ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 901/2015

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, sub nr. 15297/3/2012, prin declinare de la Judecătoria sectorului 1 București, reclamantul Municipiul București, prin Primarul General, în contradictoriu cu pârâta SC M.C. SRL a solicitat restituirea sumei de 134.936,05 RON, din care 100.709,28 RON reprezentând debit neachitat, taxa de concesiune aferentă perioadei 2008-2009, indexare 2007 și penalități de întârziere actualizate până la data de 31 mai 2010. Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, prin sentința civilă nr. 1049 din 14 februarie 2013 a respins excepția prematurității, precum și cererea principală, ca neîntemeiate.

A disjuns cererea reconvențională, fiind dispusă formarea unui nou dosar și înaintarea acestuia spre competență soluționare uneia dintre secțiile civile ale Tribunalului București. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a constatat neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 din contractul de asociere, întrucât nu s-a făcut dovada dării în folosință a imobilului, totodată constatând și existența unei dispoziții de retrocedare pentru o parte din terenul sub care este situat blocul, sens în care s-a apreciat că pârâta nu datorează taxa de concesiune pentru perioada solicitată și, ca o consecință directă nu datorează nici indexare și nici majorări și penalități de întârziere.

Cât privește cererea reconvențională, tribunalul a avut în vedere că temeiul juridic invocat de pârâtul-reclamant îl constituie Legea nr. 10/2001, care prevede o competență exclusivă în privința soluționării cererilor privind revocarea dispozițiilor de retrocedare, sens în care s-a dispus disjungerea acesteia și înaintarea uneia dintre secțiile civile ale Tribunalului București competente material. Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat apel reclamantul Municipiul București, prin Primarul General, iar prin decizia civilă nr. 191 din 20 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul ca nefondat. Prin decizia civilă nr. 1372 din 3 aprilie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, a admis recursul formulat de reclamantă și a casat decizia recurată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, reținându-se că, cumpărătorul a dobândit dreptul de proprietate asupra spațiilor.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. 15297/3/2012*. Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1107/A din 18 noiembrie 2014 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Municipiul București, prin Primarul General, reținând că, pentru a se putea solicita obligarea pârâtei la plata taxei de concesiune, reclamanta era cea chemată să dovedească îndeplinirea condițiilor care justificau încasarea acestei taxe, iar cum aceasta nu a dovedit îndeplinirea în cauză a condițiilor prevăzute de art. 4 din contractul de concesiune, în sensul că blocul a fost dat în funcțiune, s-a constatat că cererea de chemare în judecată este lipsită de suportul temeiniciei.

Potrivit art. 10.4 SC M. SA se obliga să achite taxa anuală de concesionare a terenului construit, pe perioada existenței construcției, cu începere de la darea în folosință a blocului. Conform deciziei de casare, instanța de apel a analizat clauza prevăzută de art. 10.4 prin prisma regulilor de interpretare a contractelor, constatând că interpretarea reținută este cea care reiese din natura contractului, art. 979 C. civ., clauza putea produce un efect, acela de a se primi taxa de concesiune începând cu data dării în folosință a imobilului, potrivit art. 978 C. civ.

În plus, s-a reținut că intenția reală a părților a fost cea exprimată în art. 10.4 din contractul de concesiune pentru că, patru ani mai târziu părțile au încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 23 februarie 1998 în care au stabilit că taxa de concesionare în cuantum de 51.077.212 RON/an stabilită prin raportul de expertiză din 24 noiembrie 1997 va fi achitată începând cu data de 1 aprilie 1998, dată la care, potrivit art. 3.1. din contractul de asociere, imobilul trebuie să fie finalizat și dat în funcțiune. Din aceste clauze este evident că obligația pârâtei de a plăti taxa de concesiune, corelativă dreptului reclamantei de a primit suma respectivă se năștea la data dării în funcțiune a imobilului.

Astfel cum a reținut și Tribunalul că taxa de concesiune se datora începând cu data de 1 aprilie 1998, dată la care, potrivit art. 3.1. din contractul de asociere, imobilul trebuie să fie finalizat și dat în funcțiune, or, în cauză reclamanta nu a menționat și cu atât mai puțin probat împrejurarea dării în folosință a imobilului. Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamantul Municipiul București prin Primarul General a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurentul susține că în considerentele hotărârii recurate, instanța de apel a reținut că cererea de apel nu cuprinde critici efective în privința sentinței civile nr. 1049 din 14 februarie 2013 și că, prin această cerere reclamantul Municipiul București a arătat că instanța de fond s-a pronunțat asupra altor pretenții, diferite de cele cerute prin cererea de chemare în judecată. Sub acest aspect, recurentul consideră, conform motivelor scrise ale recursului că, „interpretarea instanței de apel a fost realizată în virtutea unei erori materiale, deoarece chiar dacă prin cererea de chemare în judecată a fost menționat contractul din 15 noiembrie 1994, atașat cererii, ca și probe pe care se fundamentează această cerere, sunt atașate în contractul de asociere din 15 noiembrie 1994 și calcule ale pretențiilor izvorâte din același contract”.

În opinia recurentului, se constată că este vorba de o eroare materială, motiv pentru care apreciază că instanța trebuia să se pronunțe pe cererea de chemare în judecată și pe actele care fundamentează această cerere, respectiv documentele atașate în susținerea acestei cereri, astfel cum a fost pus în vedere de către instanța supremă și cum, de altfel a și fost reținut chiar în cuprinsul hotărârii, judecata urmând a fi realizată în temeiul art. 292 C. proc. civ. Mai susține recurentul, în ceea ce privește motivarea în fond a instanței de apel, că aceasta nu a respectat întocmai dispozițiile instanței supreme de a stabili pe deplin împrejurările de fapt ale cauzei, întrucât a ajuns la concluzia că nu revenea pârâtei obligația de a obține autorizația de construcție, conform art. 3.1 din contract și că tot pe același raționament, instanța concluzionează că partea nu ar datora taxa de concesiune, deoarece blocul nu ar fi fost dat în funcțiune.

Or, prin prevederea inserată prin contractul de vânzare-cumpărare, în 1998, părțile au stabilit în mod cert că, de la data de 1 aprilie 1998 pârâta datorează taxa de concesiune în mod necondiționat, sens în care apreciază că a fost greșit interpretată clauza prevăzută de art. 10.4 din contractul de concesiune din 15 noiembrie 1994. În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că prin contractul de vânzare-cumpărare se prevede că taxa anuală de concesionare va fi achitată începând cu data de 1 aprilie 1998, dată la care potrivit art. 3.1 din contractul de asociere, imobilul trebuie să fie finalizat și dat în folosință. Prin urmare, intimata-pârâtă SC M.C.

SRL avea în sarcina sa, în primul rând, obligația de a finaliza construcția și, în al doilea rând, începând cu data de 1 aprilie 1998 avea obligația de a plătii taxa de concesiune. În acest sens, recurentul susține că prin coroborarea tuturor clauzelor contractuale, contractul trebuie interpretat prin prisma intențiilor ambelor părți la semnarea contractului, și de asemenea, interpretarea contractului trebuie făcută din perspectiva momentului/perioadei în care a fost încheiat contractul, respectiv condițiilor existente la acel moment. Astfel, având în vedere clauzele contractului de vânzare-cumpărare, recurentul consideră că instanța a pronunțat o hotărâre ce contravine acestor prevederi, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, drept pentru care solicită admiterea recursului, iar pe fondul cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În ceea ce privește respingerea cererii de apel referitoare la motivul care viza retrocedarea suprafeței de 115 mp teren, recurentul apreciază că soluția este nejustificată, atâta vreme cât contractul a rămas nemodificat, fiind și în prezent în vigoare, având în vedere că nu s-a făcut dovada faptului că această suprafață de teren s-ar suprapune peste suprafața de teren care face obiectul prezentei cauze. Prin întâmpinarea depusă la data de 25 februarie 2015, intimata-pârâtă SC M.C. SRL Buzău a invocat excepția netimbrării recursului, iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică. Înalta Curte a respins excepția de netimbrare, formulată de intimata-pârâtă SC M.C.

SRL Buzău, având în vedere dispozițiile art. 17 din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora, aceste acțiuni sunt scutite de plata taxelor de timbru. Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de reclamantul Municipiul București, prin Primarul General să fie respins, pentru următoarele considerente: Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal. În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul apreciază că instanța de apel a considerat în mod greșit faptul că apelul nu cuprinde critici împotriva sentinței, pronunțându-se astfel, în limita celor invocate la prima instanță.

Această critică este nefondată, având în vedere că instanța de apel a considerat că analiza cauzei trebuie raportată la limitele celor invocate în fața primei instanțe, față de împrejurarea că nu s-au dezvoltat critici propriu-zise, însă în considerentele deciziei atacate se constată că aceasta a analizat criticile formulate în apel care priveau cauza cererii de chemare în judecată, astfel că, susținerile instanței referitoare la izvorul prezentei cauze sunt corecte, întrucât în cererea de chemare în judecată reclamantul a invocat drept temei al pretențiilor sale contractul de asociere din 15 noiembrie 1994, care a fost menționat de două ori în cuprinsul acțiunii, fiind însoțit de înscrisuri doveditoare, care făceau referire tot la contractul de asociere din 15 noiembrie 1994. Critica referitoare la greșita interpretare a instanței de apel realizată în virtutea unei erori materiale, în ceea ce privește temeiul de drept al pretențiilor sale, respectiv contractul de asociere din 15 noiembrie 1994, alături de care a fost menționat și contractul nr. Y/1994, atașat cererii, ca și probe pe care se fundamentează această cerere, se constată că nu poate fi primită.

Din analiza cererii de chemare în judecată, instanța de apel a constatat că aceasta nu a fost modificată/precizată, conform art. 132 C. proc. civ., în sensul că temeiul pretențiilor reclamantului este reprezentat cele două contracte de asociere. În acest sens, în mod corect instanța de apel a apreciat că prin această critică adusă sentinței au fost nesocotite dispozițiile prohibitive ale art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, „în apel nu se poate schimba (...) cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi”, astfel că nu poate fi reținută critica privind existența unei erori materiale în cauza de față. Pentru a fi primită critica întemeiată pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., recurentul trebuia să demonstreze că a fost schimbată natura și înțelesul vădit neîndoielnic al actului dedus judecății în sensul că instanța a reținut operativitatea unui alt act juridic decât cel dedus judecății ori că au fost modificate sau înlocuite clauze ale contractului, de natură a schimba însăși voința părților. Aceste susțineri nu au suport legal, având în vedere că instanța de apel, conform deciziei de casare, a analizat clauza prevăzută de art. 10.4 prin prisma regulilor de interpretare a contractelor ceea ce a impus determinarea înțelesului exact al clauzelor contractului prin cercetarea manifestării de voință a părților în strânsă corelație cu voința lor internă.

În acest sens, se reține că a fost corect interpretată clauza prevăzută de art. 10.4 din contractul de concesiune din 15 noiembrie 1994, potrivit căreia, intimata SC M. SA se obliga să achite taxa anuală de concesionare a terenului construit, pe perioada existenței construcției, cu începere de la darea în folosință a blocului, astfel obligația plății taxei de concesiune urma să se nască, potrivit art. 3.1. din contractul de asociere, la data intrării în funcțiune a imobilului începând cu data de 1 aprilie 1998, dată la care imobilul trebuia să fie finalizat și dat în funcțiune.

În acest context, se constată că pentru a solicita obligarea pârâtei la plata taxei de concesiune, reclamanta trebuia să dovedească îndeplinirea condițiilor care justificau încasarea acestei taxe, iar cum aceasta nu a dovedit îndeplinirea în cauză a condițiilor prevăzute de art. 4 din contractul de concesiune, respectiv că blocul a fost dat în funcțiune, în mod corect au apreciat instanțele că cererea de chemare în judecată este lipsită de suportul temeiniciei. Critica referitoare la greșita respingere a cererii de apel ce viza retrocedarea suprafeței de 115 mp teren nu poate fi primită, întrucât împrejurarea că prin dispoziția din 25 ianuarie 2012 emisă de Primarul Municipiului București a fost retrocedată suprafața de 115 mp teren pe care se află amplasat în parte un bloc, se constată că acest aspect nu a avut un caracter determinant pentru respingerea pretențiilor reclamantei.

Pentru aceste considerente, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Municipiul București, prin Primarul General împotriva.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Municipiul București, prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 1107/A din 18 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2015.