ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 227/RC/2017

Deliberând asupra recursului în casație declarat de inculpatul A.;

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 307 din 21 aprilie 2016 pronunțată de Judecătoria Onești în Dosarul nr. x/270/2014, s-au dispus următoarele:

În baza art. 246 C. pen. anterior și art. 5 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice, în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., din infracțiunea prevăzută de art. 297 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu la pedeapsa de 6 luni închisoare.

În baza art. 81 din C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare prevăzut de art. 82 din C. pen. anterior, de 2 ani și 6 luni.

S-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor prevăzute de art. 83 din C. pen. anterior, în sensul că se va revoca suspendarea pedepsei în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni pe durata termenului de încercare și pedeapsa revocată se va executa alături de noua pedeapsă.

În baza art. 71 alin. (2) din C. pen. anterior s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor civile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. anterior, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale, a fost suspendată și executarea pedepsei accesorii.

În baza art. 274 din C. proc. pen. anterior, a fost obligat inculpatul la 450 lei cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva sentinței penale mai sus arătate a declarat apel inculpatul A.

Prin decizia penală nr. 1141 din 27 octombrie 2016, Curtea de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de apelantul-inculpat A. împotriva sentinței penale nr. 307 din 21 aprilie 2016 pronunțată de Judecătoria Onești în Dosarul nr. x/270/2014.

A desființat, în totalitate, sentința penală apelată și rejudecând cauza:

În baza art. 386 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. din infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 C. pen. în infracțiunea de neglijență în serviciu prevăzută de art. 298 C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu, prevăzută de art. 298 din C. pen. la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 4.000 lei (reprezentând 200 de zile-amendă x 20 lei, cuantumul unei zile-amendă).

În baza art. 67 C. pen., i-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., pe o durată de 2 ani.

A atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 63 alin. (1) C. pen.

În baza art. 274 C. proc. pen., l-a obligat pe inculpat la plata către stat a sumei de 450 lei, reprezentând cheltuieli judiciare.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au fost reținute sarcina acestuia.

Sub aspectul situației de fapt, s-a reținut, în esență, că inculpatul A., în calitate de organ de cercetare penalǎ al poliției judiciare în cadrul I.P.J. Bacǎu - Serviciul de Investigare a Fraudelor, în perioada septembrie 2012 - martie 2014, nu a efectuat niciun act de cercetare penală în Dosarul nr. x/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, care i-a fost repartizat spre soluționare, cu consecința vătămării intereselor legitime ale statului, în principal și ale persoanei vătămate SC B. IFN SA, în secundar, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație inculpatul A., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen.

În motivarea cererii, cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., - a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală - a susținut că a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 297 C. pen., întrucât, în calitatea sa de organ de cercetare al poliției judiciare, având în lucru dosarul penal nr. 1593/P/2012, în perioada 3 septembrie 2012 - 31 ianuarie 2014 nu a îndeplinit niciun act de urmǎrire penalǎ în cauzǎ, motiv pentru care a intervenit prescripția rǎspunderii penale, cauzându-se astfel o vătămare în principal intereselor statului și, în subsidiar, intereselor petentei SC B. IFN SA.

Referitor la indicarea duratei pe parcursul căreia s-a reținut că s-a comis infracțiunea, a precizat că, în doctrină, s-a reținut că data comiterii infracțiunii de abuz în serviciu, în modalitatea neîndeplinirii unui act, o constituie cea la care expiră termenul la care putea fi îndeplinit cel mai târziu acel act. Având în vedere că i s-a imputat că datorită pasivității sale a intervenit prescripția răspunderii penale, inculpatul a susținut că putea efectua un act de întrerupere a prescripției numai până la îndeplinirea termenului general de prescripție, respectiv 17 decembrie 2022, având în vedere că ultimul act material al infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave a avut loc la data de 17 decembrie 2007, iar fapta era pedepsită sub imperiul C. pen. anterior, potrivit art. 122 alin. (1) lit. a), cu 15 ani închisoare.

După intrarea în vigoare a noului C. pen., pedeapsa prevăzută de lege pentru forma cea mai gravă a infracțiunii de înșelăciune este de la 1 la 5 ani închisoare, fapt pentru care termenul de prescripție a răspunderii penale este de 5 ani, conform art. 154 lit. d) C. pen. și s-a împlinit la data de 17 decembrie 2012, respectiv la 3 luni și 2 săptămâni după ce i-a fost repartizat în lucru dosarul, astfel încât, în mod greșit, atât procurorul, cât și prima instanță au reținut că fapta a fost comisă la data de 31 ianuarie 2014.

Totodată, a susținut că instanța Curtea de Apel Bacău, deși a dispus schimbarea încadrării juridice și a reținut o altă formă de vinovăție, în realitate, l-a condamnat pentru o faptă pentru care nu a fost trimis în judecată, cu încălcarea dispozițiilor art. 371 C. proc. pen., potrivit cărora judecata se mărginește la faptele arătate în actul de sesizare, fapt ce i-a agravat situația juridică în propria cale de atac.

A arătat că instanța de apel a apreciat, în mod eronat, că infracțiunea de neglijență în serviciu este continuă și că s-a epuizat prin încetarea inacțiunii, la data de 10.03.2014, când inculpatul a întocmit referatul cu propunere de declinare a competenței, având în vedere că, în doctrină, s-a reținut că infracțiunea de neglijență se consumă la data producerii urmării, iar aceasta nu poate fi decât cea a împlinirii termenului de prescripție, respectiv 17 decembrie 2012, întrucât orice act realizat după această dată nu ar mai fi avut aptitudinea de întrerupere a cursului prescripției, așa încât singura soluție posibilă era cea de clasare a cauzei.

De asemenea, a menționat că instanța de apel nu s-a mărginit la a reține omisiunea de a îndeplini vreun act, ci a avut în vedere și omisiunea de administrare a probelor necesare în vederea aflării adevărului și lămuririi cauzei sub toate aspectele. În acest fel, nu numai că s-a schimbat obiectul judecății, dar această faptă nu i-a fost adusă la cunoștință, motiv pentru care nu și-a făcut nicio apărare cu privire la noua dată a săvârșirii faptei - 10.03.2014 - și nici cu privire la acuzația neadministrării probelor.

În continuare, a apreciat că, sub aspectul laturii obiective, infracțiunea de neglijență în serviciu are aceleași elemente ca și infracțiunea de abuz în serviciu, de aceea, data comiterii faptei este de 17 decembrie 2012, iar această faptă nu îndeplinește condițiile de existență ale infracțiunii de neglijență în serviciu, sub următoarele aspecte:

a) Instanța de control judiciar nu a indicat actul/operațiunea/ îndatorirea de serviciu pe care inculpatul nu a îndeplinit-o. A menționat că i s-a imputat că nu a efectuat niciun act apt să întrerupă cursul prescripției, însă potrivit art. 123 din C. pen. anterior, în vigoare pe durata cât a avut în lucru dosarul, cursul termenului de prescripție se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului, așa încât instanța era obligată să indice care ar fi trebuit să fie acest act. A susținut că, deși instanța de apel nu a indicat acest act, având în vedere dispozițiile noului C. pen., apreciat ca fiind legea penală mai favorabilă în Dosarul nr. x/P/2012, acesta ar fi putut fi actul prin care se dispune începerea urmăririi penale.

b) Nu există niciun text de lege care să îl fi obligat să dispună începerea urmăririi penale în termen de 3 luni și 2 săptămâni. În acest context, a precizat că, în doctrină, s-a reținut că inacțiunea intră în sfera ilicitului penal, doar dacă aceasta reprezintă o încălcare expresă care obligă la un anumit comportament într-o situație determinată, aspect reținut și de Curtea Constituțională în parag. (56) al Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, obligatorie atât în ceea ce privește minuta, dar și motivarea deciziei.

Textele de lege invocate de prima instanță și la care face trimitere instanța de apel stabilesc cu caracter general obligațiile ce revin organelor judiciare, nefiind indicată vreo dispoziție legală în vigoare până la 31 ianuarie 2014, care să impună efectuarea unui act apt să întrerupă prescripția într-un anumit termen.

A apreciat că, nici C. proc. pen. anterior, sub imperiul căruia și-a desfășurat activitatea pană la 31 ianuarie 2014 și nicio altă lege, nu au stabilit termene concrete de soluționare a cauzelor penale. Este posibilă aplicarea numai a principiului celerității urmăririi penale, ce se analizează în fiecare caz în parte, fără ca nerespectarea lui să constituie infracțiune, dată fiind complexitatea diferită a cauzelor.

A susținut că, tocmai de aceea, în noul C. proc. pen., legiuitorul a creat un instrument nou de verificare a soluționării cu celeritate a cauzei, respectiv contestația privind durata procesului penal, prevăzută de art. 488

1

C. proc. pen.

A arătat că nu a existat o dispoziție legală care să îl oblige la efectuarea unui act de întrerupere a prescripției (într-un termen de cel mult 3 luni și 2 săptămâni) și că în C. proc. pen. anterior era consacrată instituția efectuării actelor premergătoare, care nu întrerupe cursul prescripției. Practica oferă o multitudine de exemple în care aceste acte se efectuau pe durată îndelungată, în final soluția fiind cea de neîncepere a urmăririi penale. A considerat că, și în situația în care ar fi administrat probe în cadrul actelor premergătoare, respectiv audieri de martori, expertize, etc, acestea nu ar fi fost de natură să întrerupă cursul prescripției de 5 ani, stabilită prin noul C. pen.

c) Între fapta sa și împlinirea termenului de prescripție nu există raport de cauzalitate. Legislația în vigoare până la 17 decembrie 2012 nu stabilea un termen de efectuare a unui act de întrerupere a prescripției, care la acea dată era de 15 ani, iar împlinirea acestuia a avut loc, exclusiv, prin intrarea în vigoare a noului C. pen., care a determinat reducerea termenului de prescripție a răspunderii penale la 5 ani.

A precizat că, urmare a acestor modificări legislative semnificative, în foarte multe cauze penale, aflate în diferite faze ale procesului penal, s-a constatat că a intervenit prescripția răspunderii penale, dispunându-se, după caz, clasarea sau încetarea procesului penal, fără ca această soluție să fi declanșat anchete penale împotriva organelor judiciare care nu au reușit să determine o condamnare definitivă anterior intrării în vigoare a noului C. pen.

d) Prin fapta reținută în sarcina sa nu s-a produs urmarea periculoasă prevăzută expres de dispozițiile ce incriminează infracțiunea.

Astfel, a susținut că, atât infracțiunea de abuz în serviciu, cât și cea de neglijență în serviciu, sunt infracțiuni de rezultat și că, în lipsa producerii acestui rezultat, fapta nu constituie infracțiune, condiție ce rezultă din însuși modul de redactare a normelor de incriminare.

A arătat că pe tot parcursul urmăririi penale, la judecata în primă instanță și în motivele de apel a invocat, pe de o parte, faptul că descrierea făcută faptei este echivocă, reținându-se că s-au vătămat interesele legitime ale statului, nerezultând dacă mai există și o altă persoană vătămată, în afara petentei SC B. IFN SA, cu privire la care s-a menționat că i-au fost vătămate, în subsidiar, interesele legitime, iar pe de altă parte, că nu s-au indicat ce interese legitime au fost vătămate, ceea ce echivalează cu lipsa acestei urmări periculoase.

Cu privire la aceste apărări, Curtea de Apel Bacău a menționat în motivarea deciziei că a fost lezat dreptul petentei SC B. IFN SA de a se cerceta faptele reclamate, de a se constata existența sau inexistența vreunei infracțiuni și implicit, dacă este cazul, de a se angaja răspunderea penală a celor vinovați și de a se înlătura consecințele negative ale infracțiunilor comise.

A considerat că simpla enunțare a acestor pretinse vătămări nu este suficientă pentru pronunțarea unei hotărâri de condamnare, ci instanța de apel avea obligația de a argumenta dacă aceste urmări s-au produs în mod real, în caz contrar, în orice altă speță similară, s-ar putea reține, în mod arbitrar, existența infracțiunii.

A precizat că sintagma „interese legitime” a generat multiple discuții, fiind invocată inclusiv lipsa de previzibilitate și accesibilitate a legii, întrucât nu poate fi determinat cu exactitate conținutul acesteia. Cu privire la acest aspect, în motivarea Deciziei nr. 405/2016 [parag. (84), (85) Curtea Constituțională a arătat că, deși expresia nu este definită în C. pen., în doctrină s-a reținut că prin aceasta se înțelege lezarea sau prejudicierea morală, fizică sau materială, adusă intereselor persoanei, pe care legea i le recunoaște și le garantează, subliniind însă că este necesar ca fapta să prezinte o anumita gravitate. Enunțând vătămările provocate persoanei vătămate, curtea de apel indică ca fiind drepturi/interese ale acesteia, fie principiile legii procesual penale (aflarea adevărului), fie aspecte ce țin de obiectul acțiunii penale (tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni], vătămări care, în mod generic pot fi reținute în orice altă cauză și care nu s-au produs prin fapta reținută în sarcina sa.

În continuare, a menționat că reprezentanții persoanei vătămate nu au fost audiați în cauză și nu au intervenit în proces, deși persoana vătămată cunoștea existența acestuia, întrucât a fost citată, iar la judecata în fond a furnizat informațiile solicitate de către instanță.

A susținut că semnificativ sub aspectul existenței infracțiunii de neglijență în serviciu este faptul că vătămările reținute de Curtea de Apel Bacău nu s-au produs prin omisiunea sa de a efectua cercetări, precizând că persoana vătămată a formulat plângere penală în Dosarul nr. x/P/2012 după 4 ani și 8 luni de la comiterea faptelor, cu 4 luni înainte de împlinirea termenului de prescripție de 5 ani. Anterior, s-a adresat cu plângeri penale împotriva celor cinci pretinși autori ai infracțiunii de înșelăciune la parchetele în a căror rază de activitate domiciliau făptuitorii, toate soluțiile fiind de netrimitere în judecată, cu motivarea că fapta reclamată nu este prevăzută de legea penală. C., care domiciliază în municipiul Onești, este singurul făptuitor care nu a făcut obiectul anchetei penale, cu privire la care procurorul de caz a reținut calitatea de complice, împrejurare față de care este evident că nu ar fi fost posibilă trimiterea în judecată a acestuia pentru ajutorul dat unor persoane care au comis fapte ce nu sunt prevăzute de legea penală.

A apreciat că instanța de apel a ignorat faptul că orice act de procedură efectuat după data de 17 decembrie 2012 nu putea conduce la constatarea existenței infracțiunii, la tragerea la răspundere a celor șase făptuitori și la obligarea lor la recuperarea pagubelor, decât dacă ar fi fost îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) până la 31 ianuarie 2014 să se pronunțe o hotărâre definitivă, ceea ce presupune ca în termen de un an și 5 luni să se finalizeze urmărirea penală, judecata în primă instanță și în cele două căi de atac existente în legislația anterioară; b) soluția să fie de condamnare.

A mai menționat că instanța de apel avea obligația de a indica probele ce dovedesc existența celor două condiții de mai sus. Cum astfel de probe nu există, prin fapta sa nu s-a produs vătămarea impusă de lege pentru existența infracțiunii.

De asemenea, a apreciat că descrierea corectă a faptei reținute în sarcina sa este aceea „de a nu fi efectuat niciun act de procedură înăuntrul unui termen de 3 luni și 2 săptămâni, neimpus de lege, care ar fi putut întrerupe un termen de prescripție redus de la 15 la 5 ani prin intrarea în vigoare a noului cod penal.”

A considerat că instanța de apel a ignorat caracterul subsidiar al dreptului penal și implicit principiul minimei intervenții. În susținerea acestei teze, a invocat jurisprudența Curții Constituționale care în motivarea Deciziei nr. 405/2016, făcând trimitere la practica unor instanțe de contencios constituțional din alte țări, dar și la documentele unor organisme internaționale, a reținut că, din perspectiva principiului „ultima ratio”, în materie penală nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci că această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate care să justifice sancțiunea penală și că sarcina aplicării acestui principiu revine atât legiuitorului, dar și organelor judiciare chemate să aplice legea. Interpretând acest principiu, Curtea Constituțională a arătat că în materie penală acesta are semnificația că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit (protejarea valorii sociale), alte măsuri de ordin civil, administrativ, etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat.

A susținut că în cauză nu a existat nicio preocupare privind aplicarea acestui principiu, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului stabilește, în art. 57 lit. b) și c), ca fiind abateri disciplinare două fapte aproape identice cu fapta ce constituie elementul obiectiv al infracțiunii de neglijență în serviciu și anume neglijența manifestată în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu [lit. b)], respectiv întârzierea repetată sau nejustificată a soluționării lucrărilor [lit. c)].

A concluzionat în sensul că fapta constatată nu este prevăzută de legea penală.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. - s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege - a susținut că pe lângă condamnarea sa pentru infracțiunea de neglijență în serviciu, Curtea de Apel Bacău i-a aplicat și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. pe o durată de 2 ani, ceea ce i-a agravat situația în propria cale de atac.

Referitor la acest aspect, a apreciat că încălcarea principiului neagravării situației în propria cale de atac poate face obiectul recursului în casație, întrucât impune o limită a pedepsei, respectiv aceasta să nu fie mai mare sau mai gravă decât cea stabilită prin hotărârea atacată. A considerat că aplicarea pentru prima dată, în propriul apel, a pedepsei complementare, încalcă principiul mai sus enunțat.

Totodată, a precizat că pedeapsa complementară aplicată de către instanța de apel are consecințe extrem de grave asupra sa, întrucât și-a pierdut locul de muncă, iar timp de 2 ani nu mai poate exercita o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău și persoanei vătămate B. IFN SA.

Procurorul și persoana vătămată B. IFN SA nu au depus concluzii scrise la dosarul cauzei.

Raportul magistratului asistent a concluzionat în sensul că recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 1141 din 27 octombrie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, este declarat în termenul prevăzut de lege și respectă dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) și d) C. proc. pen.

Prin încheierea din 28 martie 2017 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1141 din data de 27 octombrie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, pronunțată în Dosarul nr. x/270/2014. A respins, ca nefondată, cererea de suspendare a executării hotărârii formulată de recurentul inculpat și a fixat termen la data de 9 mai 2017.

S-a reținut că cererea de recurs în casație a inculpatului A. este formulată în termenul prevăzut de lege și îndeplinește cerințele prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) și d) C. proc. pen. În cuprinsul acesteia inculpatul a indicat numele și prenumele părții care exercită recursul în casație (A.), domiciliul acesteia, hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 1141 din 27 octombrie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie), cazurile de recurs în casație pe care se întemeiază cererea [art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen.], motivele de fapt ale recursului în casație și a semnat, prin apărătorul său ales, avocat D., cererea de recurs în casație, iar decizia atacată face parte dintre hotărârile supuse recursului în casație

În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a constatat că recurentul-inculpat a indicat ca fiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen., apreciind că fapta reținută în sarcina sa nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de neglijență în serviciu prevăzută de art. 298 C. pen. și că, în propriul apel, i s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. pe o durată de 2 ani.

Totodată, s-a reținut că, raportat la dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 591 din data de 01 octombrie 2015, analiza motivelor de recurs în casație nu poate viza caracterul vădit nefondat al cererii, motiv pentru care se impune ca pronunțarea pe aceste aspecte să fie făcută, așa cum a statuat Curtea Constituțională, într-o etapă procesuală distinctă de cea reglementată prin prevederile art. 440 alin. (2) C. proc. pen., respectiv cea a soluționării în fond a acestei căi de atac.

În ceea ce privește cererea de suspendare a executării hotărârii recurate formulată de inculpat, s-a constatat că, raportat la prevederile art. 441 C. proc. pen., suspendarea executării hotărârii se poate dispune doar în situații excepționale, soluție impusă de caracterul definitiv al hotărârii recurate.

Recurentul-inculpat A. a susținut faptul că această măsură este impusă de pedepsele pe care i le-a aplicat instanța de apel [amenda și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. pe o durată de 2 ani], ce nu reprezintă o situație excepțională ce reclamă suspendarea executării hotărârii, fiind inerente oricărei soluții de condamnare, considerente pentru care Înalta Curte a apreciat nefondată cererea de suspendare a deciziei recurate.

Examinând pe fond recursul în casație declarat de inculpatul A., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Analiza efectuată în calea extraordinară de atac a recursului în casație vizează exclusiv elemente de legalitate, prin raportare la cazurile de casare prevăzute de lege. De aceea, controlul judiciar nu poate fi extins cu privire la alte motive de nelegalitate echivalente celor limitativ enumerate în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen. Această limitare a recursului în casație doar la anumite probleme de drept nu îngrădește accesul la justiție prin încălcarea dreptului la un recurs efectiv (art. 13 din Convenție), atâta timp cât inculpatului i s-a oferit posibilitatea de a exercita o cale ordinară de atac efectivă (apelul) în cadrul căreia și-a putut susține toate apărările, atât în fapt, cât și în drept. Instanța europeană a subliniat că efectivitatea unei căi de atac nu depinde de certitudinea unei soluții favorabile pentru reclamant, ceea ce interesează pe temeiul art. 13 este însăși existența ei (Vilvarajah și alții c. Regatului Unit).

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., conform căruia o hotărâre este supusă casării în situația în care „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Acest caz de casare se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv al infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Recurentul a susținut că a fost condamnat de instanța de apel pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală susținând, în esență, că fapta nu îndeplinește condițiile de existență a infracțiunii de neglijență în serviciu, formulând critici relative la faptul că instanța de apel nu a indicat actul pe care nu l-a îndeplinit, că nu există niciun act care să-l oblige să dispună începerea urmării penale, că nu există legătură de cauzalitate între fapta sa și împlinirea termenului de prescripție și că prin fapta sa nu s-a produs urmarea imediată. Totodată, a mai formulat critici referitoare la situația de fapt reținută de instanțe.

Criticile inculpatului referitoare la situația de fapt stabilită în apel, modalitatea de administrare a probelor în fața instanțelor de fond ori modalitatea de apreciere a acestor probe, inclusiv prin raportare la prezumții nu vor fi analizate întrucât nu se subsumează cazului de recurs în casație prev de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.

În continuare, verificând pe baza actelor și lucrărilor dosarului susținerile inculpatului sub aspectul neîntrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de neglijență în serviciu privind latura obiectivă, Înalta Curte le consideră nefondate.

Înalta Curte reține că inculpatul A. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prev de art. 297 alin. (1) C. pen., a fost condamnat de Judecătoria Onești, prin schimbarea încadrării juridice în baza art. 5 C. pen., constatând că legea penală mai favorabilă este legea veche, pentru săvârșirea infracțiunii prev de art. 246 C. pen. anterior, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei în baza art. 81 C. pen. anterior. Instanța de apel, având în vedere că data săvârșirii infracțiunii este ulterioară datei de 1 februarie 2014, când a intrat în vigoare noul C. pen., în baza art. 3 C. pen. a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei din art. 246 C. pen. anterior în infracțiunea de neglijență în serviciu prev de art. 298 C. pen. și condamnarea inculpatului la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 4.000 lei, iar în baza art. 67 C. pen. a interzis inculpatului cu titlu de pedeapsă complementară exercițiul drepturilor prev de art. 66 alin. (1) lit a), b) și g) C. pen. pe o durată de 2 ani.

În sarcina inculpatului, în esență, s-a reținut că în calitate de organ de cercetare penalǎ al poliției judiciare în cadrul I.P.J. Bacǎu - Serviciul de Investigare a Fraudelor, în perioada septembrie 2012 - martie 2014, nu a efectuat niciun act de cercetare penală în Dosarul nr. x/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, care i-a fost repartizat spre soluționare, cu consecința vătămării intereselor legitime ale statului, în principal și ale persoanei vătămate SC B. IFN SA, în secundar, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale.

Potrivit art. 298 C. pen., infracțiunea de neglijență în serviciu constă în „încălcarea din culpă de către un funcționar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau cu amenda.”

Analizând conținutul constitutiv al infracțiunii de neglijență în serviciu prev de art. 298 C. pen., prin prisma criticilor inculpatului, se reține că apărarea inculpatului se axează pe neîndeplinirea elementului material al laturii obiective, lipsa legăturii de cauzalitate și a urmării imediate.

Înalta Curte reține că elementul material al infracțiunii de neglijență în serviciu constă într-o încălcare a îndatoririlor de serviciu de către funcționarul public, prin nerespectarea sau nesocotirea unei sarcini ce rezultă din obligațiile de serviciu. Neîndeplinirea unei îndatoriri înseamnă omiterea, neefectuarea unui act care trebuia să fie îndeplinit ori rămânerea făptuitorului în stare de pasivitate. Urmarea imediată constă în cauzarea unei pagube, o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unor persoane fizice sau juridice, iar infracțiunea de neglijență în serviciu fiind o infracțiune de rezultat este necesară stabilirea legăturii de cauzalitate între inacțiunea făptuitorului și urmarea imediată cerută de norma de incriminare.

În aceste condiții, inculpatul A., în calitatea sa de organ de cercetare penală investit cu soluționarea Dosarului nr. x/P/2012, în perioada septembrie 2012 - martie 2014 a nesocotit importanța îndeplinirii atribuțiilor de serviciu ce rezultau din obligațiile sale, urmarea imediată fiind împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale și prin urmare vătămarea intereselor legitime a petentei SC B., astfel încât, fapta sa întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de neglijență în serviciu prevăzută de art. 298 C. pen.

Apărarea inculpatului referitoare la faptul că instanța de apel nu a indicat actul pe care nu l-a îndeplinit inculpatul, este neîntemeiată, Înalta Curte reținând, în raport de conținutul constitutiv al infracțiunii de neglijență în serviciu și se susținerile sale, că inculpatul A. se face vinovat de neîndeplinirea niciunui act de cercetare penală în cauza ce îi fusese repartizată nr. 1539/P/2012 pe o perioadă de aproximativ un an și jumătate,respectiv în perioada septembrie 2012 - martie 2014 și nu că trebuia să îndeplinească un act anume.

În același sens, se reține că potrivit art. 41 lit. a) lit. b) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului „Polițistul este dator: să respecte principiile statului de drept și să apere valorile democrației; să își consacre activitatea profesională îndeplinirii cu competență, integritate, corectitudine și conștiinciozitate a îndatoririlor specifice de serviciu prevăzute de lege”. Art. 2 alin. (1) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare prevede: „Poliția judiciară este constituită din ofițeri și agenți de poliție, specializați în efectuarea activităților de constatare a infracțiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale și de cercetare penală”. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) C. proc. pen. „Normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuțiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părților și ale celorlalți participanți în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituției, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum și ale pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.”

Relativ la susținerea apărării privind intrarea în vigoare a noilor coduri și modificarea termenelor de prescripție se constată că este neîntemeiată, având în vedere perioada extrem de lungă și nejustificată de pasivitate a inculpatului de instrumentare a Dosarului nr. x/P/2012, de aproximativ un an și 6 luni.

În consecință, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de neglijență în serviciu, referitoare la elementul material - neefectuarea unui act care trebuia împlinit prin rămânerea în stare de pasivitate a inculpatului A. în cauza nr. x/P/2012 o perioadă îndelungată de aproximativ un an și jumătate; urmarea imediată - cauzarea unei pagube, vătămarea drepturilor și intereselor legitime a persoanei juridice SC B. IFN SA, fiind lezate drepturile acesteia de a se cerceta faptele reclamate în plângerea sa; legătura de cauzalitate fiind evidentă între inacțiunea inculpatului și urmarea cerută de norma penală respectiv vătămarea drepturilor persoanei juridice SC B.

Prin urmare, Înalta Curte constată că motivele de recurs în casație invocate de inculpatul A. cu privire la cazul prev de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. sunt neîntemeiate, având în vedere că fapta există, constituie infracțiunea de neglijență în serviciu prevăzută de art. 298 C. pen. și a fost comisă de inculpat cu vinovăție sub forma culpei cu prevedere.

Cu privire la cazul de recurs în casație prev de art. 438 pct. 12 C. proc. pen. - s-au aplicat pedepse în alte limite - critica inculpatului vizând aplicarea dispozițiilor art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. pe o durată de 2 ani.

Conform art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Recurentul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., susținând că instanța a aplicat în propriul apel o pedeapsa în alte limite decât cele prevăzute de lege, respectiv art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. pe o durată de 2 ani fiind încălcat principiul neagravării situației în propriul apel.

Susținerea apărării vizând modalitatea în care instanța de apel a aplicat pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. pe o durată de 2 ani este neîntemeiată, nu poate fi analizată în calea de atac a recursului în casație, întrucât excede cazului de casare prevăzut de lege (în acest sens fiind și decizia nr. 249/RC din 14 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).

Pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte în temeiul art. 448 alin. (1) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1141 din data de 27 octombrie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, pronunțată în Dosarul nr. x/270/2014.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1141 din data de 27 octombrie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, pronunțată în Dosarul nr. x/270/2014.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 06 iunie 2017.