ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 485/2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă la data de 26 septembrie 2014 reclamantul Ministerul Apărării Naționale a formulat, în contradictoriu cu pârâta Compania Română de Aviație Romavia prin lichidator judiciar A. SPRL, contestație la Lista cu bunuri imobile aparținând pârâtei, întocmită de lichidatorul judiciar, și a solicitat să se dispună, în sarcina lichidatorului judiciar al debitoarei, modificarea inventarului, în sensul radierii din documentul mai sus menționat a următoarelor: punct control tehnic - pavilion A 9; parc auto din pavilionul R 3, nr. inventar x; depozit materiale tehnice din pavilionul M 3, nr. inventar x; etaj 2 din pavilionul A 2, Bloc administrativ, nr. inventar x. În motivare, reclamantul a arătat că pârâta a fost înființată în anul 1991 prin H.G.

nr. 244/1991 privind înființarea regiei autonome Compania Română de Aviație Romavia, iar prin Ordinul nr. M52 din 17 iunie 1991 s-a stabilit componența consiliului de administrație și patrimoniul companiei, acesta fiind singurul act administrativ emis în aplicarea H.G. nr. 244/1990 prin care instituția militară a transmis din administrarea sa un bun imobil, respectiv hangar și încăperile efectuării activităților profesionale care, în mod evident, a intrat în patrimoniul companiei. Potrivit legislației incidente la momentul înființării pârâtei, transferul imobilelor pentru constituirea patrimoniului acesteia trebuia înfăptuit prin ordin al Ministrului Apărării Naționale, fapt realizat prin Ordinul nr. M52 din 17 iunie 1991. Pe cale de consecință, bunurile imobile aflate în litigiu, nefiind nominalizate în actul administrativ menționat, (și nici în altul ulterior) nu au intrat niciodată în proprietate RA Romavia.

Ulterior, s-a încheiat Procesul-verbal de predare nr. x din 28 mai 1992, prin care UM X. și UM Y au mai transmis în folosința Companiei Române de Aviație Romavia RA și alte bunuri imobile, printre care și cele aflate în litigiu, acestea urmând a fi folosite în comun, deoarece erau indispensabile aviației militare, în zonă fiind dislocat cel mai important aeroport militar al țării, obiectiv militar de maximă importanță strategică. Transmiterea bunurilor imobile în folosința debitoarei s-a făcut în baza Ordinului nr. M91 din 12 septembrie 2008 pentru aprobarea Regulamentului proprietății imobiliare în Ministerul Apărării, de compartimentul cazarmare al celor două unități militare, pe baza formularelor Cz 3. Bunurile imobile în litigiu, transmise în folosința debitoarei prin actul de mai sus, s-au aflat în administrarea Ministerului Apărării Naționale pe toată durată în care compania și-a desfășurat activitatea.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 41 din Legea nr. 85/2014, raportat la art. 192 C. proc. civ. La data de 27 octombrie 2014, reclamantul a formulat cerere completatoare prin care a solicitat modificarea inventarului și cu privire la bunul imobil Hangar, nr. inventar x, data intrării în evidență 1991, valoare de inventar în Ron la 31 decembrie 2013, 3.585.196,00 RON, dosarul cauzei, deoarece acesta nu face parte din patrimoniul debitoarei. În motivare, reclamantul a arătat ca Ordinul nr. M52 din 17 iunie 1991, prin care s-au stabilit componenta consiliului de administrație și patrimoniul debitoarei este singurul act emis în aplicarea H.G. nr. 244/1990.

La data de 18 iulie 2014, Agenția Naționala de Administrare Fiscală a încheiat procesul-verbal pentru trecerea în proprietate publică a statului a bunurilor imobile, prin darea în plată a bunului imobil proprietatea a debitoarei, respectiv hangarul H2, care este același imobil cu bunul imobil H înscris în lista cu bunuri imobile ale debitoarei. Lichidatorul judiciar a invocat excepția de inadmisibilitate a contestației raportat la petitul cererii. Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată și note scrise prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului apreciind că acesta nu a fost desemnat prin lege să reprezinte Statul Român în litigiile privind calitatea sa de titular al dreptului de proprietate pentru bunurile din domeniul public, acesta neavând nici un drept propriu, exclusiv, de proprietate asupra bunurilor în litigiu și nici un drept de administrare.

La 5 mai 2016 reclamantul a depus precizări în legătură cu imobilele revendicate și modalitatea de intrare a acestora în patrimoniul său, renunțând la capătul de cerere privind restituirea fructelor produse de bunuri de la momentul transmiterii posesiei până la data introducerii cererii de chemare în judecată. Prin încheierea din 24 mai 2016 s-a unit excepția lipsei calității procesual active, invocată de către pârât, cu fondul. Prin Încheierea din 13 septembrie 2016 s-a admis în principiu cererea de intervenție forțată a Ministerului Finanțelor Publice, constând în chemarea în judecată a altei persoane potrivit dispozițiilor art. 68 din C. proc. civ. Prin Sentința nr. 1887 din 27 iunie 2017 Tribunalul Ilfov, secția civilă a admis acțiunea; a admis cererea de intervenție forțată constând în chemarea în judecată a altei persoane potrivit dispozițiilor art. 68 din C. proc.

civ. și, pe cale de consecință, a obligat pârâta să lase în deplină proprietate și posesie Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor și Ministerului Apărării Naționale următoarele bunuri: Hangar 2, Parc Auto din pavilionul R3 (Punct control tehnic-pavilion A9), depozit materiale tehnice din pavilionul M3, etaj 2 din pavilionul A2 (Bloc administrativ), toate situate în oraș Otopeni, strada x, nr. 1, județul Ilfov; a obligat pârâta la plata, către reclamantul Ministerul Apărării Naționale, a sumei de 42.388,61 RON cheltuieli de judecată.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active, raportat la susținerile pârâtei și obiectul prezentei cereri de chemare în judecată, respectiv acțiune în revendicare imobiliară, instanța a calificat-o drept apărare de fond deoarece, în cadrul acțiunii în revendicare, a stabili dacă reclamantul are calitate procesual activă înseamnă a stabili dacă reclamantul este titularul dreptului subiectiv dedus judecății, respectiv dacă acesta este sau nu proprietarul bunului/bunurilor revendicate, chestiune care ține de însăși fondul raportului juridic litigios din acțiunea în revendicare unde reclamantul pretins proprietar, dar care a pierdut posesia bunului, îl revendică de la pârâtul posesor neproprietar.

Pe fond, tribunalul a reținut că prin H.G. nr. 244/1991 a fost înființată regia autonomă Compania Română de Aviație Romavia, în conformitate cu art. 3 din hotărâre, constituindu-se acesteia un patrimoniu propriu prin preluare fără plată de la Ministerul Apărării Naționale a mijloacelor fixe, materialelor, pieselor de schimb și obiectelor de inventar necesare desfășurării activității, printre care și bunurile imobile revendicate. Ulterior, prin acte administrative, Ordinul ministrului M52/1991 și Procesul-verbal nr. x din 28 mai 1992, bunurile imobile revendicate (Hangar 2, Parc Auto din pavilionul R3 (Punct control tehnic-pavilion A9), depozit materiale tehnice din pavilionul M3, etaj 2 din pavilionul A2 (Bloc administrativ), toate situate în oraș Otopeni, strada x, nr. 1, jud. Ilfov) au intrat în folosința pârâtei.

Tribunalul a reținut că apărările pârâtei potrivit cărora dreptul de proprietate al acesteia asupra respectivelor bunuri este dovedit prin înregistrarea acestora în contabilitatea regiei în contul 1015, prin raportare la O.U.G. nr. 30/1997, raportul MAPN nr. 024542 din 22 iulie 2014 și prin faptul că în anul 2012 s-a intabulat dreptul de proprietate asupra hangarului 2 în cartea funciară a localității Otopeni, nu pot fi primite. Fiind vorba de bunuri imobile proprietatea statului care intră în sfera dreptului de proprietate publică, transferul nu se poate face decât cu respectarea legislației speciale în acest domeniu, iar nu prin acte administrative emanate de la titularii unui drept de folosință sau administrare sau chiar de la proprietari.

Intabularea în cartea funciară nu face dovada exclusivă a dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, art. 907 - 908 din C. civ. oferind remedii în cazurile prevăzute de aceste dispoziții legale de a se rectifica înscrierile din cartea funciară. Tribunalul a reținut caracterul inalienabil al bunurilor care formează obiectul dreptului de administrare, aceasta fiind independentă de durata administrării acestor bunuri, deoarece posesia acestora nu se face sub animus possidendi, respectiv sub nume de proprietar. Atributul folosinței formează substanța dreptului de administrare. El permite titularului bunurilor astfel primite să își realizeze scopurile pentru care își desfășoară activitatea, ținând seama de uzul și de utilitatea publică a bunurilor încredințate.

Deoarece dreptul de administrare este un drept insesizabil, s-a reținut că în conformitate cu O.G. nr. 15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea activității regiilor autonome, regia autonomă nu poate constitui niciun fel de garanție cu privire la bunurile proprietate publică aflate în administrarea sa, iar creditorii nu pot cere executarea silită asupra unor asemenea bunuri, acesta fiind de fapt scopul opoziției pârâtei din cauză prin lichidator judiciar, urmărind ca aceste bunuri imobile să nu iasă din patrimoniul debitorului aflat în insolvență sau faliment. Între părți există un protocol de plată a energiei electrice consumate pentru bunurile imobile ce fac obiectul cererii de chemare în judecată, baza de calcul fiind stabilită de către reclamant și însușită de către pârâtă potrivit protocolului, fapt ce atestă că pârâta nu deținea decât un drept de administrare prin exercitarea folosinței acestor bunuri.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Compania Română de Aviație Romavia RA. Prin Decizia nr. 412 din 24 aprilie 2018 Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins ca nefondat, apelul. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., pârâta Compania Română de Aviație Romavia prin lichidator judiciar A. SPRL, formulând următoarele critici de nelegalitate: 1.) - Analiza materialului probator trebuia efectuată prin prisma legislației preconstituționale, precum și prin cea existentă ulterior adoptării Constituției României din 21 noiembrie 1991. Instanța de apel nu a raportat analiza probatoriului la legislația în vigoare la data emiterii fiecărui înscris, fapt ce a condus la coroborarea unor acte emise în perioada preconstituțională (Ordin nr. M52/1991, Raport nr. x din 18 octombrie 1991 înregistrat la MAN sub nr. x/1991) cu înscrisuri ulterioare datei adoptării Constituției din 21 noiembrie 1991 (Adresele nr. x/1995, y/1995, z/1996).

Aceste adrese exprimă opinia autorilor în raport cu legislația în vigoare la momentul emiterii lor, întrucât aprobarea avea efecte pentru viitor, iar nu pentru trecut. De asemenea, simpla comunicare între părți nu produce efecte juridice, părțile fiind în divergență dintotdeuna și într-un raport de dublă subordonare, civilă - de la data constituirii Romavia și militară, până la 17 decembrie 2012. Instanța de apel a apreciat greșit cu privire la actele care au avut ca obiect transmiterea bunurilor în patrimoniul Romavia și a celor privind predarea efectivă a bunului.

De asemenea, instanța de apel nu a analizat probatoriul administrat raportat la prevederile obligatorii ale Deciziei Curții Constituționale nr. 250 din 18 septembrie 2001, conform căreia "toate celelalte proceduri prevăzute de lege (chiar de Legea nr. 15/1990), precum emiterea de acte administrative, de certificare, de inventariere sau de evaluare, au un caracter tehnic și nu aduc atingere garanțiilor constituționale ale dreptului de proprietate". Prin această omisiune, instanța de apel a acordat unor înscrisuri efecte juridice pe care acestea nu le posedă, iar altora le-a recunoscut doar parțial efectele juridice.

- Nu a fost luată în considerare dubla subordonare a pârâtei față de reclamant (atât civilă, cât și militară, aceasta din urmă continuând până la data de 17 decembrie 2012). Recurenta susține că MAPN a cunoscut toate aspectele privind conținutul patrimoniului Romavia și a contribuit la păstrarea unei stări de incertitudine asupra acestui aspect, unitățile militare emitente ale adreselor ce constituie probatoriul administrat fiind tot sub coordonarea Ministerului Apărării Naționale. De aceea, consideră că instanța de apel trebuia să analizeze preferabilitatea înscrisurilor depuse și să stabilească sensul/conținutul exact al actului. 2.) - Instanța de apel nu a analizat corect conținutul patrimoniului Romavia, în analiza sa aceasta făcând referire exclusiv la Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. M52/1991, iar nu și la Ordinul aceluiași ministru nr. M5542/1991, document de o importanță majoră în analiza materialului probator.

Instanța de apel a apreciat greșit asupra naturii juridice a înscrisurilor menționate. Potrivit recurentei, pentru obținerea certificatului de operator aerian necesar desfășurării activității pentru care a fost înființată, Romavia a solicitat MAPN, prin Raportul nr. x din 18 octombrie 1991, "completarea patrimoniului Romavia cu bunurile care nu au fost menționate în Ordinul nr. M52/1991 cu bunurile de mai jos: 2 aeronave AN-24..., elicopterul ..., autoalimentator ..., cisternă ..., depozitul materiale tehnice nr. 1 din cazarma 546 Otopeni Sud, Hangarul nr. 2 din cazarma 546 Otopeni Sud, 9 încăperi necesare desfășurării activităților profesionale în pavilionul M3 din cazarma 546 Otopeni Sud". Raportul nr. x din 18 octombrie 1991 a fost înregistrat de reclamant sub nr. x din 18 octombrie 1991 și a fost aprobat de Ministrul Apărării Naționale, în persoana aceluiași ministru care a semnat și Ordinul nr. M52/1991.

Acesta este primul document în care hangarul este identificat ca fiind H2 și are menirea de a individualiza pentru prima dată bunurile menționate cu titlu general în Ordinul nr. M52/1991, iar nu Ordinul nr. M52/1991. Susține recurenta că în cazul în care Raportul nr. x din 18 octombrie 1991 nu ar fi fost aprobat prin Ordinul nr. M5542 din 18 octombrie 1991 și aceste clădiri nu ar fi fost intrate în conținutul patrimoniului Romavia, regia nu ar fi obținut certificatul de operator aerian și nu ar fi putut desfășura nicio activitate operațională. Or, acest lucru s-a întâmplat, iar Romavia a desfășurat activitate potrivit scopului pentru care a fost înființată, aspect ce nu a fost avut în vedere de instanța de apel în pronunțarea hotărârii.

- Instanța de apel nu a analizat condițiile de formă ale unui ordin al ministrului și nu a observat că notarea cu lit. M) sub care MAPN a înregistrat Raportul nr. x din 18 octombrie 1991 reprezintă ordinul ministrului, ca și în cazul Ordinului nr. M52/1991, astfel încât mențiunea din Raportul nr. x/1992 privind Ordinul nr. M5542 din 18 octombrie 1991 este temeinică și se coroborează cu cele din raportul MFP din 6 aprilie 1992 privind ordinele și nu ordinul (alin. (1) lit. A), p. 3). Instanța de apel nu a observat că prin cererea nr. x din 7 noiembrie 2016 formulată la termenul din 10 noiembrie 2016 pârâta a solicitat depunerea ordinului în materialitatea sa de către reclamantă, însă explicația verbală a juriștilor acesteia a fost că ordinul este reprezentat prin acordarea nr. cu mențiunea literei "M" pe Raportul nr. x din 18 octombrie 1991. În atare situație, Raportul nr. x/1991 este în fapt actul de dispoziție completator al Ordinului nr. M 52/1991, titluri ce stau la baza constituirii patrimoniului Romavia în conținutul susținut de aceasta.

Făcând din nou trimitere la cuprinsul Raportului nr. x din 7 octombrie 1992, în care se menționează Ordinul nr. M5542 din 18 octombrie 1991, recurenta afirmă că existența acestuia nu ar fi fost contestată vreme de 23 ani, respectiv până la data la care reclamantei i s-a dat posibilitatea să transforme contestația în cerere de revendicare. - În mod greșit instanța de apel a apreciat că bunul Parc Auto nu a aparținut Romavia, acesta fiind evidențiat în contabilitate drept un bun în curs de investiții, reflectat separat de celelalte bunuri până la finalizarea lucrărilor și încheierea procesului-verbal de recepție, acesta fiind actul prin care bunul trecea, din punct de vedere contabil, din contul de investiții, în contul de patrimoniu al Romavia.

Instanța de apel nu a observat că Romavia a fost împiedicată în mod constant de către reclamant să-și întabuleze dreptul de proprietate, prin faptul că MAPN a creat, prin adresele emise unitățile militare din subordine, incertitudine asupra dreptului de proprietate al Romavia, aspect concretizat prin Raportul MAPN nr. x din 21 iunie 2012, precum și prin menținerea indicativului de unitate militară pentru a intra sub incidența art. 42 din Legea nr. 7/1996. Cu privire la Raportul MFP din 6 aprilie 1992 instanța de apel nu a observat mențiunile privind lipsa valorii bunurilor materiale ce fac obiectul patrimoniului și delimitarea doar parțială a bunurilor regiei de cele ale UM (alin. (1) lit. c) și lit. f), p).3).

Astfel, situația fondurilor fixe inventariate ce urmează a fi cuprinse în patrimoniul Romavia este anexa procesului-verbal de inventariere și reevaluare nr. x din 14 mai 1992, ce cuprinde aceleași bunuri cu cele menționate în Raportul nr. x din 18 octombrie 1991 înregistrat sub nr. x/1991 și trebuie interpretat în sensul că vor fi înregistrate din punct de vedere contabil în patrimoniul Romavia și nu că vor face obiectul unui act de dispoziție care să conducă la modificarea conținutului patrimoniului, cum greșit a reținut instanța de apel. Susține recurenta, de asemenea, că această linie de idei ar fi confirmată de conținutul Procesului-verbal nr. x din 10 aprilie 1992, de predare-primire a spațiului de cazare care nu putea fi constituit decât din bunurile imobile menționate în Ordinul M52/1991 completat.

Potrivit acesteia, este vorba doar despre predarea, evaluarea, inventarierea și înregistrarea contabilă a acestor bunuri și nu de necesitatea unui act de dispoziție, care a fost deja emis la 10 aprilie 1992, contrar interpretării date de instanța de fond, cu prilejul analizării acestor înscrisuri. Despre mențiunile M3, E și E2 regăsite în anexa Procesului-verbal 596 din 14 mai 1992 afirmă că reprezintă nr. de inventar, astfel că neconcordanța între pavilionul administrativ A2 și E2 profită pârâtei, sens în care acțiunea trebuia respinsă în ce privește acest imobil și pentru lipsa verificării identității între bunul revendicat și cel deținut de Romavia.

Înscrisul denumit "Protocolul din 1 septembrie 1993 privind finalizarea investiției Parc Auto din cazarma nr. 546 Otopeni Sud", întocmit în baza aprobării ministrului apărării naționale pe Raportul nr. x din 18 octombrie 1991 coroborat cu Adresa nr. x din 22 februarie 1993 emisă de MAPN, în ceea ce privește închirierea unor bunuri pe o perioadă de 13 luni reprezentând teren, construcții și instalații aferente reprezintă alte bunuri decât cele revendicate, respectiv punct control tehnic, atelier de reparații auto, drumuri și platforme, rețele termice și electrice. Astfel fiind, concluzionează că instanța de apel în mod greșit a reținut că Romaviei i-au fost închiriate tocmai bunurile revendicate.

3.) - Instanța de apel a aplicat un regim juridic diferit acelorași tipuri de acte ale reclamantei. Raportul nr. x din 18 octombrie 1991 este primul înscris care identifică cu mențiunea "H2" hangarul din Anexa 1 la Ordinul nr. M52/1991, dar instanța de apel reține dreptul de proprietate al Romavia doar cu privire la acest bun, nu și asupra celorlalte bunuri menționate în același raport. Or, raționamentul și efectele juridice trebuie să fie aceleași pentru toate bunurile menționate în raport. De asemenea, dacă reclamanta a recunoscut dreptul de proprietate al Romavia asupra acestui bun prin două ordine de ministru - Ordinul nr. M52 din 17 octombrie 1991 și Ordinul nr. M5542 din 18 octombrie 1991, efectul juridic trebuie să poarte și asupra celorlalte bunuri.

Tot astfel, intimata-reclamantă recunoaște efectele aprobării ministrului apărării a Raportului nr. x din 18 octombrie 1991, de vreme ce este invocat ca temei chiar de către reclamantă pentru încheierea Protocolului din 1 septembrie 1993 privind finalizarea investiției "Parc auto"din cazarma nr. 546 Otopeni-Sud.

Aprobarea olografă a ministrului apărării pe Raportul nr. x din 22 iulie 2014 a fost pe deplin însușită de reclamantă, fără a fi necesar un ordin, fiind înlocuit în 2017 cu aprobarea ministrului apărării naționale pe Raportul nr. x din 22 septembrie 2017, așa cum rezultă din procesul-verbal de predare primire a imobilului hangar H2 înregistrat sub nr. x din 13 decembrie 2017 de MAN UM Z Otopeni și de către A. SPRL sub nr. x din 13 decembrie 2017. Prin urmare, reclamanta recunoaște aplicabilitatea unei aprobări a ministrului fără emiterea și a unui ordin al acestuia în funcție de interese, deși niciunul din înscrisurile ce formează materialul probator nu a fost anulat. Recurenta a solicitat judecarea cauzei și în lipsa sa.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 16 octombrie 2018, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a acestuia. Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate. Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestora. Recurenta-pârâtă și-a fundamentat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., - "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", susținându-se, într-o primă critică, nelegalitatea soluției instanței de apel dată fiind neanalizarea materialului probator prin prisma legislației preconstituționale, precum și a celei adoptate ulterior Constituției României din 21 noiembrie 1991. Explicitând această critică, recurenta s-a rezumat a afirma că instanța de apel nu ar fi raportat analiza probatoriului la legislația în vigoare la data emiterii fiecărui înscris, fapt ce ar fi condus la coroborarea unor acte emise în perioada preconstituțională cu înscrisuri ulterioare datei adoptării Constituției din 21 noiembrie 1991. Critica în acest conținut este nu numai nefundamentată, dar și lipsită de o bază reală.

Critica este nefundamentată întrucât este rezumată la simpla afirmație a recurentei, fără a se arăta în concret partea de legislație în vigoare - prin raportare la multitudinea de înscrisuri analizate de instanța de apel - incidentă cauzei și care ar fi fost omisă din analiza acesteia, respectiv ce ar fi presupus, în opinia părții, această analiză și cum se reflectă în economia litigiului pretinsa omisiune ori, cel puțin, care ar fi fost soluția de adoptat și justificarea acesteia, în viziunea părții.

Critica este, în plus, și lipsită de o bază reală întrucât analiza raportului juridic litigios prin prisma legislației incidente, atât a celei preconstituționale, cât și a celei adoptate ulterior Constituției din 1991 (cu toate implicațiile asupra regimului juridic al bunurilor imobile revendicate, dar și al probațiunii dreptului asupra acestora, până la momentul actual) se regăsește în cercetarea judecătorească amplă realizată de instanța de apel, analiză în drept care este expusă în mod explicit, cu aplicarea la cazul concret, la filele x ale deciziei atacate.

Astfel fiind, coroborarea conținutului înscrisurilor emise în perioada preconstituțională cu cel al tuturor înscrisurilor ulterioare datei adoptării Constituției din 21 noiembrie 1991 nu este, nici pe departe, consecința neaplicării de către instanța de apel a legislației preconstituționale ori a celei adoptate ulterior legii fundamentale, stabilite ca fiind incidentă litigiului, după cum fără temei susține recurenta, ci este consecința silogismului judiciar dezvoltat de instanța de apel în cuprinsul celor zece pagini ale considerentelor hotărârii sale, în care a supus analizei toate înscrisurile administrate de ambele părți spre a decela între actele legal emise în scopul constituirii patrimoniului Romavia, în aplicarea dispozițiilor H.G.

nr. 244/1991 și ale Legii nr. 15/1990, și a celor în baza cărora a fost cedată regiei autonome doar folosința (temporară) a imobilelor revendicate. Pornind de la statutul părților implicate, de la regimul juridic al bunurilor litigioase, de la modul de constituire a patrimoniului Romavia și de la legislația specială incidentă cauzei, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 5 din Legea nr. 15/1990 trebuie să se grefeze pe existența bunurilor în patrimoniul regiei autonome, patrimoniu a cărui constituire trebuie să se fi realizat în baza unor ordine MApN sau a oricăror acte valabile de autoritate emise în scopul introducerii de bunuri în stăpânirea/deținerea regiei.

Tocmai în considerarea caracterului deficitar - dat de utilizarea unei descrieri generice a categoriei de imobile-clădiri introduse în patrimoniul regiei la momentul constituirii acesteia - al singurului act juridic emis în acest regim juridic (necontestat între părți), respectiv Ordinul nr. M52/1991 al Ministrului Apărării Naționale, dar, în același timp, și în considerarea caracterului său insuficient în rezolvarea disputei dintre părți, instanța de apel a supus analizei și verificării toate înscrisurile de care s-au prevalat reclamantul și pârâta.

Astfel, din analiza instanței nu a fost omisă nici corespondența purtată de-a lungul timpului între părți, în privința bunurilor litigioase și aceasta nu întrucât atare categorie de înscrisuri ar putea fi văzută ca generatoare de efecte juridice ori creatoare de drept, după cum critică recurenta, ci întrucât pe baza lor instanța de apel a verificat modul de reflectare a regimului juridic al bunurilor revendicate în raporturile dintre părți, de la momentul constituirii Romavia și până în prezent, și, totodată, a urmărit să determine eventuale modificări intervenite în regimul juridic al acestora ori în conținutul drepturilor cu care erau deținute/folosite.

În mod nefondat critică recurenta și neanalizarea probatoriului raportat la "prevederile Decizii obligatorii a Curții Constituționale nr. 250 din 18 septembrie 2001", omisiune care a determinat (potrivit recurentei) ca instanța de apel să acorde unor înscrisuri efecte juridice pe care acestea nu le posedă, iar altora să le recunoască numai parțial efectele juridice. Ca și în cazul precedentei critici de nelegalitate analizate, se constată că recurenta se rezumă la utilizarea unor formule generale, prin neindicarea în concret a înscrisurilor vizate de critica sa, respectiv a efectelor juridice pe care acestea nu le posedă dar care le-au fost atribuite de instanță, ori a acelora recunoscute doar parțial.

O astfel de raportare critică la decizia atacată nu permite exercitarea unui control efectiv în legalitate. Cât privește trimiterea la Decizia Curții Constituționale nr. 250 din 18 septembrie 2001 - înțeleasă ca o critică de nesocotire a cadrului legal de soluționare a litigiului, dată fiind fundamentarea recursului pe dispozițiile art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ. -, Înalta Curte reține că respectiva hotărâre nu este incidentă cauzei sau, cel mult, este nerelevantă problematicii acesteia.

În primul rând, respectiva decizie a jurisdicției de contencios constituțional este una de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18, 19 și 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, în timp ce dispozițiile legale vizate de excepția de neconstituționalitate reglementează transformarea unităților economice de stat, altele decât regiile autonome (categorie din care face parte recurenta), în societăți pe acțiuni sau cu răspundere limitată (capitolul III al legii). Or, așa cum în mod necontestat au stabilit ambele instanțe de fond, regimul juridic de înființare și funcționare al recurentei este dat de capitolul II al Legii nr. 15/1990 - "Regiile autonome", unit cu dispozițiile H.G.

nr. 244/1991. În sfârșit, chiar luând în considerare similaritatea reglementării din cuprinsul celor două capitole II și III ale Legii nr. 15/1990, ce dau regimul de înființare și funcționare a regiilor autonome și societăților comerciale (prin reorganizarea fostelor unități economice de stat), se observă că ceea ce a reținut Curtea Constituțională prin menționata deciziei este nerelevant prin raportare la considerentele care au fundamentat soluția de respingere a apelului declarat de Romavia, de către instanța de apel.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile art. 18, 19 și 20 din Legea nr. 15/1990 au un caracter tehnic și, întrucât reglementează modul de înființare a societăților comerciale, elementele obligatorii ale statutului acestora, obligativitatea înscrierii societăților în registrul camerelor de comerț și industrie, inventarierea patrimoniului și evaluarea capitalului social, nu încalcă în nici un mod obligația statului de a ocroti proprietatea, îndatorire prevăzută de art. 135 alin. (1) din Constituție, și nici inviolabilitatea, în condițiile legii, a proprietății private, prevăzută la alin. (6) al aceluiași articol constituțional.

Or, argumentul fundamental care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantului prin hotărârea de primă instanță și, implicit, al respingerii apelului prin decizia atacată a fost acela al nedovedirii existenței unor acte de autoritate care să stipuleze transmiterea imobilelor revendicate în patrimoniul Romavia, în vederea constituirii acestuia, cu excepția hangarului H2. Nefondată este și critica neluării în considerare, de către instanța de apel a dublei subordonări, civile și militare (până la data de 17 decembrie 2012), a recurentei față de Ministerul Apărării Naționale, pe care îl acuză de menținerea voită, deliberată a unei stări de incertitudine asupra conținutului patrimoniului Romavia.

În aceeași notă a criticii generice, neparticularizată și neindividualizată la un înscris determinat, recurenta pretinde că instanța de apel trebuia să analizeze preferabilitatea înscrisurilor depuse și să stabilească sensul/conținutul exact al actului, fără însă a nominaliza actul vizat de critica sa. Susținând o atare critică, recurenta omite că ceea ce s-a dedus spre soluționare instanțelor de judecată în prezentul litigiu este o acțiune în revendicare imobiliară, în soluționarea căreia regimul juridic al bunurilor este determinat de lege și de conținutul actelor juridice realizate în privința bunurilor, astfel încât relația de subordonare dintre părțile litigante ori o anume atitudine subiectivă a uneia dintre acestea, și reală să fie, nu ar putea în sine determina ori influența regimul juridic aplicabil bunurilor imobile revendicate, peste conținutul actelor juridice realizate în privința acestora.

Așa cum rezultă din analiza instanței de apel și cum s-a arătat deja anterior, verificarea corespondenței purtată de-a lungul timpului între părți relativ la situația bunurilor din acțiune, ori a corespondenței purtate între recurentă și unitățile militare aflate sub coordonarea Ministerului Apărării Naționale a urmărit un obiectiv complementar analizei instanței (iar nu a celui principal, de determinare a regimului juridic al bunurilor litigioase), respectiv observarea modului de reflectare în raporturile dintre părți a regimului juridic al bunurilor și determinarea eventualelor modificări intervenite în acest regim juridic ori în conținutul drepturilor asupra acestora.

Astfel încât, în măsura în care critica recurentei privitoare la necesitatea realizării unei diferențieri a preferabilității înscrisurilor analizate vizează adresele emise de diverse unități militare ce administrau bunurile în cauză, se constată că diferențierea reclamată de recurentă rezultă din însăși analiza instanței de apel. Nefondate sunt și criticile privitoare la stabilirea conținutului patrimoniului Romavia, despre care recurenta a susținut că a fost analizat de instanța de apel în mod greșit doar cu referire la Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. M52/1991, iar nu și cu referire la ceea ce recurenta denumește a fi ordinul completator al acestuia, emis de același ministru, nr. M5542/1991.

Despre pretinsul Ordin nr. M5542/1991, instanța de apel a reținut că, deși apelanta-pârâtă a fost cea care s-a prevalat de el, nu i-a dovedit existența (nu l-a depus la dosar) și, totodată, că prin două acte emanate de la aceasta se fac referiri cu un conținut diferit la respectivul document, respectiv în Raportul nr. x din 7 octombrie 1992 este evocat ordinul ministrului nr. M5542/1991, în timp ce în corespondența purtată cu Ministerul Apărării Naționale, Adresa nr. x din 31 octombrie 1996, se face vorbire despre rezoluția ministrului pusă pe Raportul nr. x/1991.

Pornind de la conținutul său, instanța de apel a reținut că documentul constituie un raport ce conține mai multe solicitări - cea de completare a patrimoniului Romavia cu clădirile ce fac obiectul disputei între părți și de finalizare a obiectivului de investiții Parcul Auto - formulate de Romavia către Ministerul Apărării Naționale, asupra căruia s-au aplicat mai multe avize favorabile și o rezoluție olografă finală, de aprobare a finalizării parcului auto de către regia autonomă, dar nu și a transmiterii în patrimoniul acesteia a imobilelor construcții indicate în solicitarea de completare a patrimoniului regiei.

Împrejurarea că aceste solicitări ale Romavia, cuprinse în Raportul nr. x din 18 octombrie 1991, au fost făcute în vederea obținerii de către regie a certificatului de operator aerian necesar desfășurării activității pentru care a fost înființată și că acest certificat a și fost obținut, dată fiind desfășurarea de activități operaționale de către regie, nu poate constitui o împrejurare care singură și prin ea însăși să demonstreze teza susținută de recurentă, anume că raportul în întregul său și în privința tuturor solicitărilor a fost aprobat de Ministrul Apărării Naționale, că aprobarea astfel dată a transformat un raport asupra necesarului de active într-un ordin al ministrului care să dispună asupra transferului de active în patrimoniul solicitantului și că, astfel, bunurile în cauză au intrat în conținutul patrimoniului Romavia, devenind proprietatea acestei în temeiul art. 5 din Legea nr. 15/1990.

Prezumția propusă de recurentă, aceea a obținerii certificatului de operator aerian - și aceasta dedusă din desfășurarea de activități operaționale de către regie - spre dovedirea dreptului său de proprietate, nu poate funcționa pe tărâmul drepturilor reale și aceasta cu atât mai mult cu cât, astfel cum rezultă din analiza instanței de apel, toate actele juridice administrate o infirmă. Nici elementele de formă ale documentului în discuție nu susțin teza recurentei, împrejurarea că Raportul nr. x din 18 octombrie 1991a fost înregistrat la cabinetul ministrului sub indicativul nr. M5542 din 18 octombrie 1991, ceea ce a permis recurentei să facă similitudinea cu nr. de înregistrare al ordinului M52/1991, nu demonstrează nici că Raportul în cauză a devenit ordin al ministrului și, cu atât mai puțin, că a devenit un ordin completator (potrivit conținutului solicitărilor) al Ordinului nr. M52/1991 emis pentru punerea în aplicare a dispozițiilor H.G.

nr. 244/1991. Într-adevăr, instanța de apel nu a analizat documentul în cauză din punct de vedere al condițiilor de formă, de altfel irelevante potrivit celor de mai sus, dar a dedus concluzia sa asupra inexistenței/nedovedirii unui act de autoritate (de valoarea unui ordin al ministrului apărării naționale) care să stipuleze asupra transmiterii bunurilor imobile litigioase în patrimoniul Romavia, peste Ordinul nr. M52/1991 ori în afara acestuia (care a dispus exclusiv asupra transferului hangarului H2) pe baza analizei asupra conținutului actului în cauză. Or, atâta timp cât raportul ce a fost înregistrat la cabinetul ministrului sub nr. x din 18 octombrie 1991 nu constituie în mod evident un act juridic similar ca forță și voință juridică Ordinului nr. M52/1991, nu se poate susține că, exclusiv în considerarea unor elemente de formă (care nici acestea nu susțin teza recurentei), poate dobândi aceeași valoare juridică precum a acestuia.

Deși susține că existența Ordinului nr. M5542 din 18 octombrie 1991 nu ar fi fost contestată (între părți) vreme de 23 ani, astfel cum instanța de apel a reținut, însăși recurenta este cea care, în corespondența sa cu Ministerul Apărării Naționale (Adresa nr. x din 31 octombrie 1996) se referă la același document ca reprezentând "rezoluția ministrului pusă pe Raportul nr. x/1991". Pretinsa recunoaștere în instanță, la termenul de judecată din 10 noiembrie 2016, atribuită reprezentantului reclamantului nu există, constatându-se că discuții în legătură cu pretinsul Ordin nr. M5542 din 18 octombrie 1991 au avut loc în fața Tribunalului Ilfov la termenul de judecată din 8 noiembrie 2016 când, interpelat de instanță asupra respectivului ordin, la cererea pârâtei de aducere la dosar a înscrisului, reclamantul a declarat prin reprezentantul său că nu are cunoștință de acesta, că va solicita căutarea lui în arhivă, dar că termenul de păstrare de 5 ani ar fi depășit în cazul acestuia.

Explicația că ordinul ar fi reprezentat de acordarea mențiunii "M" pe Raportul nr. x din 18 octombrie 1991 aparține, în realitate, recurentei iar nu intimatului-reclamant, după cum a încercat aceasta să acrediteze, cu trimitere la situații petrecute în fața primei instanțe. Prin urmare, în mod pertinent și legitim, instanța de apel nu putea valorifica înscrisul în discuție peste conținutul propriu al acestuia și nu-i putea da o altă valoare juridică decât cea care rezultă din cuprinsul său și din mențiunile aplicate pe acesta, ca mod de materializare a raporturilor juridice constituite între părți în legătură cu bunurile la care se referă înscrisul.

Or, pornind de la acest conținut, unit cu mențiunile pe care înscrisul le poartă, despre Raportul nr. x din 18 octombrie 1991 nu se putea reține că ar reprezenta altceva decât - așa cum a stabilit instanța de apel - una din solicitările Romavia de includere în patrimoniul propriu a mai multor bunuri mobile și imobile (cele aflate în dispută între părți) și de aprobare a finalizării obiectivului de investiții Parcul Auto (care nu fusese definitivat până la înființarea regiei), solicitare care poartă avizele favorabile ale serviciilor tehnice de specialitate, dar în privința căreia s-a obținut doar o rezoluție de aprobare a finalizării parcului auto de către regia autonomă, dar nu și (una) de transmitere în patrimoniul acesteia a imobilelor construcții vizate de prezenta acțiune.

Astfel fiind, în mod legal și justificat, instanța de apel nu a putut recunoaște acestui înscris valoarea unui act de autoritate apt să dispună ori să opereze transferul în patrimoniul Romavia în privința niciunuia dintre bunurile imobile la care se referă, observând în mod corect că singura aprobare dată asupra solicitărilor formulate de regie poartă asupra chestiunii finalizării investiției Parc Auto din fondurile sale proprii.

Fondurile proprii investite de Romavia pentru finalizarea acestui obiectiv au fost considerate avans din valoarea chiriei pe care aceasta urma să o plătească pentru folosința spațiilor de cazare, a terenului și a clădirilor existente pe acesta, din interiorul cazărmii 546 Otopeni, astfel după cum și-au exprimat acordul unitățile militare care dețineau în concret imobilele și exercitau folosința spațiilor în cauză (prin mai multe adrese, respectiv A1179 din 12 februarie 1993) și după cum, de altfel, s-a convenit prin Protocolul încheiat la 1 septembrie 1993 între Romavia, Comandamentul Aviației Militare și Direcția de Investiții, Construcții și Cazarea Trupelor, tocmai în materializarea rezoluției de aprobare regăsită la finalul Raportului nr. x din 18 octombrie 1991. Pe cale de consecință, susținerea recurentei asupra naturii de act de dispoziție completator al Ordinului ministrului apărării naționale nr. M52/1991, atribuit Raportului nr. x/1991 ce a fost înregistrat la cabinetul ministrului sub nr. x/18 octombrie 1991 este lipsită de orice suport legal, împrejurare ce lipsește de fundament critica de analiză incorectă a instanței de apel asupra conținutului patrimoniului Romavia, pretins a fi fost realizată incomplet și nelegal, exclusiv pe baza ordinului nr. M52/1991,

prin ignorarea sau nerecunoașterea efectelor juridice ale pretinsului Ordin nr. M5542 din 18 octombrie 1991. În opoziție cu seria de documente analizate de instanța de apel și din care rezultă că predarea către recurentă a terenului și clădirilor din cazarma nr. 546 a materializat, de fapt, o cedare cu titlu oneros a folosinței acestor bunuri, recurenta s-a prevalat în proces, așa cum o face și prin recursul declarat, de înregistrarea în contabilitate ori de menționarea în inventarul propriu a bunurilor revendicate (spre exemplu, în recurs a invocat ca dovadă a dreptului său de proprietate evidențierea în contabilitate a bunului Parc Auto).

Or, în mod judicios instanța de apel a reținut că nici înregistrarea în contabilitatea regiei și nici menționarea imobilelor în litigiu în inventarul realizat de Romavia nu pot constitui dovezi asupra dobândirii sau deținerii dreptului de proprietate asupra acestora în absența unor dovezi concrete ale transmiterii imobilelor în patrimoniul regiei. Mai mult, în prezența unor înscrisuri care dimpotrivă, relevă deținerea în folosință cu titlu oneros a imobilelor revendicate, precum cele mai sus amintite, critica recurentei privitoare la greșita apreciere a instanței de apel asupra neapartenenței la patrimoniul său a bunului Parc Auto (dată fiind modalitatea de evidențiere în contabilitate ca bun în curs de investiții, care ar fi trecut din contul de investiții în contul de patrimoniu pe baza procesului-verbal de recepție), nu poate fi văzută decât ca nefondată.

În considerarea acelorași argumente, nu poate fi primită nici critica în sensul că "situația fondurilor fixe inventariate ce urmează a fi cuprinse în patrimoniul Romavia" - anexă la Procesul-verbal de inventariere și reevaluare nr. x din 14 mai 1992 ar fi trebuit interpretată în sensul necesității înregistrării din punct de vedere contabil în patrimoniul Romavia a imobilelor menționate, iar nu așa cum a reținut instanța de apel, anume că acestea urmau a face obiectul unui viitor act de dispoziție care să conducă la modificarea conținutului patrimoniului Romavia. Pe de o parte, sensul pe care îl atribuie recurenta documentului respectiv este contrar mențiunilor sale exprese și, astfel fiind, apare ca lipsit de orice fundament.

Pe de altă parte, și dacă ar fi acesta sensul mențiunilor din document, argumentul este irelevant față de necesitatea, de care recurenta nu ar înceta să fie ținută, de a demonstra dreptul invocat asupra imobilelor litigioase, pe bază de acte justificative apte să opereze transferul legal al acestora către regie, în scopul constituirii patrimoniului său, de la entitatea expres prevăzută de H.G. nr. 244/1991 să opereze astfel de transferuri. Or, instanțele de fond nu doar că au că stabilit că acest lucru nu s-a demonstrat, ci mai mult, respectiv că intimatul-reclamant a probat în privința tuturor bunurilor din acțiune, cu excepția hangarului H2, o situație juridică contrară drepturilor afirmate de recurentă, respectiv că acesteia i s-a permis exercitarea asupra lor a unui drept de folosință cu titlu oneros.

Contrar celor afirmate de recurentă, neconcordanțele semnalate de instanța de apel în documentele emanate de la părți cu privire la pavilionul administrativ A2 și, respectiv, pavilionul E nu putea constitui un dubiu care să profite pârâtei și care să conducă la respingerea acțiunii în privința acestui bun, pentru lipsa verificării identității între bunul revendicat și cel deținut de Romavia. În ceea ce privește situația de fapt a acestui bun, instanța de apel a reținut că nu s-a demonstrat identitatea fizică între etajul 2 al pavilionului administrativ A2 și pavilionul E. A reținut, de asemenea, că în documente diferite emise de recurentă, se fac referiri, fie la pavilionul administrativ A2 (spre ex.

adresa Romavia nr. x din 31 octombrie 1996), fie la pavilionul E (ex. Raportul Romavia nr. x din 7 octombrie 1992). Însă, întrucât pe baza probatoriilor analizate, a reținut aceeași situație juridică în privința pavilionului administrativ A2, ca și în cazul depozitului de materiale tehnice M3 ori a parcului auto R3, anume că nu s-a dovedit existența unui ordin al ministrului apărării naționale sau a oricărui alt act de autoritate valabil, apt să transfere în patrimoniul regiei autonome respectivele părți de clădiri în scopul constituirii patrimoniului acesteia, instanța de apel nu putea pronunța o soluție diferită cu referire la acest imobil, astfel după cum pretinde în mod critic recurenta.

Fiind vorba despre elemente ale situației de fapt (cele privitoare la posibila identitate între pavilionul administrativA2 și pavilionul E, sugerată de recurentă atunci când afirmă că s-a utilizat indicativul E ce reprezintă numărul de inventar utilizat pentru respectiva clădire), acestea exced puterii de control a instanței de recurs, însă Înalta Curte reține că nu s-au formulat niciun fel de critici care să fundamenteze o schimbare a soluției adoptată de instanțele de fond în privința etajului 2 din pavilionul administrativ A2.

Numeroasele solicitări de introducere în patrimoniu a spațiilor necesare desfășurării activității (între care se înscrie și Raportul nr. x din 18 octombrie 1991), adresate de-a lungul timpului de Romavia organelor competente reprezentate de Ministerul Apărării Naționale, prin unitățile militare care dețineau imobilele în cauză și exercitau folosința acestora, solicitări care au primit fie o soluționare parțială (cu referire la încuviințarea finalizării obiectivului de investiții parc auto din fondurile proprii ale regiei, considerate avans din chiria datorată pentru terenul, spațiile și construcțiile aferente puse la dispoziție) ori nefavorabilă, fie propuneri de acordare a spațiilor în folosință temporară, pe bază de închiriere, demonstrează nu intenția menținerii unei incertitudini asupra dreptului de proprietate al Romavia, după cum susține aceasta, ci absența constantă a oricărei intenții din partea Ministerului Apărării Naționale de a transmite în patrimoniul regiei bunurile imobile litigioase, cu excepția hangarului H2.

Cel mult, recurenta a fost cea care, în mod constant a manifestat tendința de a specula conținutul unor acte juridice spre a deduce pe baza acestora un anume conținut al patrimoniului său, exemplul cel mai elocvent fiind modul în care s-a raportat aceasta la Raportul nr. x din 18 octombrie 1991 și pe care l-a considerat fără temei, potrivit explicațiilor anterioare, un Ordin al Ministrului Apărării Naționale completator al Ordinului nr. M52/1991 de stabilire a componenței consiliului de administrație și de constituire a patrimoniului său.

Astfel fiind, nu va fi primită nici critica recurentei în sensul că instanța de apel ar fi aplicat un regim juridic diferit acelorași tipuri de acte ale reclamantei, cu trimitere la Ordinul ministrului nr. M 52/1991 și a pretinsului ordin nr. M5542 din 18 octombrie 1991, prin cele arătate anterior fiind prezentate argumentele pentru care cele două acte nu pot fi considerate ca având același regim și aceeași forță juridică, după cum în mod legal a stabilit și instanța de apel. Tot astfel, efectele aprobării ministrului apărării înscrise pe Raportul nr. x din 18 octombrie 1991 nu puteau depăși limitele aprobării date, spre a se considera că aceasta se extinde asupra tuturor solicitărilor conținute, de vreme ce aprobarea este una individualizată.

Se reține, de asemenea, că efectele aprobării ministrului au fost, și în cazul Raportului nr. x/18 octombrie 1991, recunoscute și puse în executare de reclamant chiar în absența formală a unui ordin al ministrului, dovadă în acest sens fiind încheierea Protocolului din 1 septembrie 1993 privind finalizarea investiției "Parc auto" din cazarma nr. 546 Otopeni-Sud, însă, așa cum era firesc, în limitele pentru care aprobarea a fost dată.

Înalta Curte mai reține că regimul juridic al imobilelor revendicate, astfel cum a fost determinat de instanță pe baza probatoriilor administrate și cum s-a conturat în relațiile dintre părți, acela de bunuri aflate în proprietatea statului și în administrarea Ministerului Apărării Naționale, date doar în folosința Romavia în vederea asigurării condițiilor materiale necesare desfășurării activității sale, s-a menținut ca atare și a fost confirmat prin legislația ulterioară adoptării Constituției din 1991. Astfel, terenul și construcțiile din str. x Otopeni constituie bunuri care, începând cu anul 2014, figurează înscrise în cartea funciară cu titular Statul român și care sunt evidențiate în tabelul anexă al H.G.

nr. 1705/2006 ca bunuri ce constituie domeniul public al statului la 20 martie 2009, poziția nr. 103652, aflate în administrarea Ministerului Apărării Naționale. Aceasta demonstrează, contrar criticilor recurentei, că instanța de apel a analizat corect conținutul patrimoniului Romavia și că analiza sa a ținut seama de întreaga legislație incidentă raportului juridic litigios, cu referire la bunurile imobile aflate în dispută între părți. În considerarea tuturor acestor motive, apreciind asupra caracterului nefondat al recursului declarat, Înalta Curte îl va respinge în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Compania Română de Aviație Romavia RA, prin lichidator judiciar A. S