ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1002/2014

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Tribunalul București, secția a VI-a civilă,

prin Sentința civilă nr. 19483 de la 13 decembrie 2012, a respins ca

neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul Municipiul București reprezentat

de Primarul General în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,

cu motivarea că nu s-a dovedit natura juridică a terenului pentru a se invoca

incidența art. 40 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 și nu s-a precizat

modalitatea de calcul a sumei pretinse.

Prin Decizia civilă

nr. 160 de la 23 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins

ca nefondat apelul declarat de reclamantul Municipiul București prin Primar

General, reținând că susținerile din cererea de apel cu care instanța a fost

învestită au fost analizate prin Decizia nr. 1.958 R din 23 noiembrie 2009,

care se bucură de putere de lucru judecat, astfel că nu mai pot fi repuse în

discuție.

Împotriva acestei

decizii, Municipiul București prin Primar General a formulat recurs, solicitând

admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul

admiterii cererii și obligării pârâtului la plata sumei de 192.933,18 RON cu

titlu de taxă de concesiune aferentă perioadei 2006 - 2010 și 720.008,84 RON cu

titlu de majorări și penalități de întârziere, invocând drept motive de

nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea

motivelor de recurs, s-a susținut că instanța de apel a reținut greșit că s-a

stabilit cu putere de lucru judecat faptul că taxa de concesiune pretinsă nu

derivă dintr-un contract încheiat între cele două părți și că Ministerul

Finanțelor Publice nu are obligația să plătească taxă de concesiune, iar

obligația de plată a taxei de concesiune este una legală, derivând din art. 40

și 41 din Legea nr. 50/1991 și nu convențională.

Înalta Curte,

examinând recursul astfel cum a fost formulat, va dispune respingerea acestuia

ca nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 41 din Legea nr. 50/1991, dreptul de concesiune asupra

terenului se transmite în caz de succesiune sau de înstrăinare a construcției

pentru a cărei realizare acesta a fost constituit, în aceleași condiții

transmițându-se și autorizația de construire.

Textul de lege

anterior menționat instituie un drept al proprietarului edificiului de

exploatare a fondului aservit și nu o obligație pecuniară corelativă, al cărei

cuantum și exigibilitate se apreciază pe baza unui acord asumat de proprietarii

imobilelor, respectiv proprietarul construcției și proprietarul terenului

aferent.

Așadar, caracterul

oneros al exploatării nu se poate aprecia decât în contextul unui angajament

ferm ale căror condiții și efecte se impun a fi asumate de ambele părți, care

nu există în prezenta cauză.

În același sens sunt

și dispozițiile art. 40 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, care dispun tot cu

privire la dreptul de exploatare al fondului aservit, garantat proprietarului

construcției. Particularitatea textului evidențiază modalitatea de determinare

a contraprestației care trebuie să aibă în vedere cota de exploatare a

terenului, care trebuie să fie proporțională întinderii dreptului de

proprietate asupra construcției. Dispoziția, însă, nu prevede niciun cuantum,

astfel încât pretențiile nu sunt nici determinate și nici determinabile.

Contractul de

vânzare-cumpărare încheiat între Ministerul Finanțelor Publice și SC R.B. SA nu

poate reprezenta izvor pentru raportul juridic dedus judecății, întrucât

reclamantul este terț față de acesta.

Prin urmare,

reformarea soluțiilor primelor grade de jurisdicție în baza art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., în expunerea căruia recurenta apreciază că instanța de apel a dat o

interpretare greșită Contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârât și

bancă sub nr. 2.071 din 17 noiembrie 2005, nu se impune în speța dedusă

judecății.

În același sens s-a

pronunțat și Tribunalul București, care, prin Decizia nr. 1958R/2009, a reținut

cu putere de lucru judecat inexistența titlului de creanță, cu consecința

anulării titlului executoriu, ca urmare a verificării legalității titlului

executoriu nr. 9/2008 emis de recurent pentru contravaloarea concesiune aferentă

perioadei 2006 - 2009.

Prezumția lucrului

judecat are caracter absolut, ceea ce înseamnă că ceea ce s-a dezlegat într-un

prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu și succesorilor lor în

drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un

proces ulterior, care are legătură cu problema de drept sau cu raportul juridic

deja soluționat.

Reținând că instanța

de apel a interpretat corect dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul Municipiul București prin Primar General împotriva

Deciziei nr. 160 din 23 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul Municipiul București prin Primar General

împotriva Deciziei nr. 160 din 23 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 martie 2014.

Procesat de GGC - AM