decizia penală nr. 57 din 16 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea Militară de Apel București, a fost admis apelul declarat de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Iași împotriva sentinței penale nr. 20 din 11.05.2016 pronunțată de Tribunalul Militar Iași, în Dosarul nr. x/739/2015 și modificată hotărârea atacată astfel:

a) după alin. (2) referitor la condamnarea inculpatului col.(rez.) A. pentru infracțiunea prev. de art. 299 alin. (1) și (2) C. pen., a fost introdus un nou alin. (3) cu următorul conținut: „Atrage atenția inculpatului asupra disp. art. 63 C. pen. privind înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii în caz de neexecutare cu rea credință a pedepsei amenzii”.

b) a fost înlăturată aplicarea disp. art. 67 alin. (2) C. pen. și art. 65 alin. (1) C. pen. privind pedeapsa complementară și pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) C. pen. și a introdus un nou alineat(4) cu următorul conținut:

„În temeiul art. 299 alin. (2) teza ultimă C. pen. cu ref. la art. 65 alin. (1) C. pen. - aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. b) și g) C. pen. pe o perioadă de 2 (doi) ani”.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul col.(rez.) A. și de partea civilă ag. șef adj. B., obligându-i la plata către stat a sumei de 300 lei, respectiv 50 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Împotriva hotărârii instanței de apel a formulat cerere de recurs în casație, la data de 29 decembrie 2016, inculpatul col. (rez.) A., prin care a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzuită de legea penală.

În esență, s-a susținut că inculpatul a fost condamnat în mod greșit pentru infracțiunea de folosirea abuzivă a funcției în scop sexual prev. de art. 299 alin. (1) și (2) C. pen., întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni.

Astfel, a arătat că, nu se poate reține în cauză elementul material al infracțiunii de folosirea abuzivă a funcției în scop sexual, întrucât nu este îndeplinit scopul prevăzut de lege pentru a contura acțiune necesară existenței infracțiunii.

A mai arătat că, din actele și lucrările dosarului nu reiese care era interesul persoanei vătămate în îndeplinirea unui act de serviciu din partea inculpatului atâta timp cât aceasta nu se afla în subordinea directă a inculpatului.

Drept urmare, a solicitat în temeiul art. 448 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. proc. pen. achitarea inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 299 alin. (1) și (2) C. pen. și respingerea pretențiilor civile formulate de către persoana vătămată.

Prin încheierea din 5 aprilie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat col. rez. A. împotriva deciziei penale nr. 57 din data de 16 noiembrie 2016 a Curții Militare de Apel București, pronunțată în Dosarul nr. x/81/2016 și s-a dispus trimiterea cauzei completului care judecă recursul în casație respectiv C8, în compunere de 3 judecători.

Pentru a dispune admiterea în principiu, instanța, verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, a constatat că decizia penală nr. 57 din data de 16 noiembrie 2016 a Curții Militare de Apel București, pronunțată în Dosarul nr. x/81/2016 face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație, iar calea de atac a fost formulată de inculpat în termenul prevăzut de lege, fiind, așadar, respectate dispozițiile art. 434-436 C. proc. pen.

Totodată, s-a reținut îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) și art. 438 C. proc. pen.

Analizând cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat col. rez. A. împotriva deciziei penale nr. 57 din data de 16 noiembrie 2016 a Curții Militare de Apel București, pronunțată în Dosarul nr. x/81/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În intenția de a răspunde cerințelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și de a se conforma prevederilor Convenției, în privința asigurării celerității procesului penal prin desfășurarea acestuia într-un termen rezonabil, actualul legiuitor român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicție.

În acest context, noua legislație procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, și anume apelul, recursul devenind astfel o cale extraordinară de atac, sub denumirea de „recurs în casație” exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

Așa cum reiese chiar din Expunerea de motive la proiectul noului C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac ce urmărește verificarea legalității hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de către curtea de apel.

Prin recursul în casație este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept aplicabile. Recursul în casație vizează, așadar, exclusiv legalitatea hotărârilor definitive. Scopul acestei căi extraordinare de atac este respectarea principiului legalității, ceea ce presupune ca întreaga activitate procesuală să se desfășoare în conformitate cu dispozițiile legale. Cu alte cuvinte, scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel și nu vizează temeiul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 447 C. proc. pen., instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate prin cerere de procuror sau de părți, verificând exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Înalta Curte reține că, recursul în casație este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părțile își pot apăra drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunțate în condițiile celor cinci cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 438 C. proc. pen. și nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale.

Ca atare, din perspectiva finalității avute în vedere, recursul în casație nu are drept scop soluționarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor și stabilirea vinovăției, ci doar sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.

Înalta Curte raportat la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de inculpatul col. rez. A. constată că a recursul în casație este nefondat, drept pentru care îl va respinge pentru următoarele motive:

Sfera controlului judiciar a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a putea examina și netemeinicia deciziei atacate.

Pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii, Înalta Curte nu poate cenzura situația de fapt.

Astfel, pentru a verifica dacă inculpatul col. rez. A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situația de fapt deja stabilită de instanța de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv.

Astfel, se constată că recurentul inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 180 de zile amendă (18.000 lei) pentru săvârșirea infracțiunii de folosire abuzivă a funcției în scop sexual prev. de art. 299 alin. (1) și (2) C. pen.

În considerentele deciziei recurate s-a reținut faptul că activitatea infracțională a inculpatului col. rez. A., constând, în esență, în aceea că, în noaptea de 10 spre 11 octombrie 2014, în calitate de comandant al unei operațiuni, în trei ocazii diferite, a propus persoanei vătămate să îl însoțească la hotel și să întrețină relații sexuale cu acesta, determinând-o să părăsească incinta în care se afla, punându-o pe aceasta într-o stare de inferioritate, stârnindu-i totodată un sentiment de rușine.

Criticile inculpatului col. rez. A. în sensul că, întrucât lipsește scopul prevăzut în art. 299 alin. (1) C. pen. nefiind astfel îndeplinite toate elementele constitutive ale infracțiunii în varianta prevăzută de art. 299 alin. (2) C. pen., nu pot fi primite pentru cele ce urmează.

Din punct de vedere teoretic, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 299 alin. (1) C. pen., suntem în prezența unui concurs de calificări incompatibile, respectiv fapta comisă de către funcționarul public se circumscrie fie pe tipicitatea infracțiunii prevăzute de art. 299 alin. (1) C. pen., fie pe varianta agravată de la art. 299 alin. (2) C. pen.

Delimitarea dintre cele două fapte se va face, în principal, prin raportare la existența unei condiționări atașate actului de executare, legată de îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ale autorului. Astfel, dacă pretinderea sau obținerea de favoruri de natură sexuală reprezintă, de fapt, o condiționare privind maniera de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu, fapta va fi tipică pe art. 299 alin. (1) C. pen. Dacă însă, prin actul de pretindere sau obținere a unor favoruri de natură sexuală, funcționarul public nu își „tranzacționează” îndatoririle sale de serviciu, ci pur și simplu comite aceste acte profitând de autoritatea sau superioritatea sa, fapta va fi tipică pe art. 299 alin. (2) C. pen.

Astfel, prin prisma noțiunilor teoretice expuse se constată că, în cauză sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de folosire a funcției în scop sexual prev. de art. 299 alin. (1) și (2) C. pen.

Ca atare, criticile inculpatului col. rez. A. invocate în cererea de recurs în casație în sensul că trebuie îndeplinite condițiile art. 299 C. pen., cerințele prevăzute atât la alin. (1), cât și cele de la alin. (2) pentru a se putea reține comiterea infracțiunii prev. de art. 299 alin. (1) și (2) C. pen. pentru care inculpatul a fost condamnat, nu pot fi primite.

Celelalte aspecte invocate de inculpatul col. rez. A., respectiv faptul că persoana față de care subiectul activ a pretins ori a obținut favoruri de natură sexuală nu are calitatea de persoana interesată de efectele actului de serviciu, fapta nu constituie infracțiunea de folosire abuzivă a funcției în scop sexual, respectiv că, în speță nu avem scop sau un element material presupun o reapreciere și cenzurare a probelor din perspectiva încadrării juridice a faptei, cu consecința pronunțării unei soluții de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. Or, în prezent, această prerogativă este atributul exclusiv al instanțelor care administrează în mod nemijlocit probe cu privire la elementele de fapt, competente să devolueze cauza în fapt și în drept, respectiv, instanța de fond și instanța de apel.

Cum, scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de control judiciar, iar criticile invocate de inculpat nu susține niciunul dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., fiind formal circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate primi solicitarea inculpatului col. rez. A. de a dispune achitarea sa sub aspectul infracțiunii prev. de art. 299 alin. (1) și (2) C. pen.

Spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac de fapt care urmărește îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Având în vedere limitele prevăzute de dispozițiile art. 447 C. proc. pen. prin raportare la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. invocat de inculpatul col. rez. A. și pentru care a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casație, Înalta Curte constată că recurentul inculpat a invocat, nelegalitatea hotărârii atacate, susținând de fapt că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de folosire abuzivă a funcției în scop sexual urmărind, în esență, reevaluarea stării de fapt, reținută de ambele instanțe, activitate ce excede în calea de atac a recursului în casație.

În consecință, apreciind că starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme și, constatând că, din situația de fapt reținută de cele două instanțe în hotărârile pronunțate rezultă îndeplinirea elementelor constitutive ale infracțiunii de folosire abuzivă a funcției în scop sexual.

Față de soluția adoptată nu poate fi primită nici critica inculpatului col. rez. A. privind respingerea pretențiilor civile formulate de către persoana vătămată, urmare celor expuse anterior acestea nu pot fi primite.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul col. rez. A. împotriva deciziei penale nr. 57 din data de 16 noiembrie 2016 a Curții Militare de Apel București, pronunțată în Dosarul nr. x/81/2016.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat col. rez. A. la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, respectiv la plata sumei de 1.000 lei către intimata parte civilă B.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat col. rez. A., în cuantum de 90 lei va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul inculpat col. rez. A. împotriva deciziei penale nr. 57 din data de 16 noiembrie 2016 a Curții Militare de Apel București, pronunțată în Dosarul nr. x/81/2016.

Obligă recurentul inculpat col. rez. A. la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, respectiv la plata sumei de 1000 lei către intimata parte civilă B.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat col. rez. A., în cuantum de 90 de lei rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 28 iunie 2017.