ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 132/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 18 octombrie 2017, sub nr. x/2017, astfel cum a fost modificată, reclamanta Romaero S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională pentru Locuințe, Școala Superioară de Aviație Civilă, Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, compararea titlurilor de proprietate ale părților, dând prioritate titlului său; obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, Bd. x, compus din teren în suprafață de 2.695 mp, parte din platforma betonată de 44.459 mp (parte a suprafeței de 351.809,82 mp), înscris în cartea funciară a municipiului București sub nr. x, având nr. cadastral x, care se învecinează pe contur cu terenul Aeroportului Internațional Aurel Vlaicu, fiind delimitat de punctele 13,14,15,16,17,18,19,20,21,41; obligarea pârâtei Școala Superioară de Aviație Civilă la plata fructelor civile produse de bun în perioada 2005 - până la data rămânerii definitive a soluției pronunțate în prezenta cauză, la o valoare ce va fi stabilită printr-o expertiză de specialitate; obligarea pârâților, în solidar la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului (taxă judiciară de timbru și onorarii de experți). În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Hotărârii nr. 394/2002 privind trecerea unui imobil în proprietatea publică a statului și administrarea Ministerului Apărării Naționale în proprietatea privată a statului și în folosința Agenției Naționale pentru Locuințe, ale H.G. nr. 1056/2003 privind schimbul de terenuri între Societatea Națională Aeroportul Internațional București – Băneasa S.A. și Agenția Națională pentru Locuințe, precum și transmiterea dreptului de folosință a unei suprafețe de teren de la Agenția Națională pentru Locuințe către Școala Superioară de Aviație Civilă.

Hotărârea Tribunalului București Prin sentința nr. 1695 din 2 noiembrie 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții Agenția Națională pentru Locuințe și Ministerul Transporturilor. A respins acțiunea formulată de reclamanta Romaero S.A., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională pentru Locuințe și Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Școala Superioară de Aviație Civilă, ca nefondată. A admis, în parte, acțiunea. I-a obligat pe pârâții Școala Superioară de Aviație Civilă și Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, să îi lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, terenul în suprafață de 2.693,76 mp, situat în București, Bd. x, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză efectuat de expertul A. și în schițele anexă nr. 4 și

I-a obligat pe pârâții Școala Superioară de Aviație Civilă și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 28.855,44 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. 3. Hotărârea Curții de Apel București Prin decizia nr. 1774 A din 9 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de pârâta Școala Superioară de Aviație Civilă împotriva sentinței nr. 1695 din 2 noiembrie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Romaero S.A.. A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva aceleiași sentințe. 4. Recursul Împotriva deciziei nr. 1774 A din 9 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a declarat recurs. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că a arătat prin cererea de apel faptul că instanța de fond a interpretat greșit titlul reclamantei, dându-i preferință în raport cu titlul său, pe motiv că este mai vechi, fără a avea în vedere legalitatea actului prin care s-a transmis dreptul de proprietate. A învederat că s-a comparat titlul reclamantei, care a fost transmis printr-un ordin de ministru dintr-un fond administrat de autoritățile administrației publice locale, cu un alt titlu transmis în baza unei hotărâri de guvern din proprietatea privată a statului. Recurentul a specificat că titlul reclamantei este reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 11 septembrie 1996 emis de Ministerul Industriilor și rectificat prin Ordinul nr. 291 din 28 octombrie 1999 de către aceeași instituție. În ceea ce o privește pe pârâta Școala Superioară de Aviație Civilă, recurentul a susținut că aceasta exercită asupra terenului în litigiu un drept folosință, în baza H.G. nr. 1056/2003, dreptul de proprietate aparținând Statului Român. Invocând dispozițiile art. 28 din Criteriul nr. 311/1992 privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, emis de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului la 28 februarie 1992 și pe cele ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, recurentul a arătat că instanța de fond, în mod greșit, a apreciat că este preferabil titlul reclamantei, în raport de titlul pârâtului, de vreme ce terenul se află în proprietatea privată a statului și în administrarea Școlii Superioare de Aviație Civilă, în baza H.G. nr. 1056/2003. Prevalându-se de prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și ale art. 28 din Criteriul nr. 311/1992 privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, emis de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului la 28 februarie 1992, recurentul a menționat că terenul supus litigiului nu a ieșit din proprietatea privată a statului, ci doar dreptul de administrare și de folosință a acestuia, care a fost atribuit Școlii Superioare de Aviație Civilă. În aceste condiții, a apreciat că titlul reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 11 septembrie 1996 emis de Ministerul Industriilor și rectificat prin Ordinul nr. 291 din 28 octombrie 1999 al aceleiași instituții a fost greșit interpretat de instanța de fond, ca fiind preferabil titlului deținut de Statul Român, administrat de pârâta Școala Superioară de Aviație Civilă, cât timp nu a fost analizat modul de dobândire a acestuia, ci doar perioada de emitere. Recurentul a susținut că hotărârea instanței de fond este criticabilă și din perspectiva obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, considerând că nu se află în culpa procesuală cerută de art. 453 C. proc. civ., întrucât nu a dat dovadă de rea credință sau de neglijență și nici nu se face vinovat de declanșarea litigiului pentru a putea fi sancționat din punct de vedere procedural. 5. Întâmpinarea și răspunsul la întâmpinare Prin întâmpinare, intimata-reclamantă Romaero S.A. a arătat că susținerile recurentului din cuprinsul memoriului de recurs nu reprezintă veritabile critici cu privire la legalitatea deciziei recurate, ci reiterări ale motivelor de apel. Pe fondul căii extraordinare de atac, a solicitat respingerea acesteia, ca nefondate.

Procedura de filtru Prin raportul întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., s-a reținut că, deși decizia nr. 1774A din 9 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă are deschisă calea de atac a recursului, față de dispozițiile art. 95 pct. 1 coroborate cu cele art. 483 alin. (1) C. proc. civ., criticile formulate nu vizează soluția instanței de apel, ci reprezintă preluări ale motivelor de apel, referitoare la sentința instanței de fond, ce au primit o rezolvare prin hotărârea recurată, acest aspect atrăgând sancțiunea nulității recursului, conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Față de aceste constatări, prin rezoluția din 3 noiembrie 2022, s-a stabilit termen pentru analiza admisibilității în principiu a recursului la 26 ianuarie 2023, în camera de consiliu, fără citarea părților, conform prevederilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ. La acest termen de judecată, Înalta Curte, reținând și susținerile intimatei-reclamante Romaero S.A. din cuprinsul întâmpinării cu privire la reiterarea motivelor de apel prin cererea de recurs, a rămas în pronunțare cu privire la excepția de nulitate a recursului, din perspectiva neîncadrării criticilor în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., conform art. 248 alin. (1) din același act normativ.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul sub aspect formal, din perspectiva excepției de nulitate, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat. Aceste norme legale, coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., care reglementează limitativ cazurile de casare, prevăd că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, respectiv argumentele de natură juridică pe baza cărora recurentul înțelege să critice hotărârea atacată. Art. 487 din același act normativ stipulează că recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, iar art. 486 alin. (3) din acest act normativ sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Motivarea recursului presupune arătarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., precum și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. Prin cererea de recurs dedusă judecății, recurentul a susținut, în esență, că modalitatea de comparare a titlurilor exhibate de părți a fost eronată, întrucât s-a dat preferință titlului reclamantei, care dobândise terenul supus litigiului în urma emiterii unui certificat de atestare a dreptului de proprietate, în detrimentul titlului său, reprezentat de H.G. nr. 1056/2003 privind schimbul de terenuri între Societatea Națională Aeroportul Internațional București - Băneasa S.A. și Agenția Națională pentru Locuințe, precum și transmiterea dreptului de folosință a unei suprafețe de teren de la Agenția Națională pentru Locuințe către Școala Superioară de Aviație Civilă, prin care s-a aprobat transmiterea unui teren în suprafață de 2695 mp, aflat în proprietatea privată a statului și din folosința Agenției Naționale pentru Locuințe în folosința Școlii Superioare de Aviație Civilă. Invocând dispozițiile art. 28 din Criteriul nr. 311/1992 și pe cele ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, recurentul a arătat că instanța de fond a comparat titlul deținut de reclamanta Romaero S.A., în baza unui ordin de ministru, cu titlul Școlii Superioare de Aviație, fără a analiza care dintre acestea a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale. Prevalându-se de prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și ale art. 28 din Criteriul nr. 311/1992 privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, emis de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, recurentul a menționat că terenul supus litigiului nu a ieșit din proprietatea privată a statului, ci doar dreptul de administrare și de folosință, care a fost atribuit Școlii Superioare de Aviație Civilă. Criticile recurentului au vizat și măsura obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, dispusă de către instanța de fond, susținând că nu se poate reține culpa sa procesuală, în raport de dispozițiile art. 453 C. proc. civ. Examinând criticile astfel prezentate, Înalta Curte constată că acestea reprezintă, de fapt, o reiterare fidelă a motivelor de apel, ce nu pot fi supuse cenzurii în această etapă procesuală. Efectuând această analiză, Înalta Curte observă că instanța anterioară a reținut în considerentele deciziei recurate că motivele de apel ale pârâtului Statul Român s-au referit la judecata realizată de instanța de fond, fiind criticată modalitatea de comparare a titlului deținut de reclamantă în baza unui ordin de ministru, cu titlul deținut de Școala Superioară de Aviație Civilă, în lipsa unei analize care să reflecte care dintre acestea a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare. Constatând că recurentul a invocat dispozițiile art. 8 alin. (1) și art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/1998, în sprijinul ipotezei potrivit căreia terenul ar fi făcut parte, inițial, din domeniul public al statului, iar, ulterior, a fost trecut în proprietatea sa privată (din care nu a ieșit), iar reclamanta a dobândit doar administrarea/folosința bunului, Curtea a explicitat motivul pentru care s-a dat preferință titlului reclamantei, arătând că aceasta este titulara certificatului de atestare a dreptului de proprietate, aspect ce semnifică faptul că terenul se afla, la data apariției Legii nr. 15/1990, în patrimoniul fostei întreprinderi de stat, fiind trecut, în baza art. 20 din lege, în proprietatea noii societăți comerciale, Romaero S.A.. Observând că, prin art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 s-a menționat că bunurile din patrimoniul societăților nou înființate se aflau în proprietatea acestora, cu excepția celor dobândite cu alt titlu, iar prin art. 8 din H.G. nr. 834/1991 s-a prevăzut expres că, până la eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, societățile plătesc în continuare taxele legale, Curtea a constatat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate, întabulat și înscris în evidențele fiscale, reprezintă dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor, iar nu dovada dreptului de administrare/folosință. Reținând că nu a fost contestată legalitatea emiterii certificatul de atestare a dreptului de proprietate, instanța de apel a concluzionat că acesta face dovada dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului în litigiu, iar nu a dreptului de administrare/folosință, astfel cum s-a susținut prin motivele de apel. Sub un alt aspect, curtea a reținut că pârâtul Statul Român a criticat hotărârea primei instanțe și din perspectiva faptului că tribunalul nu ar fi ținut cont de faptul că terenul aparține statului și doar administrarea acestuia a fost transmisă Școlii Superioare de Aviație Civilă în baza H.G. nr. 1056/2003. Analizând acest motiv de apel, instanța a observat că tribunalul a avut în vedere faptul că Școala Superioară de Aviație Civilă este titulara dreptului de folosință asupra terenului în litigiu, în baza H.G. nr. 1056/2003, prin care s-a aprobat transmiterea terenului în suprafață de 2695 mp, aflat în proprietatea privată a statului, și din folosința Agenției Naționale pentru Locuințe în folosința Școlii Superioare de Aviație Civilă, apreciind că statul nu putea transmite folosința terenului, întrucât, la data respectivă, nu mai era proprietarul acestui teren, ce făcea parte din patrimoniul reclamantei din anul 1996. Curtea a arătat că H.G. nr. 394/2002 nu poate atesta dreptul de proprietate al pârâtului Statul Român asupra terenului, ci că îi reglementează regimul juridic. Totodată, a reținut că nu s-a dovedit apartenența terenului la domeniul public, în considerarea naturii sale sau printr-o declarație expresă a legii, și că, în această situație nu este posibil să se considere că H.G. nr. 1056/2003 reprezintă un titlu favorabil, deoarece transmițătorul dreptului de folosință (Statul Român) nu a dovedit că era titularul dreptului de proprietate. Cu privire la critica ce a privit obligarea recurentului, de către instanța de fond, la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care acesta nu a dat dovadă de rea credință și neglijență și nici nu se face vinovat de declanșarea litigiului, curtea a apreciat, în raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., că nu pot fi reținute chestiunile invocate de recurent, ci culpa procesuală rezultată din pierderea procesului. Din expunerea anterioară, reiese că aspectele deduse judecății prin cererea de recurs nu reprezintă argumente noi, raportate la considerentele deciziei atacate, ci preluări identice ale criticilor formulate în faza procesuală anterioară, asupra cărora instanța de apel s-a pronunțat. Chiar dacă recurentul a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivele de recurs invocate nu antamează soluția instanței de apel, ci aspectele dezlegate de tribunal. Ca atare, o indicare formală a acestora sau o aparență de motivare a cererii nu poate fi privită ca un recurs motivat, recurentul având obligația de a expune concret argumentele de natură juridică față de care apreciază că soluția instanței de apel este nelegală, formulând critici în legătură cu soluția pronunțată asupra acțiunii în revendicare în faza procesuală a apelului. Prin trimiterea la dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se impunea ca recurentul să dezvolte motivele de recurs ce puteau conduce, în opinia sa, la casarea deciziei recurate, prin raportare la argumentele juridice prezentate de curtea de apel în considerente și reflectate în dispozitivul acesteia. Această modalitate de motivare a recursului reiese din însuși conținutul alin. (1) al normei legale menționate, care condiționează exercitarea acestei căi extraordinare de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în apel, numai pentru motive de nelegalitate. Față de împrejurarea că recurentul nu a dezvoltat critici care să vizeze nelegalitatea deciziei atacate și că nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate de instanță în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, constatând că cererea de recurs nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din acest act normativ, pentru considerentele expuse, va anula recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 1774A din 9 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.