ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4234/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4234/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

În ceea ce privește

despăgubirile solicitate pentru prejudiciul material, instanța de apel a

reținut că temeiul acordării lor în constituie dispozițiile art.5 alin. (1)

lit. b) din Legea nr. 221/2009.

S-a

constatat că, pe calea cererii de chemare în judecată, reclamanta a

indicat bunuri mobile și imobile ce ar fi fost

confiscate ca urmare a deportării,

însă declarația martorului audiat în

primă instanță, având caracter general și aproximativ, nu a creat instanței

convingerea veridicității celor susținute de reclamantă.

În

consecință, Curtea a pus în vedere reclamantei, în baza dispozițiilor art.129 C.

proc. civ. raportat la art.295 alin. (2) C. proc. civ. să depună un inventar al

bunurilor afirmativ confiscate, a valorii estimative a bunurilor și înscrisuri

doveditoare.

Cum

reclamanta nu s-a conformat celor dispuse de instanță ci, la termenul din 16

martie 2011 a depus doar concluzii scrise vizând susmenționatele decizii ale

Curții Constituționale, instanța a reținut că tribunalul a făcut corecta

aplicare a dispozițiilor art. 1169 C. civ.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta J.R.

1.

Recurenta - reclamantă arată că instanța a încălcat principiul tantum devolutum

quantum appellatum potrivit căruia trebuia să procedeze la o nouă judecată

asupra fondului numai în limitele criticii formulate de apelant, putând judeca

doar atât cât i s-a cerut. Această regulă rezultă din prevederile art. 295

alin. (1) C. proc. civ. conform căruia instanța de apel va verifica, în

limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de

către prima instanță, aspect învederat de reclamantă și prin motivele de apel.

Critica

recurentei privește și încălcarea art.292 alin. (1) C. proc. civ., arătând că

numai în cazul în care apelul nu se motivează sau hotărârea primei instanțe

este criticată sub toate aspectele, devoluțiunea este totală, ceea ce nu este

cazul în speță.

Recurenta

susține că admiterea apelului Statului roman pe alt considerent decât cel

invocat de acesta prin motivele de apel, motive de apel care nici măcar nu se

refereau la prevederile O.U.G. nr. 62/2010, încalcă fragrant principiul

disponibilității, instanța de apel ignorând cadrul procesual al litigiului.

Chiar și la primul termen de judecata în apel, respectiv la

17 noiembrie 2010, când deja era cunoscuta

Decizia nr. 1358 a Curții Constituționale,

apelantul Statul roman nu

si-a completat motivele de apel, deși avea posibilitatea legală sa o facă.

Conform

art. 129 alin. ultim C. proc. civ., in toate cazurile, judecătorii hotărăsc

numai asupra obiectului cererii deduse judecații, iar potrivit art. 130 alin.

final C. proc. civ. rezulta ca instanța de judecata este obligata sa se

pronunțe cu privire la toate capetele de cerere, cu judecata cărora a fost

învestită, respectiv față de toate părțile implicate în conflictul judiciar.

Recurenta

arată că instanța de apel nu a mai analizat cuantumul despăgubirilor morale

acordate la fond, deși ambii apelanți au solicitat acest lucru, ceea ce conduce

la o încălcare a prevederilor legale susmenționate, prin aceea ca un anume

capăt de cerere nu poate fi rezolvat implicit prin soluția data altui capăt de

cerere.

modalitatea de soluționare a capătului de cerere privind constatarea

caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva sa, reclamanta

arată că instanța nu a ținut cont de principiul disponibilității, ignorând

cererea sa, deși aceasta ar fi putut avea o influență asupra cuantumului

despăgubirilor morale acordate.

Recurenta

mai arată că, în baza Decretului-lege nr. 118/1990, i-a fost recunoscut faptul

că a fost privat de libertate, stabilindu-se că perioada 18 iunie 1951 - 14

ianuarie 1956 reprezintă vechime în muncă, aspect care acoperă în parte

prejudiciul material și nu cel moral, iar suma pe care primit-o până în

prezent, nu a fost acordată în cuantum maxim din anul 1991, ci a crescut

treptat, odată cu punctul de pensie.

privire la Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată

în data de 15 noiembrie 2010 în Monitorul Oficial, recurenta arată că Deciziile

Curții Constituționale au forța unei legi, de la data publicării lor in Monitorul

Oficial, acest efect fiind clar precizat în Constituția României, însă în

Constituția României, se regăsește și principiul neretroactivității legii, reflectat

de conținutul art. 15 alin. (2).

În privința

proceselor deja declanșate la momentul publicării în Monitorul Oficial a

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, aceasta decizie

nu este aplicabilă, situația fiind identică cu cea în care o lege pe care se

întemeiază o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul judecații,

iar respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data

sesizării instanței de judecată. De altfel, în lumina dispozițiilor dreptului

fundamental reprezentat de principiul neretroactivității, însuși textul art.

147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretat în sensul că,

deciziile

Curții Constituționale sunt

obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care

nu au fost deduse

încă judecații.

Cu atât

mai mult, atunci când a fost pronunțată o hotărâre, cum este cazul prezentei

cauze, schimbarea soluției pronunțate în respectiva cauză, pe baza unei decizii

a Curții Constituționale, încalcă în mod flagrant principiul neretroactivității

legii, decizia Curții Constituționale având forța unei legi.

Recurenta

- reclamantă mai arată că, în măsura în care s-ar considera că efectele

deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere

dreptului recunoscut de art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului

care garantează fiecărei persoane dreptul că o instanța judecătorească să poată

fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile si obligațiile

sale cu caracter civil.

Chiar

admițând că acest drept nu este absolut și că este compatibil cu limitări

implicite, asemenea limitări nu se conciliază cu dispozițiile art. 6 din CEDO

decât dacă urmăresc un scop legitim și există un raport rezonabil de

proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

A

considera că efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și

în speța de față, cu consecința modificării sentinței apelate și respingerii

acțiunii promovate de reclamantă, ar însemna să se accepte ingerința statului

în dreptul de acces al acesteia la o instanță judecătorească, situație care nu

este proporțională cu scopul urmărit.

Recurenta

- reclamantă susține că, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

lege care îi recunoștea dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic, statul garanta

beneficiarului acestui drept, accesul la o instanță de judecată, garanție

conferită și de art. 21 din Constituția României.

Prin

intervenția decisivă pentru a orienta în favoarea sa soluția procesului în care

este parte, Statul roman a adus atingere dreptului reclamantei garantat de art.

6 paragraful 1 din Convenția EDO.

Recurenta

mai arată, invocând jurisprudența CEDO, în ce măsură un act normativ care dă

dreptul la obținerea unor despăgubiri bănești, poate să constituie premisele

considerării creanței ca fiind un bun sau, cel puțin, dacă a existat o speranță

legitimă în ceea ce privește acest drept de creanță, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție (cauza Klaus și Iouri Kiladze c. Giorgiei, cauza

Beian c. României publicata în MO nr. 616 din 21 august 2008).

fondului cauzei, recurenta arată că legiuitorul nu a stabilit criteriile în

baza cărora se va face aprecierea unor asemenea suferințe ca cele ale sale, dar

aceasta împrejurare nu poate lăsa liberă calea interpretării conform căreia,

suferința fiind reflecția unei stări sufletești pe care fiecare persoana o

resimte și o trăiește în mod diferit și individual, nu poate fi cuantificată.

În

aprecierea cuantumului acestor despăgubiri nu trebuie pornit de la împrejurarea

că acestea ar reprezenta prețul suferințelor psihice, ci trebuie avute în

vedere consecințele negative pe care măsura administrativă cu caracter politic

le-a produs pe toate planurile vieții sociale prin încălcarea unor drepturi

personale ocrotite de Constituție, afectarea relațiilor cu societatea,

afectarea relațiilor profesionale, minimizarea mijloacelor de subzistență,

astfel încât suma de bani acordată cu titlu de despăgubiri să ofere o reparație

echitabilă a prejudiciului moral suferit.

Apare

astfel nejustificată obiecțiunea unei așa-zise îmbogățiri fără justă cauză,

pentru ca aceasta instituție juridica se refera la sume de bani obținute fără

temei, iar nu la situația in care se solicita si se obțin despăgubirile

materiale pentru compensarea unui prejudiciu moral.

Concluzionând,

recurenta arată că normele comunitare au caracter prioritar în raport cu cele

naționale, ceea ce rezultă din art. 11 si 20 din Constituția României, din

jurisprudența Curții de Justiție Europe, precum și din prevederile Legii nr.

157/2005.

Ca

urmare a decesului recurentei reclamante

J.R.,

la data de 05 iunie 2011, Înalta Curte a dispus prin încheierea din 11 mai 2012,

în urma încheierii contractului de cesionare a drepturilor litigioase

autentificat din 5 martie 2010 de B.N.P. - S.A.I., introducerea în cauză, în

calitate de recurent-reclamant, a cesionarului acesteia, V.N.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de

recurs invocate,

Înalta Curte

reține următoarele:

vizând depășirea, de către instanța de apel, a limitelor motivelor de apel nu

este întemeiată.

În

speță, nu se poate reține problema depășirii limitelor motivelor de apel, față

de solicitarea apelantului pârât în legătură cu soluția dată asupra acțiunii

principale, ca urmare a admiterii apelului, deoarece respingerea în totalitate

a acțiunii a fost determinată de motivul de ordine publică, invocat de

instanță, referitor la aplicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010

și 1360/2010, iar nu ca efect al analizei motivelor de apel formulate de pârât.

Nici critica privind declararea apelului cu încălcarea

art.292 alin. (1) C.

proc.

civ. nu este întemeiată.

În

susținerea acestei critici, recurentul a invocat ipoteza în care apelul nu se

motivează sau hotărârea instanței este criticată sub toate aspectele, însă

dispoziția legală în integralitatea ei menționează că „Părțile nu se vor putea

folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi,

decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului...

Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate

rezultă din dezbateri

”.

Incidența

și aplicabilitatea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în speță,

constituie un motiv de ordine publică, iar potrivit art. 295 alin. (1) teza a

II-a C. proc. civ., motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de

instanța de judecată.

Fiind

vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Nu se poate vorbi

despre puterea lucrului judecat în ceea ce privește temeiul de drept al

acțiunii formulate, deoarece pentru ca o hotărâre să fie înzestrată cu putere

de lucru judecat, astfel încât ceea ce a fost verificat jurisdicțional să nu

mai poată face obiect al disputei părților, este necesar ca aceasta să fi dat o

dezlegare definitivă fondului raporturilor juridice dintre părți, indiferent de

soluția adoptată, ceea ce nu este cazul în speța de față.

poate reține nici critica recurentei potrivit căreia instanța a încălcat principiul

disponibilității prin faptul că nu a soluționat capătul de cerere privind

constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva

sa, întrucât în mod corect s-a statuat că măsura administrativă dispusă în baza

Deciziei MAI nr. 200/1951 este calificată în mod expres de către legiuitor,

prin dispozițiile art. 3 lit. e) din lege, ca fiind o măsură administrativă cu

caracter politic de drept, astfel încât nu mai este necesară constatarea

acestui caracter.

3-4.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a dezlegat corect problema de

drept care se pune în speță și anume dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control aposteriori

de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15

noiembrie 2010.

Potrivit

art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de

la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin.

(4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de

la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii

și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În raport

de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă

declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr.12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a

stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte

cuvinte, urmare a deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile

art. 5 alin.l lit. a) teza I din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul

legii fiind obligatorie pentru

instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel,

s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru

obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și,

atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta

pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale,

decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu

un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit actum.

În

considerentele aceleași decizii în interesul legii s-a argumentat și

sub aspectul raportului dintre dreptul la un

proces echitabil, consacrat de art. 6

par. 1 din Convenție și efectele

deciziei Curții Constituționale. în acest sens, s-a reținut că, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se

controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că

prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de

efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta

nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În ceea

ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta

Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii

judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul

înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre

existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Înalta

Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în

cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să

intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12

adițional la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de

discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu

fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor

Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de

proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de

sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de

lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei

Curții Constituționale).

Având în

vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în

interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul

prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care

se constată că, în speță, la data publicării în Monitorul Oficial nr. 761 din

15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase

în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data

publicării respectivei decizii.

Incidența

deciziei de neconstituționalitate determină respingerea acțiunii pentru lipsa

temeiului de drept al pretențiilor privind daunele morale, făcând inutilă

cercetarea criteriilor de acordare, prevăzute de Legea nr. 221/2009, situație

în care apare ca nefondată critica potrivit căreia instanța nu ar fi examinat

fondul cauzei.

În

consecință, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ, hotărârea din apel fiind pronunțată cu aprecierea corectă a

efectelor deciziei Curții Constituționale publicată anterior soluționării definitive

a litigiului.

Pentru

toate aceste considerente, care vin în complinirea celor reținute prin decizia

atacată, înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., urmează

a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta J.R. și continuat de cesionarul V.N.

împotriva deciziei civile nr. 586 din 16 martie 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 08 iunie 2012.