ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 901/2015

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, sub nr. 15297/3/2012, prin

declinare de la Judecătoria sectorului 1 București, reclamantul Municipiul

București, prin Primarul General, în contradictoriu cu pârâta SC M.C. SRL a

solicitat restituirea sumei de 134.936,05 RON, din care 100.709,28 RON

reprezentând debit neachitat, taxa de concesiune aferentă perioadei 2008-2009,

indexare 2007 și penalități de întârziere actualizate până la data de 31 mai 2010.

Tribunalul București,

secția a Vl-a civilă, prin sentința civilă nr. 1049 din 14 februarie 2013 a respins

excepția prematurității, precum și cererea principală, ca neîntemeiate.

A disjuns cererea

reconvențională, fiind dispusă formarea unui nou dosar și înaintarea acestuia spre

competență soluționare uneia dintre secțiile civile ale Tribunalului București.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a constatat neîndeplinirea condițiilor prevăzute de

art. 4 din contractul de asociere, întrucât nu s-a făcut dovada dării în folosință

a imobilului, totodată constatând și existența unei dispoziții de retrocedare pentru

o parte din terenul sub care este situat blocul, sens în care s-a apreciat că pârâta

nu datorează taxa de concesiune pentru perioada solicitată și, ca o consecință directă

nu datorează nici indexare și nici majorări și penalități de întârziere.

Cât privește cererea

reconvențională, tribunalul a avut în vedere că temeiul juridic invocat de pârâtul-reclamant

îl constituie Legea nr. 10/2001, care prevede o competență exclusivă în privința

soluționării cererilor privind revocarea dispozițiilor de retrocedare, sens în care

s-a dispus disjungerea acesteia și înaintarea uneia dintre secțiile civile ale Tribunalului

București competente material.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal a declarat apel reclamantul Municipiul București, prin

Primarul General, iar prin decizia civilă nr. 191 din 20 mai 2013 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul ca nefondat.

Prin decizia civilă

nr. 1372 din 3 aprilie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă,

a admis recursul formulat de reclamantă și a casat decizia recurată cu consecința

trimiterii cauzei spre rejudecare, reținându-se că, cumpărătorul a dobândit dreptul

de proprietate asupra spațiilor.

Dosarul a fost

reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. 15297/3/2012*.

Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1107/A din 18 noiembrie

2014 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Municipiul București,

prin Primarul General, reținând că, pentru a se putea solicita obligarea pârâtei

la plata taxei de concesiune, reclamanta era cea chemată să dovedească îndeplinirea

condițiilor care justificau încasarea acestei taxe, iar cum aceasta nu a dovedit

îndeplinirea în cauză a condițiilor prevăzute de art. 4 din contractul de concesiune,

în sensul că blocul a fost dat în funcțiune, s-a constatat că cererea de chemare

în judecată este lipsită de suportul temeiniciei.

Potrivit art.

10.4 SC M. SA se obliga să achite taxa anuală de concesionare a terenului construit,

pe perioada existenței construcției, cu începere de la darea în folosință a blocului.

Conform deciziei

de casare, instanța de apel a analizat clauza prevăzută de art. 10.4 prin prisma

regulilor de interpretare a contractelor, constatând că interpretarea reținută este

cea care reiese din natura contractului, art. 979 C. civ., clauza putea produce

un efect, acela de a se primi taxa de concesiune începând cu data dării în folosință

a imobilului, potrivit art. 978 C. civ.

În plus, s-a reținut

că intenția reală a părților a fost cea exprimată în art. 10.4 din contractul de

concesiune pentru că, patru ani mai târziu părțile au încheiat contractul de vânzare-cumpărare

din 23 februarie 1998 în care au stabilit că taxa de concesionare în cuantum de

51.077.212 RON/an stabilită prin raportul de expertiză din 24 noiembrie 1997 va

fi achitată începând cu data de 1 aprilie 1998, dată la care, potrivit art. 3.1.

din contractul de asociere, imobilul trebuie să fie finalizat și dat în funcțiune.

Din aceste clauze

este evident că obligația pârâtei de a plăti taxa de concesiune, corelativă dreptului

reclamantei de a primit suma respectivă se năștea la data dării în funcțiune a imobilului.

Astfel cum a reținut

și Tribunalul că taxa de concesiune se datora începând cu data de 1 aprilie 1998,

dată la care, potrivit art. 3.1. din contractul de asociere, imobilul trebuie să

fie finalizat și dat în funcțiune, or, în cauză reclamanta nu a menționat și cu

atât mai puțin probat împrejurarea dării în folosință a imobilului.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, reclamantul Municipiul București prin Primarul General

a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.,

solicitând admiterea acestuia, iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii astfel cum

a fost formulată.

În argumentarea

motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul

susține că în considerentele hotărârii recurate, instanța de apel a reținut că cererea

de apel nu cuprinde critici efective în privința sentinței civile nr. 1049 din

14 februarie 2013 și că, prin această cerere reclamantul Municipiul București a

arătat că instanța de fond s-a pronunțat asupra altor pretenții, diferite de cele

cerute prin cererea de chemare în judecată.

Sub acest aspect,

recurentul consideră, conform motivelor scrise ale recursului că, „interpretarea

instanței de apel a fost realizată în virtutea unei erori materiale, deoarece chiar

dacă prin cererea de chemare în judecată a fost menționat contractul din 15

noiembrie 1994, atașat cererii, ca și probe pe care se fundamentează această cerere,

sunt atașate în contractul de asociere din 15 noiembrie 1994 și calcule ale pretențiilor

izvorâte din același contract”.

În opinia recurentului,

se constată că este vorba de o eroare materială, motiv pentru care apreciază că

instanța trebuia să se pronunțe pe cererea de chemare în judecată și pe actele care

fundamentează această cerere, respectiv documentele atașate în susținerea acestei

cereri, astfel cum a fost pus în vedere de către instanța supremă și cum, de altfel

a și fost reținut chiar în cuprinsul hotărârii, judecata urmând a fi realizată în

temeiul art. 292 C. proc. civ.

Mai susține recurentul,

în ceea ce privește motivarea în fond a instanței de apel, că aceasta nu a respectat

întocmai dispozițiile instanței supreme de a stabili pe deplin împrejurările de

fapt ale cauzei, întrucât a ajuns la concluzia că nu revenea pârâtei obligația de

a obține autorizația de construcție, conform art. 3.1 din contract și că tot pe

același raționament, instanța concluzionează că partea nu ar datora taxa de concesiune,

deoarece blocul nu ar fi fost dat în funcțiune. Or, prin prevederea inserată prin

contractul de vânzare-cumpărare, în 1998, părțile au stabilit în mod cert că, de

la data de 1 aprilie 1998 pârâta datorează taxa de concesiune în mod necondiționat,

sens în care apreciază că a fost greșit interpretată clauza prevăzută de art. 10.4

din contractul de concesiune din 15 noiembrie 1994.

În ceea ce privește

criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține

că prin contractul de vânzare-cumpărare se prevede că taxa anuală de concesionare

va fi achitată începând cu data de 1 aprilie 1998, dată la care potrivit art. 3.1

din contractul de asociere, imobilul trebuie să fie finalizat și dat în folosință.

Prin urmare, intimata-pârâtă

SC M.C. SRL avea în sarcina sa, în primul rând, obligația de a finaliza construcția

și, în al doilea rând, începând cu data de 1 aprilie 1998 avea obligația de a plătii

taxa de concesiune.

În acest sens,

recurentul susține că prin coroborarea tuturor clauzelor contractuale, contractul

trebuie interpretat prin prisma intențiilor ambelor părți la semnarea contractului,

și de asemenea, interpretarea contractului trebuie făcută din perspectiva momentului/perioadei

în care a fost încheiat contractul, respectiv condițiilor existente la acel moment.

Astfel, având

în vedere clauzele contractului de vânzare-cumpărare, recurentul consideră că instanța

a pronunțat o hotărâre ce contravine acestor prevederi, schimbând înțelesul lămurit

și vădit neîndoielnic al acestuia, drept pentru care solicită admiterea recursului,

iar pe fondul cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În ceea ce privește

respingerea cererii de apel referitoare la motivul care viza retrocedarea suprafeței

de 115 mp teren, recurentul apreciază că soluția este nejustificată, atâta vreme

cât contractul a rămas nemodificat, fiind și în prezent în vigoare, având în vedere

că nu s-a făcut dovada faptului că această suprafață de teren s-ar suprapune peste

suprafața de teren care face obiectul prezentei cauze.

Prin întâmpinarea

depusă la data de 25 februarie 2015, intimata-pârâtă SC M.C. SRL Buzău a invocat

excepția netimbrării recursului, iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea

recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte a

respins excepția de netimbrare, formulată de intimata-pârâtă SC M.C. SRL Buzău,

având în vedere dispozițiile art. 17 din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora, aceste

acțiuni sunt scutite de plata taxelor de timbru.

Analizând criticile

aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată

că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de reclamantul Municipiul

București, prin Primarul General să fie respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată

cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.

În susținerea

acestui motiv de recurs, recurentul apreciază că instanța de apel a considerat în

mod greșit faptul că apelul nu cuprinde critici împotriva sentinței, pronunțându-se

astfel, în limita celor invocate la prima instanță.

Această critică

este nefondată, având în vedere că instanța de apel a considerat că analiza cauzei

trebuie raportată la limitele celor invocate în fața primei instanțe, față de împrejurarea

că nu s-au dezvoltat critici propriu-zise, însă în considerentele deciziei atacate

se constată că aceasta a analizat criticile formulate în apel care priveau cauza

cererii de chemare în judecată, astfel că, susținerile instanței referitoare la

izvorul prezentei cauze sunt corecte, întrucât în cererea de chemare în judecată

reclamantul a invocat drept temei al pretențiilor sale contractul de asociere din

15 noiembrie 1994, care a fost menționat de două ori în cuprinsul acțiunii, fiind

însoțit de înscrisuri doveditoare, care făceau referire tot la contractul de asociere

din 15 noiembrie 1994.

Critica referitoare

la greșita interpretare a instanței de apel realizată în virtutea unei erori materiale,

în ceea ce privește temeiul de drept al pretențiilor sale, respectiv contractul

de asociere din 15 noiembrie 1994, alături de care a fost menționat și contractul

nr. Y/1994, atașat cererii, ca și probe pe care se fundamentează această cerere,

se constată că nu poate fi primită.

Din analiza cererii

de chemare în judecată, instanța de apel a constatat că aceasta nu a fost modificată/precizată,

conform art. 132 C. proc. civ., în sensul că temeiul pretențiilor reclamantului

este reprezentat cele două contracte de asociere. În acest sens, în mod corect instanța

de apel a apreciat că prin această critică adusă sentinței au fost nesocotite dispozițiile

prohibitive ale art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, „în apel nu se

poate schimba (...) cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu

se pot face alte cereri noi”, astfel că nu poate fi reținută critica privind existența

unei erori materiale în cauza de față.

Pentru a fi primită

critica întemeiată pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul

trebuia să demonstreze că a fost schimbată natura și înțelesul vădit neîndoielnic

al actului dedus judecății în sensul că instanța a reținut operativitatea unui alt

act juridic decât cel dedus judecății ori că au fost modificate sau înlocuite clauze

ale contractului, de natură a schimba însăși voința părților.

Aceste susțineri

nu au suport legal, având în vedere că instanța de apel, conform deciziei de casare,

a analizat clauza prevăzută de art. 10.4 prin prisma regulilor de interpretare a

contractelor ceea ce a impus determinarea înțelesului exact al clauzelor contractului

prin cercetarea manifestării de voință a părților în strânsă corelație cu voința

lor internă.

În acest sens,

se reține că a fost corect interpretată clauza prevăzută de art. 10.4 din contractul

de concesiune din 15 noiembrie 1994, potrivit căreia, intimata SC M. SA se obliga

să achite taxa anuală de concesionare a terenului construit, pe perioada existenței

construcției, cu începere de la darea în folosință a blocului, astfel obligația

plății taxei de concesiune urma să se nască, potrivit art. 3.1. din contractul de

asociere, la data intrării în funcțiune a imobilului începând cu data de 1

aprilie 1998, dată la care imobilul trebuia să fie finalizat și dat în funcțiune.

În acest context,

se constată că pentru a solicita obligarea pârâtei la plata taxei de concesiune,

reclamanta trebuia să dovedească îndeplinirea condițiilor care justificau încasarea

acestei taxe, iar cum aceasta nu a dovedit îndeplinirea în cauză a condițiilor prevăzute

de art. 4 din contractul de concesiune, respectiv că blocul a fost dat în funcțiune,

în mod corect au apreciat instanțele că cererea de chemare în judecată este lipsită

de suportul temeiniciei.

Critica referitoare

la greșita respingere a cererii de apel ce viza retrocedarea suprafeței de 115 mp

teren nu poate fi primită, întrucât împrejurarea că prin dispoziția din 25

ianuarie 2012 emisă de Primarul Municipiului București a fost retrocedată suprafața

de 115 mp teren pe care se află amplasat în parte un bloc, se constată că acest

aspect nu a avut un caracter determinant pentru respingerea pretențiilor reclamantei.

Pentru aceste

considerente, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamantul Municipiul București, prin Primarul

General împotriva.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul Municipiul București, prin Primarul General împotriva

deciziei civile nr. 1107/A din 18 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 24 martie 2015.