ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 15/2019

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 12 octombrie 2015, astfel cum a fost precizată la datele de 13.10.2015, 02.11.2015, 24.02.2016, 08.04.2016, 13.04.2016, reclamanta A., reprezentant legal al minorului B., în contradictoriu cu pârâții Consiliul profesoral al G. Brașov, C., Inspectoratul Școlar Județean Brașov, Comisia de disciplină a G. Brașov, D., G. Brașov, E., Comitetul de părinți al clasei a V-a D al G. Brașov și F., a solicitat anularea Procesului-verbal nr. x/25.11.2014, a Înștiințării nr. 1945/25.11.2014, a Procesului-verbal nr. x/30.01.2015, a Adresei nr. x/30.01.2015, a Raportului nr. x/4.12.2014, recunoașterea dreptului reclamantului constând în acordarea notelor nediminuate și obligarea la plata daunelor morale în sumă de 35.000 euro. Prin cererea formulată la data de 27 aprilie 2016, reclamanta A., reprezentant legal al minorului B., a chemat în garanție Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 361/CA din 10 martie 2017, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal: (i) a respins excepțiile inadmisibilității și tardivității invocate de pârâții Comitetul de părinți al clasei a V-a D din cadrul G. Brașov și E.; (ii) a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive, a prescripției, a tardivității și inadmisibilității, invocate de pârâtele D., C. și F.; (iii) a respins excepția tardivității invocată de chematul în garanție Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice; (iv) a respins acțiunea formulată și precizată de reclamanta A., reprezentant legal al minorului B., în contradictoriu cu pârâții Consiliul profesoral al G. Brașov, C., Inspectoratul Școlar Județean Brașov, Comisia de disciplină a G. Brașov, D., G. Brașov, E., Comitetul de părinți al clasei a V-a D al G. Brașov și F.; (v) a respins cererea de chemare în garanție formulată de reclamanta A., reprezentant legal al minorului B., în contradictoriu cu chematul în garanție Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice; (vi) a obligat reclamanta A., reprezentant legal al minorului B. să plătească cheltuieli de judecată către pârâta C., în sumă de 500 de RON, către F., în sumă de 500 de lei și către pârâtul Comitetul de părinți al clasei a V-a D din cadrul G. Brașov, în sumă de 500 de RON; (vii) a respins cererea pârâtelor D. și E., privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză 3.1. Împotriva Sentinței civile nr. 361/CA din 10 martie 2017, precum și împotriva încheierilor de ședință din 22.02.2017, 28.09.2016, 12.10.2016, 09.11.2016 și 15.11.2016, pronunțate de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., reprezentant legal al minorului B., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, precum și a cererii de chemare în garanție. 3.2. Împotriva Sentinței civile nr. 361/CA din 10 martie 2017, pronunțate de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs și pârâta E., în ceea ce privește soluția de neacordare a cheltuielilor de judecată. 3.3. Pârâții G. Brașov și D. au declarat recurs incident împotriva Sentinței civile nr. 361/CA din 10 martie 2017, pronunțate de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Cererea de sesizare a Curții Constituționale Prin cererea înregistrată la dosarul instanței de recurs la data de 04 septembrie 2019, reclamanta A., reprezentant legal al minorului B., a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 204 alin. (1) și (2), ale art. 307 și ale art. 491 din C. proc. civ.

Soluția pronunțată asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale Prin încheierea de ședință din 3 octombrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate invocate, formulată de reclamanta A., reprezentant legal al minorului B.

Calea de atac declarată împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale Împotriva încheierii de ședință din 3 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2015, a declarat recurs reclamanta A., reprezentant legal al minorului B., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a încheierii atacate, în sensul admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate invocate. În dezvoltarea recursului, reclamanta a susținut că cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost motivată corespunzător, fiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. În măsura în care instanța aprecia că cererea nu era suficient motivată, trebuia să pună în vedere reclamantei să depună eventuale lămuriri sau să formuleze eventuale precizări. Instanța nu s-a raportat la condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar eventualele lipsuri ale cererii nu constituiau un motiv de respingere, putând fi complinite la solicitarea instanței. Recurenta-reclamantă a apreciat că, procedând în această modalitate, instanța și-a depășit competența și a adăugat la lege, întrucât art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu reglementează un astfel de motiv de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale. Recurenta-reclamantă a mai învederat că încheierea atacată este pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, nefiind înfățișate motivele de respingere a cererii, dintre cele stipulate de alin. (1), (2) sau (3) ale aceluiași articol. Recurenta-reclamantă a formulat și critici privitoare la imposibilitatea de a lua cunoștință de considerentele încheierii atacate până la data de 23.10.2018, deși aceasta fusese pronunțată la data de 03.10.2018, apreciind că i-a fost obstrucționat accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil. Expunând formalitățile și diligențele pe care le-a realizat pentru a putea intra în posesia încheierii, recurenta-reclamantă a apreciat că motivul vizând imposibilitatea semnării încheierii de către membrii completului de judecată nu este unul justificat, hotărârea putând fi semnată, în numele judecătorului care lipsește, de către președintele instanței, conform art. 426 alin. (4) C. proc. civ. Totodată, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea atacată nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute de lege, lipsindu-i elemente esențiale, precum cele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 și de art. 425 din C. proc. civ., instanța omițând să arate la ce instanță se poate ataca încheierea.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 8 ianuarie 2019, intimatul-chemat în garanție Ministerul Educației Naționale a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea încheierii atacate, ca fiind temeinică și legală. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și încheierea recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A., reprezentant legal al minorului B. este nefondat, pentru următoarele considerente: Cu caracter prealabil, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă nu a încadrat recursul în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă, în raport de criticile de nelegalitate invocate, constată că acestea se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8, urmând a fi analizate din această perspectivă. Prin încheierea pronunțată la data de 03 octombrie 2018, Curtea de Apel Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a prevederilor art. 204 alin. (1) și (2), ale art. 307 și ale art. 491 din C. proc. civ., apreciind că cererea formulată de reclamanta A., în calitate de reprezentant legal al minorului B., nu este motivată, respectiv nu sunt indicate articolele din Constituție care ar fi încălcate prin textele de lege anterior menționate. Criticând această soluție, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că cererea de sesizare a Curții Constituționale îndeplinea cerința motivării și că respingerea acesteia pentru lipsa indicării textelor din Constituție încălcate nu are corespondent în dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992. Înalta Curte va respinge acest set de critici, ca nefondate, apreciind că cerința indicării prevederilor din Constituție, apreciate a fi încălcate prin textele de lege a căror neconstituționalitate se invocă, face obiectul analizei instanței, în vederea stabilirii caracterului admisibil al cererii. Potrivit art. 148 C. proc. civ., orice cerere adresată instanței de judecată trebuie să cuprindă motivele pe care se întemeiază, iar potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 147/1992: "Sesizările (adresate Curții Constituționale - n.r.) trebuie făcute în formă scrisă și motivate." Pe cale de consecință, chiar dacă prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu prevăd obligația titularului cererii de a motiva excepția de neconstituționalitate invocată, aceasta cerință este prevăzută în mod expres în cuprinsul art. 10 din aceeași lege, astfel încât, condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale, deduse din conținutul art. 29 din Legea nr. 47/1992, li se adaugă și cerința motivării, dedusă din prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. De altfel, art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 prevede că: "Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți.". Or, în lipsa motivării cererii, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot formula puncte de vedere cu privire la excepția invocată, fiind afectate principiul contradictorialității și al dreptului la apărare. Plecând de la această premisă, chestiunea litigioasă, în speța de față, vizează conținutul motivării excepției de neconstituționalitate, recurenta-reclamantă apreciind că cererea este suficient motivată prin simpla susținere a caracterului neconstituțional al textelor de lege, fără a fi necesar a indica, punctual, prevederile constituționale presupus a fi încălcate. Înalta Curte nu va primi această argumentație, apreciind că, pentru o corectă sesizare a Curții Constituționale, indicarea prevederilor constituționale ce se consideră a fi încălcate reprezintă un aspect esențial în stabilirea caracterului admisibil al excepției de neconstituționalitate. În analiza pe care o realizează cu privire la conformitatea actelor normative cu caracter ierarhic inferior cu legea supremă, potrivit art. 142 și 146 din Constituție și Legii nr. 47/1992, Curtea Constituțională analizează aspectele de neconstituționalitate expuse, în limitele sesizării formulate, neputând extinde obiectul criticilor de neconstituționalitate, în contra principiului disponibilității părții. Ca atare, motivele pentru care solicitantul a apreciat asupra caracterului neconstituțional al unor texte de lege trebuie să fie arătate cu exactitate în cuprinsul cererii de sesizare, prin indicarea punctuală a prevederii constituționale încălcate și a modalității în care textul de lege contestat contravine acesteia. Din această perspectivă, o cerere de sesizare a Curții Constituționale, prin care se susține doar caracterul neconstituțional al unor texte de lege, fără a fi indicate prevederile constituționale încălcate, nu îndeplinește cerințele de admisibilitate, iar respingerea cererii, în acest caz, nu reprezintă o depășire a atribuțiilor instanței de judecată. În cauza de față, cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulată de reclamanta A., reprezentant legal al minorului B., nu indică nicio prevedere din Constituție, presupus încălcată de reglementarea din cuprinsul art. 204 alin. (1) și (2), art. 307 și art. 491 din C. proc. civ., reclamanta expunând doar nemulțumirile sale privitoare la o eventuală modalitate eronată în care ar putea fi interpretate și aplicate aceste texte de lege de către instanța de judecată. Așadar, pe de-o parte, solicitarea reclamantei nu cuprinde indicarea concretă a dispozițiilor constituționale incidente cauzei, iar pe de altă parte, acestea nu pot fi deduse din analiza motivelor cererii. Totodată, Înalta Curte constată că textele constituționale apreciate a fi încălcate prin dispozițiile art. 204 alin. (1) și (2), art. 307 și art. 491 din C. proc. civ. nu au fost indicate nici în cuprinsul cererii de recurs. Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a analizat corect lipsurile cererii de sesizare a Curții Constituționale, încheierea atacată este motivată corespunzător, iar soluția de respingere este pronunțată cu respectarea prevederilor Legii nr. 47/1992, nefiind incident niciunul dintre cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În ceea ce privește argumentul recurentei-reclamante referitor la obligația instanței de judecată de a-i pune în vedere să formuleze eventuale precizări ale cererii, Înalta Curte îl apreciază a fi, de asemenea, nefondat. Posibilitatea judecătorului de a solicita părților formularea unor precizări/explicații, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., se analizează de la caz la caz, avându-se în vedere limitele rolului activ determinate de prevederile art. 9 C. proc. civ., care reglementează principiul disponibilității. În cauza de față, judecătorul cauzei nu putea solicita recurentei-reclamante să precizeze/lămurească cererea de sesizare a Curții Constituționale în așa fel încât motivele invocate să conducă la admiterea cererii, întrucât ar fi încălcat dreptul de dispoziție al părții, erijându-se în apărătorul acesteia, iar rolul activ al judecătorului nu a fost reglementat de legiuitor în scopul protejării intereselor părții nediligente, care a formulat o cerere neconformă cu dispozițiile procedurale. Referitor la criticile privind luarea la cunoștință cu întârziere de motivele încheierii atacate, Înalta Curte apreciază că acestea nu reprezintă motive de nelegalitate privitoare la hotărârea atacată, neputând face obiectul cercetării în calea de atac a recursului. În recurs se examinează conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum prevăd dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., or modalitatea în care recurenta-reclamantă a obținut încheierea atacată nu prezintă relevanță în privința legalității hotărârii. În ceea ce privește critica referitoare la lipsa unor elemente esențiale ale hotărârii, circumscrisă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu a specificat, punctual, decât lipsa indicării, din cuprinsul dispozitivului încheierii, a mențiunii instanței la care se poate ataca hotărârea. Înalta Curte reține că, prin dispozițiile art. 425 alin. (3) C. proc. civ., s-a statuat că: "În partea finală a dispozitivului se vor arăta dacă hotărârea este executorie, este supusă unei căi de atac ori este definitivă, data pronunțării ei, mențiunea că s-a pronunțat în ședință publică sau într-o altă modalitate prevăzută de lege, precum și semnăturile membrilor completului de judecată. Când hotărârea este supusă apelului sau recursului se va arăta și instanța la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac." Analizând dispozitivul încheierii recurate în prezenta cauză, se constată că aceasta nu menționează instanța la care se va depune cererea pentru exercitarea căii de atac, astfel cum a învederat și recurenta-reclamantă. Întrucât dispozițiile speciale ce reglementează conținutul hotărârii judecătorești nu specifică sancțiunea aplicabilă pentru această omisiune, Înalta Curte va cerceta dispozițiile procedurale generale privind nulitatea actelor de procedură, respectiv art. 174 - 179 C. proc. civ. Dispozițiile art. 176 C. proc. civ. stabilesc cazurile, limitativ enumerate, în care actul de procedură este afectat de nulitate în mod necondiționat, toate celelalte cazuri de nelegalitate a actelor de procedură fiind supuse dispozițiilor art. 175 C. proc. civ., care reglementează nulitatea condiționată de producerea unei vătămări părții interesate, ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului. Obligativitatea indicării instanței la care se depune cererea de recurs nu face parte din cazurile enumerate de art. 176 C. proc. civ., astfel încât, deși se constată că actul procedural (încheierea din 3 octombrie 2018) nu a respectat toate cerințele prevăzute de lege, desființarea acestuia nu poate interveni decât în condițiile în care recurenta-reclamantă face dovada unei vătămări ce i-a fost adusă prin această omisiune. Analizând actele și documentele cauzei, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a formulat și motivat cererea de recurs în termenul legal și a depus recursul la instanța prevăzută de art. 490 C. proc. civ., respectiv la instanța de fond (Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal), astfel încât nu există vreo dovadă a intervenirii unei vătămări produse recurentei-reclamante prin omisiunea instanței de fond. De altfel, în cuprinsul motivelor de recurs, reclamanta se limitează la a invoca neregularitatea încheierii atacate, fără a specifica dacă și ce urmări a produs aceasta, respectiv ce consecințe negative a suferit recurenta-reclamantă. Prin urmare, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată critica încălcării dispozițiilor art. 425 alin. (3) C. proc. civ., urmând a o respinge în consecință. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., reprezentant legal al minorului B., ca nefondat.