ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4800/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul Hunedoara, prin Sentința civilă nr. 176/2008 pronunțată în Dosar nr. 4127/97/2007 a dispus respingerea excepției de prematuritate și a excepției lipsei calității procesual pasive invocate de pârâta SC H. SA și a constatat inoperantă excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților în ce privește folosul de tras pentru perioada anterioară declarării utilității publice. De asemenea, a admis în parte acțiunea reclamanților în contradictoriu cu SC H. SA București luând act că reclamanții au consimțit ca pentru cauza de utilitate publică declarată prin H.G. nr. 392/2002 privind realizarea amenajării hidroenergetice a râului Strei, să fie preluate prin expropriere de către pârâtă terenurile în echivalent arabil, în suprafață de 23.437 mp - arabil, pășune și fânaț - de pe raza comunei Sântămăria-Orlea, astfel cum au fost identificate și evaluate prin expertiza judiciară efectuată în cauză.

Pârâta a fost obligată, pentru Statul Român în calitate de expropriator, să achite reclamanților, în 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, suma de 644.100 RON reprezentând valoarea terenului și suma de 119.620,5 RON reprezentând prejudiciul cauza prin lipsa folosului agricol pe perioada 2002 - 2008 inclusiv. S-a respins în rest acțiunea. Pârâta a fost obligată la 3.350 RON cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că: Prin Încheierea din 23 ianuarie 2009, prima instanță a îndreptat din oficiu eroarea materială în ce privește calea de atac, pe care a calificat-o drept apel. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin H.G. nr. 392/2002 s-a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică a unei suprafețe de teren, în care este inclusă și cea în litigiu, iar prin actul normativ menționat s-a desemnat ca expropriator, Statul Român prin SC H. SA București.

Prin raportul de expertiză, întocmit potrivit art. 25 din Legea nr. 33/1994, a fost identificat terenul aparținând reclamanților, afectat în întregime de apele lacului de acumulare, iar experții au stabilit o valoare de 8,3 euro/mp și un venit mediu anual de 8.520 RON/ha producție agricolă. Față de concluziile expertizei și dispozițiile Legii nr. 33/1994, instanța de fond a apreciat admisibilă cererea și a stabilit o valoare de 8,3 euro/mp pentru terenul expropriat. În ce privește perioada pentru care a acordat despăgubiri reprezentând contravaloarea prejudiciului, instanța a apreciat că aceste despăgubiri se datorează din 2002, de când a fost adoptată hotărârea de guvern de expropriere. Prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA București, reținând că a fost desemnată prin H.G.

nr. 392/2002 ca reprezentând Statul Român, în calitate de expropriator. În ce privește excepția prematurității acțiunii și a prescripției dreptului la acțiune pentru folosul de tras pe perioada anterioară actului de declarare oficială a cauzei de utilitate publică, prima instanță le-a apreciat ca neîntemeiate deoarece expropriatorul a preluat, fără despăgubiri imobilele aparținând reclamanților fără ca, în conformitate cu art. 21 din Legea nr. 33/1994, să sesizeze tribunalul. În considerentele încheierii de îndreptare a erorii materiale din 14 ianuarie 2009, prima instanță a arătat că a omis să se pronunțe prin sentință asupra cererii formulate împotriva pârâtei SC H. Hațeg și că, deși a stabilit că cheltuielile de judecată se compun din onorariul expertului și ½ din onorariul avocatului, dintr-o eroare de calcul a determinat aceste cheltuieli la suma de 3.350 RON, în loc de 15.550 RON, cum este corect și rezultă din chitanțele aflate la dosar.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții și pârâta SC H. SA București Sucursala H. Hațeg iar prin Decizia civilă nr. 118 din 28 aprilie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia secția civilă (în rejudecare după casare) s-au respins apelurile declarate în cauză reținându-se următoarele: Prin Decizia nr. 1666/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a casat Decizia civilă nr. 77/2009 a Curții de Apel Alba Iulia cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Astfel în rejudecare, în limitele deciziei de casare cu privire la aspectele legate de înlăturarea efectelor prescripției extinctive prin repunerea în termenul de prescripție (art. 19 din Decretul nr. 167/1958 și art. 13 din Legea nr. 18/1991, instanța de apel, în respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ. a reținut că reclamanții nu au probat faptul recunoașterii de către expropriator în anul 1990 a dreptului lor la obținerea unei sume de bani care să reprezinte contravaloarea beneficiului nerealizat ca urmare a ocupării terenurilor de lucrările de amenajare hidroenergetică. Ca atare s-a reținut că nu sunt relevante sub acest aspect înscrisurile depuse la dosar de reclamanți și nici documentațiile depuse de pârâte deoarece acestea reflectă doar demersurile făcute pentru obținerea de despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului ocupat fără a dovedi momentul și faptul unei recunoașteri a dreptului reclamanților la folos de tras pentru perioada ulterioară anului 1991, în sensul conținut de textul de lege menționat mai sus.

În lipsa unei recunoașteri neîndoielnice a dreptului pretins de reclamanți pentru perioada 1990 - 2002, curtea de apel a constatat ca fiind nefondată critica formulată sub acest aspect de reclamanții apelanți. Nefondate au fost apreciate și motivele de apel prin care se susține repunerea în termen conform art. 13 din Legea nr. 18/1991 și art. 19 din Decretul nr. 167/1958. Repunerea în termenul de prescripție reprezintă beneficiul acordat de lege titularului dreptului la acțiune care din motive temeinice nu a putut formula acțiunea în justiție, înlăuntrul termenului de prescripție. Aceasta este recunoscută numai în cazurile și condițiile prevăzute de lege respectiv, pentru cauze temeinic justificate și care nu sunt imputabile titularului dreptului material la acțiune.

În speță, așa cum s-a reținut și de către prima instanță, pârâta a preluat încă din anul 1990 mai multe suprafețe de teren pe raza localității Sântămăria-Orlea, între care și pe cele ale reclamanților, care s-au declarat de acord cu transferul proprietăților imobiliare către pârâtă dar nu au acceptat oferta de expropriere, solicitând un alt cuantum al despăgubirilor decât cel propus de pârâtă. Aceste rețineri ale instanței de fond nu au fost contestate de părți, rezultând astfel că nu s-a contestat de către pârâtă dreptul de proprietate al reclamanților asupra terenurilor în litigiu și nici nu s-a solicitat de către aceasta a se proba acest drept de proprietate cu titluri de proprietate sau certificate de moștenitor.

Ca atare, împrejurarea că reclamanții nu au obținut titluri de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 și nici certificat de moștenitor prin procedura succesorală notarială, nu a constituit un impediment în stabilirea de către pârâtă a unor despăgubiri pentru suprafețele expropriate (într-un cuantum neagreat de reclamanți) și nu putea constitui o piedică nici pentru formularea unor pretenții sub aspectul folosului de tras solicitat de reclamanți în cauza de față. Pentru aceste considerente, instanța de apel a apreciat că motivele invocate de reclamanți pentru repunerea în termen nu se circumscriu dispozițiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, astfel că instituția repunerii în termen nu operează în cauză.

Art. 13 din Legea nr. 18/1991 se referă la repunerea în termenul de acceptare al moștenitorilor care nu-și pot dovedi această calitate deoarece terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, aceștia fiind considerați că au acceptat moștenirea prin cererea pe care o fac Comisiei de fond funciar. Acest text de lege nu este incident speței de față care nu are ca obiect reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 ci obținerea de despăgubiri pentru terenuri expropriate în temeiul Legii nr. 33/1994. Oricum, textul din Legea nr. 18/1991 vizează repunerea în termenul de acceptare a moștenirii (iar nu în termenul de prescripție care se discută în speța de față), astfel că nu se poate face o aplicare a acestuia în cauza de față, așa cum solicită reclamanții.

Prin decizia de casare instanța de recurs a reținut ca nefondate toate criticile aduse de pârâtă sentinței primei instanțe, analizând pe fond toate susținerile acesteia din recursul promovat. În aceste condiții, având în vedere și dispozițiile art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a reținut că nu mai poate proceda la analizarea pe fond a susținerilor acestei apelante. În ceea ce privesc criticile aduse de pârâta apelantă încheierii de îndreptare a erorii materiale, instanța de apel a apreciat ca fiind nefondate, în contextul în care prima instanță corect a îndreptat eroarea materială de calcul în privința cheltuielilor de judecată conform art. 281 C. proc. civ. și a completat hotărârea pronunțându-se și cu privire la pârâta Sucursala H. Hațeg conform art. 281 2 C. proc.

civ. De asemenea, s-a constatat că în recursul promovat pârâta nu a adus nicio critică soluției date de instanța de apel prin decizia casată sub aspectul apelului împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale. Instanța de apel a mai reținut că la termenul de judecată din 24 septembrie 2010, pârâta a depus la dosarul cauzei o cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice solicitând ca acesta să fie obligat să o despăgubească pe pârâta cu sumele cerute de reclamanți în situația în care aceasta va cădea în pretenții. În motivarea cererii arată, în esență, că SC H. SA București nu are decât un drept de administrare, nu primește bani de la bugetul public și că, în temeiul art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, statul trebuie reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, statul fiind unic beneficiar al investiției.

Prin precizările aduse la dosarul cauzei la 12 noiembrie 2010, reclamanții au solicitat respingerea cererii de chemare în garanție. Instanța de apel a apreciat că cererea de chemare în garanție este nefondată, nefiind îndeplinite cerințele art. 60 C. proc. civ. în sensul că pârâta nu are nicio justificare legală pentru a putea să se îndrepte împotriva Ministerului Finanțelor Publice cu o cerere de chemare în garanție sau în despăgubire. De asemenea, s-a constatat că, instanța de fond a stabilit că în speță calitatea de expropriator o are Statul român prin SC H. SA conform H.G. nr. 392/2002, acesta având calitate procesual pasivă în cauză și revenindu-i obligația achitării despăgubirilor în temeiul Legii nr. 33/1994.

Sentința primei instanțe nu a fost criticată de apelanta SC H. SA sub acest aspect prin apelul promovat, aceasta acceptând că are calitate de reprezentant al Statului român în cauză, astfel că nu mai poate invoca, pe calea unei cereri de chemare în garanție, faptul că Statul Român, în astfel de cauze, ar trebui reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanții J.O., J.I., M.O.M. cât și pârâta SC H. - Sucursala H. Hațeg. Astfel criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii față de obiectul dedus judecății, în condițiile nerespectării statuărilor din decizia de casare, față de limitele casării.

O altă critică vizează neîncuviințarea unor probe utile și pertinente, deși aceasta a fost una din dispozițiile instanței de casare. Se mai susține că hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, motiv pentru care, se susține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. O altă critică, vizează faptul că s-a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, denaturând natura acestuia, fiind incidente dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În ce privește critica legată de greșita interpretare și aplicare a legii se susține aplicarea unor dispoziții ce nu vizează starea de fapt, nefiind incidente astfel nici dispozițiile art. 1 alin. (1) și (3) din Decretul nr. 167/1958 și nici cele ale art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

În aceeași idee se mai susține de către reclamanți că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, fiind ignorată și jurisprudența CEDO (cauza Brumărescu, Porteanu, Faimblat și Viașu). În drept au fost invocate astfel dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Recursul pârâtei SC H. SA București vizează motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În acest sens se susține depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății a schimbat natura și înțelesul lămurit al actului dedus judecății în sensul că a transferat încadrarea juridică din zona strictă de aplicare a legii speciale a proprietății, respectiv exproprierii pentru cauză de utilitate publică în cea a dreptului comun, refuzând să rețină că în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică, instanța nu putea fi sesizată decât de expropriator, potrivit art. 21 din Legea nr. 33/1994.

Ca atare, se susține că soluționarea exproprierii trebuia analizată doar ca urmare a aplicării procedurii prevăzute de Legea nr. 33/1994 în aplicabilitatea art. 21 coroborat cu art. 18 - 20. În aceeași idee se susține că se impunea administrarea unei expertize care să clarifice dacă terenul a fost liber de sarcini, în condițiile în care în speță ne găsim în situația ocupării terenului de către apele unui lac de acumulare hidroenergetică. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate de reclamanți și de pârâtă, și a dispozițiilor art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Față de limitele casării, de statuările cu caracter obligatoriu ale Deciziei de casare nr. 1666/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ., arătând totodată motivele de fapt și de drept ce au condus la adoptarea soluției pronunțate. Astfel considerentele hotărârii se circumscriu exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esență și nu de volum, constând în încadrarea unei stări de fapt în dispozițiile generale și abstracte ale legii. Examinarea cauzei în rejudecare după casare s-a făcut atât în raport de limitele casării cât și în raport de obiectul dedus judecății, nefiind astfel prezent nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., ce vizează situația în care prin hotărârea recurată instanța a depășit atribuțiile autorității judecătorești, intrând în cele ale autorității legislative sau executive.

Expertiza efectuată în cauză a avut în vedere dispozițiile art. 25 și 26 din Legea nr. 33/1994, concluzionând că terenul din litigiu este afectat în întregime de apele lacului de acumulare, iar despăgubirile calculate au avut în vedere dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994. Criticile legate de interpretarea probelor, inclusiv cele legate de administrarea unei alte expertize, sunt critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, motiv pentru care ele nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. Față de starea de fapt conturată în cauză și necontestată de părți în mod corect s-a reținut că pârâta a preluat din 1990 mai multe terenuri pe raza localității Sântămăria-Orlea, printre care și cele ale reclamanților, care deși au fost de acord cu transferul proprietății nu au acceptat oferta de expropriere, solicitând un alt cuantum de despăgubiri decât cel propus de pârâtă.

Din această perspectivă instanța de apel a examinat cauza prin prisma dispozițiilor Legii nr. 33/1994, reținând în mod corect că nu sunt incidente dispozițiile art. 13 din Legea nr. 18/1991. Cum instanța de apel s-a conformat statuărilor și recomandărilor obligatorii din Decizia de casare nr. 1666/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, examinând raporturile juridice dintre părți în limitele casării dar și a obiectului dedus judecății, nu sunt incidente nici motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Ca atare, față de cele expuse, criticile recurenților fiind nefondate urmează a se respinge atât recursul reclamanților cât și al pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții J.O., J.I., M.O.M. și de pârâta SC H. - Sucursala H. Hațeg împotriva Deciziei nr. 118 din 28 aprilie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 iunie 2012. Procesat de GGC - LM