ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 41/2018

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 25 iulie 2014, reclamanta Asociația A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului și al Schimbărilor Climatice: - Anularea în parte a Ordinului nr. 301/02.04.2014 privind adoptarea de măsuri pentru ameliorarea și protecția populației de iepure de câmp (Lepus europeus) din România, și anume art. 1 lit. a), art. 1 lit. b), art. 1 lit. d), art. 1 lit. e), art. 1 lit. i), art. 2 alin. (1), publicat în Monitorul Oficial al României, partea I-a, nr. 256/09.04.2014; - Suspendarea Ordinului nr. 301/02.04.2014 până la soluționarea acțiunii în anulare; - Obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată. Prin cererea de intervenție principală formulată de Asociația B. la data de 29 septembrie 2014 în contradictoriu cu Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură, s-au formulat aceleași solicitări regăsite în acțiunea principală, respectiv anularea în parte a Ordinului nr. 301/02.04.2014 privind adoptarea de măsuri pentru ameliorarea și protecția populației de iepure de câmp (Lepus europeus) din România, și anume art. 1 lit. a), art. 1 lit. b), art. 1 lit. d), art. 1 lit. e), art. 1 lit. i), art. 2 alin. (1), publicat în Monitorul Oficial al României, partea I-a, nr. 256/09.04.2014 și suspendarea Ordinului nr. 301/02.04.2014 până la soluționarea acțiunii în anulare. Prin cererea de intervenție principală formulată de Asociația C. la data de 29 septembrie 2014 în contradictoriu cu Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, s-au formulat aceleași solicitări regăsite în acțiunea principală, respectiv anularea în parte a Ordinului nr. 301/02.04.2014 privind adoptarea de măsuri pentru ameliorarea și protecția populației de iepure de câmp (Lepus europeus) din România, și anume art. 1 lit. a), art. 1 lit. b), art. 1 lit. d), art. 1 lit. e), art. 1 lit. i), art. 2 alin. (1), publicat în Monitorul Oficial al României, partea I-a, nr. 256/09.04.2014 și suspendarea Ordinului nr. 301/02.04.2014 până la soluționarea acțiunii în anulare. Prin cererea modificatoare depusă la data de 30 octombrie 2014, reclamanta Asociația A. a solicitat completarea cadrului procesual pasiv și cu pârâtul Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură. O cerere similară a fost formulată de intervenientul Asociația C., oral, în ședința publică din data de 30 octombrie 2014.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 596 din 05 martie 2015, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Asociația A., precum și cererile de intervenție voluntară principală formulate de Asociația B. și Asociația C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, ca neîntemeiate.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 au declarat recurs reclamanta Asociația A. și intervenienta în interes propriu Asociația B.. 3.1. Reclamanta Asociația A. și-a întemeiat recursul pe art. 304 pct. 7 și 9 vechiul C. proc. civ., solicitând modificarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. În susținerea recursului se arată că hotărârea instanței de fond nu analizează aspectele indicate de reclamanta recurentă, respectiv faptul ca ordinul atacat încalcă drepturile și interesele legitime ale acesteia și îi produce pagube materiale prin interzicerea exportului de iepuri vii, dar și prin impunerea unor obligații de ordin financiar costisitoare precum angajarea de paznici suplimentari, plata unor specialiști veterinari, agenți agricoli ori specialiști topografi. Aceste obligații de ordin financiar reprezintă o "pagubă iminentă" în sensul art. 2 din Legea nr. 554/2004. 3.2. Intervenienta în interes propriu Asociația B. și-a întemeiat recursul pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând modificarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii cererii de chemare in judecată astfel cum a fost formulată, iar în subsidiar, a solicitat anularea dispozițiilor art. 2 din Ordinul nr. 301/2014 și suspendarea Ordinului până la soluționarea acțiunii în anulare. În susținerea recursului s-a invocat faptul că Ordinul nr. 301/02.04.2014 nu a ținut seama de dispozițiile imperative ale art. 77 și 78 din Legea nr. 24/2000. Actul atacat contravine și dispozițiilor art. 1 lit. s), art. 3 și art. 6 lit. a) din Legea nr. 407/2006, texte menționate chiar în preambulul Ordinului nr. 301/2014, dar aceste aspecte de nelegalitate nu au fost luate în considerare de instanța de fond în motivarea sa. Se susține de recurentă că instanța de fond nu a avut în vedere nici prevederile Ordinului nr. 219/2008, completat și modificat prin Ordinul nr. 1431/2011 emis de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, care stabilește modelul cadru al contractelor de gestionare a faunei cinegetice. Raportat la aceste prevederi legale, recurenta apreciază ca instanța de fond nu a analizat situația concretă ce rezultă din Ordinul nr. 301/2014, respectiv că același număr de iepuri poate fi recoltat prin împușcare, dar se interzice recoltarea și comercializarea în stare vie, nefiind justificat scopul declarat al ordinului, iar aplicarea având un efect destabilizator atât asupra populației de iepuri, cât și asupra asociațiilor gestionare. Ordinul nr. 301/2014 vine în contradicție cu prevederile Ordinului nr. 1431/2011 emis de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, care a modificat și completat Ordinul nr. 219/2008, întrucât, potrivit art. 3 alin. (2) din Ordinul nr. 219/2008, contractele de gestionare a fondurilor cinegetice aflate în derulare se vor modifica prin încheierea de acte adiționale, ceea ce înseamnă că un astfel de contract nu poate fi modificat printr-un ordin cu forță juridică inferioară, ci doar printr-un ordin cu aceeași forță juridică, urmat de încheierea unui act adițional. Consideră recurenta că instanța de fond nu a avut în vedere faptul că un Ordin provenind de la Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură nu poate modifica un Ordin provenind de la Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale întrucât acest Departament este o autoritate publică inferioară Ministerului. Un alt motiv de nelegalitate este acela că pârâta intimată nu a depus la dosar un studiu relevant din care să rezulte că populația de iepuri de câmp din România este într-o scădere alarmantă. Dimpotrivă, apreciază recurenta, populația de iepuri este în creștere, conform lucrării de specialitate "Studiul populației de iepuri din România", anexată cererii de recurs. Recurenta arată că toate aceste prevederi legale contradictorii o pun în imposibilitatea respectării clauzelor asumate prin contractele cadru de gestiune a fondurilor cinegetice și o situează într-o poziție de culpă față de partenerii externi din Uniunea Europeană. Prin neanularea, respectiv nesuspendarea aplicării Ordinului nr. 301/2014 de către instanța de fond, recurenta consideră că este pusă în situația de a înregistra o pagubă iminentă prin imposibilitatea neonorării contractelor deja încheiate și nerealizarea veniturilor prevăzute în bugetul de venituri și cheltuieli al asociației pentru anul 2015.

Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinare, intimata-intervenientă Asociația C. a solicitat admiterea recursului formulat în cauză de reclamanta Asociația B.. 4.2. Prin întâmpinare, recurenta-reclamantă Asociația A. a solicitat admiterea recursului formulat în cauză de intervenienta Asociația B..

Procedura derulată în recurs Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 5 aprilie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ. Prin încheierea din data de 18 octombrie 2017, completul de filtru a dispus rectificarea citativului cauzei în sensul menționării, în calitate de intimat-pârât, a Ministerului Apelor și Pădurilor, în locul Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor, potrivit art. 13 din O.U.G. nr. 1/2017 și art. 3 din H.G. nr. 20/2017, a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererile de recurs îndeplinesc condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursurile formulate ca fiind admisibile în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursurilor. II. Soluția instanței de recurs Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma criticilor formulate atât de către recurenta-reclamantă și recurenta-intervenientă cât și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, în considerarea celor în continuare expuse. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Preliminar, Înalta Curte constată că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ. de la 1865 întrucât, dosarul nr. x al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost înregistrat pe rolul acestei instanțe, la 25 iulie 2014, ulterior datei de 15 februarie 2013 când au intrat în vigoare dispozițiile C. proc. civ., republicat. Astfel, se reține că deși recurenta-reclamantă Asociația A. a invocat în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. de la 1865 în speță, este vorba de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat. Cât privește recursul declarat de reclamanta Asociația A., Înalta Curte constată că, deși prin recurs a fost invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta nu a adus nicio critică de natură să demonstreze că hotărârea atacată nu cuprinde o analiză concretă, aplicată la situația de fapt, respectiv instanța de fond nu a prezentat raționamentul logico-juridic și considerentele de drept care au fundamentat soluția pronunțată în cauză. Astfel, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea instanței de fond nu analizează aspectele indicate de aceasta, respectiv faptul că ordinul atacat încalcă drepturile și interesele legitime ale acesteia și îi produce pagube materiale prin interzicerea exportului de iepuri vii, dar și prin impunerea unor obligații de ordin financiar costisitoare precum angajarea de paznici suplimentari, plata unor specialiști veterinari, agenți agricoli ori specialiști topografi. Or, instanța de fond a analizat motivele de nelegalitate invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, reținându-se că obligația instanței de judecată este aceea de a analiza toate criticile formulate, iar nu de a răspunde fiecărui argument invocat în susținerea acestor critici. Prin urmare, acest motiv nu este incident în cauză, fiind invocat pur formal. Soluția instanței de fond a fost criticată de ambele recurente și pentru că a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Subsumat acestui motiv de recurs, instanța de control constată caracterul nefondat al criticilor comune invocate de recurente, sentința pronunțată în litigiu fiind dată ca urmare a interpretării și aplicării corecte a normelor legale incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei. Recurentele au supus controlului de legalitate în fața instanței de contencios administrativ, pe calea comună a art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Ordinul nr. 301/2004 emis de ministrul delegat pentru ape, păduri și piscicultură din cadrul Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice - Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură, solicitând anularea în parte a acestuia, respectiv a dispozițiilor art. 1 lit. a), b), d), e), i) și art. 2 alin. (1) din acest act normativ. Astfel, prin art. 1 al Ordinului se instituie, începând cu data de 09 aprilie 2014 (data intrării sale în vigoare), o seamă de măsuri în sarcina gestionarilor fondurilor cinegetice din România cu efective de iepure de câmp, măsuri al căror scop îl reprezintă ameliorarea și protecția populației indigene a acestei specii, iar prin art. 2 alin. (1) al Ordinului, în completarea măsurilor de protecție prevăzute la art. 1, se reglementează interdicția capturării în stare vie a exemplarelor de iepure de câmp, în scopul scoaterii din țară a acestora, pentru o perioadă de trei sezoane de vânătoare, începând cu sezonul de vânătoare 2014-2015. Examinând conținutul Ordinului contestat, prin raportare la actele normative cu forță juridică superioară, în temeiul și executarea cărora a fost emis, conform principiului ierarhiei și forței juridice a actelor normative consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituția României și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, instanța de fond nu a identificat elemente de nelegalitate a acestuia. În rezumat, instanța de fond a argumentat că, deși mare parte dintre măsurile impuse prin art. 1 din Ordinul nr. 301/2014 se regăsesc și în cuprinsul Legii vânătorii și protecției fondului cinegetic nr. 407/2006 (spre exemplu: obligația impusă la art. 1 lit. a) din ordin reprezintă o aplicare specifică a dispozițiilor art. 6 lit. f) din Legea nr. 407/2006; măsura prevăzută la art. 1 lit. b) din ordin se regăsește în cuprinsul art. 18 din lege, obligațiile de la art. 1 lit. c) din ordin sunt prevăzute explicit și în art. 45 1 , respectiv art. 49 din lege etc.), o atare împrejurare nu este de natură a conduce la anularea ordinului nr. 301/2014, pentru că nu are loc o încălcare a principiului ierarhiei actelor normative și nici a dispozițiilor art. 77 și 78 din Legea nr. 24/2000. Numai în situația în care prevederile Ordinului nr. 301/2014 ar fi contravenit dispozițiilor Legii nr. 407/2006, în temeiul cărora a fost emis, s-ar fi putut invoca motivul de nelegalitate constând în nerespectarea ierarhiei normative. Dimpotrivă, reluarea unor dispoziții ale legii în cuprinsul unui act normativ de rang inferior constituie o opțiune de tehnică legislativă, cu scopul de a sublinia importanța acordată de legiuitor domeniului de reglementare respectiv, iar nu un motiv de nelegalitate al ordinului. Concluzia curții de apel este corectă, fiind însușită de instanța de control judiciar întrucât reflectă aplicarea judicioasă a cadrului normativ la situația de fapt dedusă judecății. Prin urmare, este nefondată critica recurentelor referitoare la faptul că instanța de fond nu a ținut cont de principiile ce reglementează forța juridică a actelor normative, respectiv a ignorat dispozițiile imperative ale art. 77 și 78 din Legea nr. 24/2000. Înalta Curte reține că Ordinul nr. 301/2014 privind adoptarea de măsuri pentru ameliorarea și protecția populației de iepuri de câmp din România a fost emis în temeiul prevederilor art. 1 lit. ș), art. 3, art. 6 alin. (1) lit. a) și e) și alin. (4) din Legea nr. 407/2006. Cât privește celelalte dispoziții contestate în cauză, respectiv art. 2 alin. (1) din Ordin, potrivit cu care "în completarea măsurilor de protecție prevăzute la art. 1, pentru refacerea și protejarea stocului de reproducători în populațiile indigene de iepure de câmp din România, începând cu sezonul de vânătoare 2014-2015, se interzice, pentru următoarele 3 sezoane de vânătoare, capturarea în stare vie a exemplarelor de iepure de câmp în scopul scoaterii din țară a acestora", în opinia recurentelor, aceste dispoziții ar contraveni prevederilor art. 22 alin. (1), respectiv art. 40 alin. (1) din Legea nr. 407/2006. Astfel, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 407/2006 "Acțiunea de capturare a vânatului viu este admisă în cadrul cotei de recoltă aprobate, prin metode și mijloace reglementate care nu vatămă exemplarul/exemplarele, numai sub directa îndrumare a personalului de specialitate", iar conform art. 40 alin. (1) din aceeași lege, "Vânatul sau exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic dobândite în condițiile prezentei legi se valorifică, după caz, de gestionar, consiliul local sau administrația ariei naturale protejate". Așa cum a apreciat și instanța de fond, examinând conținutul ordinului contestat, prin raportare la actele normative cu forță juridică superioară, respectiv Legea nr. 407/2006, în temeiul căreia a fost emis, conform principiului ierarhiei actelor normative care presupune obligativitatea conformității actelor administrative cu caracter normativ cu actele normative cu forță juridică superioară în executarea cărora se emit/adoptă, Înalta Curte nu poate reține elemente de nelegalitate a ordinului contestat. Măsurile dispuse prin art. 2 al ordinului nu contravin prevederilor art. 22 alin. (1) și art. 40 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, ele constituind măsuri temporare adoptate de către autoritate în virtutea prevederilor art. 1 lit. ș), art. 3 și art. 6 alin. (1) lit. a) și e) și alin. (4) din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006 (citate în preambulul Ordinului), în raport de care autoritatea este îndrituită să adopte norme tehnice, juridice și economice prin care fauna de interes cinegetic să fie administrată și gestionată durabil, în scopul conservării biodiversității și menținerii echilibrului ecologic, inclusiv în domeniul exercitării vânătorii. Art. 2 alin. (1) din ordin nu contravine dispozițiilor art. 40 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, care reglementează, ca regulă generală, dreptul gestionarului, consiliului local sau administrației ariei naturale protejate de valorificare a vânatului sau exemplarelor din specii de faună de interes cinegetic dobândite în condițiile legii. Cu alte cuvinte, art. 40 alin. (1) din lege nu naște în persoana gestionarului dreptul de a decide prin ce mijloace/metode se practică vânătoarea, întrucât acestea sunt reglementate prin diversele acte normative în materie, ci doar individualizează entitățile juridice care au dreptul a valorifica vânatul. În acest sens sunt și dispozițiileart. 24 din Legea nr. 407/2006, potrivit cărora "speciile de interes cinegetic admise la vânătoare se vânează în numărul, locurile, perioadele și cu mijloacele admise de lege, cu respectarea reglementărilor privind autorizarea, organizarea și practicarea vânătorii." Măsura impusă prin art. 2 alin. (1) din ordin nu contravine nici dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 406/2007. Aceste ultime prevederi legale nu pot fi interpretate în sensul că este permisă întotdeauna și fără restricții sau limitări capturarea vânatului viu, întrucât intenția legiuitorului nu a fost aceea de a afirma un drept absolut, ci de a reglementa condițiile în care este permisă această acțiune: prin metode și mijloace reglementate care nu vatămă exemplarul/exemplarele și numai sub directa îndrumare a personalului de specialitate. Nicio dispoziție din Legea nr. 407/2006 nu consacră caracterul absolut al dreptului la capturarea vânatului în stare vie, astfel încât exercitarea acestuia să nu poată fi condiționată, restrânsă sau suspendată o anumită perioadă de timp. Pe de altă parte, nu poate fi primită nici susținerea că prevederile art. 2 nu concordă cu scopul declarat al ordinului câtă vreme, în cadrul cotei de recoltă, rămâne permisă vânătoarea prin împușcare. Criticile recurentelor în sensul că ordinul contestat modifică în mod unilateral contractele de gestionare a fondurilor de vânătoare și împiedică valorificarea eficientă a vânatului nu pot determina constatarea nelegalității ordinului contestat, întrucât, potrivit art. 3 din Legea nr. 407/2006 "exercitarea vânătorii se face în scopul asigurării echilibrului ecologic, ameliorării calității populațiilor faunei de interes cinegetic, cercetării științifice, precum și în scop didactic sau recreativ-sportiv", fauna de interes cinegetic fiind o resursă națională regenerabilă, bun public de interes național și internațional, conform art. 2 din același act normativ. Totodată, potrivit art. 1 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 407/2006, dreptul de vânătoare este definit ca dreptul statului de administrare a faunei cinegetice în condițiile legii, iar dreptul de a vâna este definit în cuprinsul art. 1 alin. (1) lit. l) din același act normativ ca fiind dreptul persoanei fizice de a practica vânătoarea în condițiile legii. Același act normativ definește și cota de recoltă în cuprinsul art. 1 alin. (1) lit. h) ca fiind numărul de exemplare din fauna de interes cinegetic aprobat anual care se poate vâna în cadrul unui fond cinegetic. În raport de aceste dispoziții legale, se constată dreptul recurentelor de a vâna și valorifica în fiecare an cotele de recoltă aprobate se exercită în condițiile legii, în contractul de gestionare a faunei cinegetice fiind stipulată obligația respectării reglementărilor legale referitoare la restrângerea perioadelor de vânătoare și la cotele anuale de recoltă comunicate de administrator. Având în vedere caracterul de bun public național al faunei de interes cinegetic, în virtutea principiului priorității interesului public față de cel privat, în mod legal autoritatea emitentă Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură, în calitate de administrator al faunei de interes cinegetic, a procedat la emiterea ordinului contestat în vederea refacerii stocului de reproducători în populațiile indigene de iepure de câmp din România. Nici susținerile referitoare la faptul că pârâta intimată nu a administrat vreun mijloc de probă (în speță, un studiu relevant), din care să rezulte tendința de scădere alarmantă a populației de iepuri de câmp din România, nu pot conduce la constatarea nelegalității ordinului contestat, dat fiind cadrul specific al litigiului de față, de verificare a conformității actului administrativ normativ cu actul normativ în temeiul căruia a fost emis. În acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că emitentul ordinului contestat - Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură - a acționat în limitele competențelor sale, în vederea protejării faunei de interes cinegetic, dat fiind faptul că acest departament îndeplinește funcția de autoritate publică în domeniile ape, păduri și piscicultură, realizând politicile și strategiile naționale în domeniile coordonate. Cât privește invocata încălcare a libertății comerțului intracomunitar, respectiv a dispozițiilor art. 35 și 36 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, în acord cu instanța de fond, se reține că interdicția prevăzută la art. 2 alin. (1) din ordin nu reprezintă o barieră în calea liberei circulații a mărfurilor în spațiul comunitar, ci o măsură specifică pentru ameliorarea și protecția populației de iepure de câmp, prin interzicerea capturării în stare vie în scopul exclusiv al scoaterii din țară. Ceea ce se interzice nu este comerțul intracomunitar, ci o modalitate de practicare a vânătorii cu un scop circumstanțiat, justificarea legitimă fiind dată de scăderea efectivelor de iepuri de câmp din România. Chiar în măsura în care s-ar aprecia că prin efectul art. 2 al Ordinului se ajunge la impunerea unei restricții cantitative la export, interdicția impusă de Ordin se justifică pe motive de protecție a vieții animalelor, în sensul art. 36 TFUE, în raport de jurisprudența CJUE în materie (a se vedea cauzele C-120/95 Decker, C-251/78 Denkavit Futtermittel, C-473/98 Toolex, C-104/75 De Peijper, C-157/96, C-41/02). Astfel, măsura nu urmărește un scop protecționist economic, ci un interes neeconomic, sub auspiciile principiului precauției, recunoscut în jurisprudența CJUE și fiind întemeiată pe date statistice și informații relevante. Situația de risc a cărei contracarare se urmărește fiind exportul iepurilor vii, care astfel părăsesc fondurile cinegetice ale României, sărăcind fauna, obiectivul urmărit nu ar fi putut fi atins la fel de eficient printr-o altă măsură, fiind respectat astfel și principiul proporționalității. În fine, și criticile referitoare la soluționarea cererii de suspendare a ordinului contestat sunt apreciate ca nefondate, raționamentul expus în mod convingător de judecătorul fondului, conducând la concluzia neîndeplinirii cerințelor cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, constatând că hotărârea atacată este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale, neexistând motive pentru reformare, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursurile declarate de reclamanta Asociația A. și de intervenienta Asociația B., ca nefondate.