ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4234/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: În ceea ce privește despăgubirile solicitate pentru prejudiciul material, instanța de apel a reținut că temeiul acordării lor în constituie dispozițiile art.5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. S-a constatat că, pe calea cererii de chemare în judecată, reclamanta a indicat bunuri mobile și imobile ce ar fi fost confiscate ca urmare a deportării, însă declarația martorului audiat în primă instanță, având caracter general și aproximativ, nu a creat instanței convingerea veridicității celor susținute de reclamantă. În consecință, Curtea a pus în vedere reclamantei, în baza dispozițiilor art.129 C. proc. civ. raportat la art.295 alin. (2) C. proc.

civ. să depună un inventar al bunurilor afirmativ confiscate, a valorii estimative a bunurilor și înscrisuri doveditoare. Cum reclamanta nu s-a conformat celor dispuse de instanță ci, la termenul din 16 martie 2011 a depus doar concluzii scrise vizând susmenționatele decizii ale Curții Constituționale, instanța a reținut că tribunalul a făcut corecta aplicare a dispozițiilor art. 1169 C. civ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta J.R. 1. Recurenta - reclamantă arată că instanța a încălcat principiul tantum devolutum quantum appellatum potrivit căruia trebuia să procedeze la o nouă judecată asupra fondului numai în limitele criticii formulate de apelant, putând judeca doar atât cât i s-a cerut.

Această regulă rezultă din prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. conform căruia instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, aspect învederat de reclamantă și prin motivele de apel. Critica recurentei privește și încălcarea art.292 alin. (1) C. proc. civ., arătând că numai în cazul în care apelul nu se motivează sau hotărârea primei instanțe este criticată sub toate aspectele, devoluțiunea este totală, ceea ce nu este cazul în speță. Recurenta susține că admiterea apelului Statului roman pe alt considerent decât cel invocat de acesta prin motivele de apel, motive de apel care nici măcar nu se refereau la prevederile O.U.G.

nr. 62/2010, încalcă fragrant principiul disponibilității, instanța de apel ignorând cadrul procesual al litigiului. Chiar și la primul termen de judecata în apel, respectiv la 17 noiembrie 2010, când deja era cunoscuta Decizia nr. 1358 a Curții Constituționale, apelantul Statul roman nu si-a completat motivele de apel, deși avea posibilitatea legală sa o facă. Conform art. 129 alin. ultim C. proc. civ., in toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecații, iar potrivit art. 130 alin. final C. proc. civ. rezulta ca instanța de judecata este obligata sa se pronunțe cu privire la toate capetele de cerere, cu judecata cărora a fost învestită, respectiv față de toate părțile implicate în conflictul judiciar.

Recurenta arată că instanța de apel nu a mai analizat cuantumul despăgubirilor morale acordate la fond, deși ambii apelanți au solicitat acest lucru, ceea ce conduce la o încălcare a prevederilor legale susmenționate, prin aceea ca un anume capăt de cerere nu poate fi rezolvat implicit prin soluția data altui capăt de cerere. 2. Prin modalitatea de soluționare a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva sa, reclamanta arată că instanța nu a ținut cont de principiul disponibilității, ignorând cererea sa, deși aceasta ar fi putut avea o influență asupra cuantumului despăgubirilor morale acordate.

Recurenta mai arată că, în baza Decretului-lege nr. 118/1990, i-a fost recunoscut faptul că a fost privat de libertate, stabilindu-se că perioada 18 iunie 1951 - 14 ianuarie 1956 reprezintă vechime în muncă, aspect care acoperă în parte prejudiciul material și nu cel moral, iar suma pe care primit-o până în prezent, nu a fost acordată în cuantum maxim din anul 1991, ci a crescut treptat, odată cu punctul de pensie.

3. Cu privire la Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în data de 15 noiembrie 2010 în Monitorul Oficial, recurenta arată că Deciziile Curții Constituționale au forța unei legi, de la data publicării lor in Monitorul Oficial, acest efect fiind clar precizat în Constituția României, însă în Constituția României, se regăsește și principiul neretroactivității legii, reflectat de conținutul art. 15 alin. (2). În privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, aceasta decizie nu este aplicabilă, situația fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul judecații, iar respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanței de judecată.

De altfel, în lumina dispozițiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul neretroactivității, însuși textul art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretat în sensul că, deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse încă judecații. Cu atât mai mult, atunci când a fost pronunțată o hotărâre, cum este cazul prezentei cauze, schimbarea soluției pronunțate în respectiva cauză, pe baza unei decizii a Curții Constituționale, încalcă în mod flagrant principiul neretroactivității legii, decizia Curții Constituționale având forța unei legi.

Recurenta - reclamantă mai arată că, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului recunoscut de art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane dreptul că o instanța judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile si obligațiile sale cu caracter civil. Chiar admițând că acest drept nu este absolut și că este compatibil cu limitări implicite, asemenea limitări nu se conciliază cu dispozițiile art. 6 din CEDO decât dacă urmăresc un scop legitim și există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

A considera că efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în speța de față, cu consecința modificării sentinței apelate și respingerii acțiunii promovate de reclamantă, ar însemna să se accepte ingerința statului în dreptul de acces al acesteia la o instanță judecătorească, situație care nu este proporțională cu scopul urmărit. Recurenta - reclamantă susține că, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, lege care îi recunoștea dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic, statul garanta beneficiarului acestui drept, accesul la o instanță de judecată, garanție conferită și de art. 21 din Constituția României.

Prin intervenția decisivă pentru a orienta în favoarea sa soluția procesului în care este parte, Statul roman a adus atingere dreptului reclamantei garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția EDO.

Recurenta mai arată, invocând jurisprudența CEDO, în ce măsură un act normativ care dă dreptul la obținerea unor despăgubiri bănești, poate să constituie premisele considerării creanței ca fiind un bun sau, cel puțin, dacă a existat o speranță legitimă în ceea ce privește acest drept de creanță, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (cauza Klaus și Iouri Kiladze c. Giorgiei, cauza Beian c. României publicata în MO nr. 616 din 21 august 2008). 4. În privința fondului cauzei, recurenta arată că legiuitorul nu a stabilit criteriile în baza cărora se va face aprecierea unor asemenea suferințe ca cele ale sale, dar aceasta împrejurare nu poate lăsa liberă calea interpretării conform căreia, suferința fiind reflecția unei stări sufletești pe care fiecare persoana o resimte și o trăiește în mod diferit și individual, nu poate fi cuantificată.

În aprecierea cuantumului acestor despăgubiri nu trebuie pornit de la împrejurarea că acestea ar reprezenta prețul suferințelor psihice, ci trebuie avute în vedere consecințele negative pe care măsura administrativă cu caracter politic le-a produs pe toate planurile vieții sociale prin încălcarea unor drepturi personale ocrotite de Constituție, afectarea relațiilor cu societatea, afectarea relațiilor profesionale, minimizarea mijloacelor de subzistență, astfel încât suma de bani acordată cu titlu de despăgubiri să ofere o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit. Apare astfel nejustificată obiecțiunea unei așa-zise îmbogățiri fără justă cauză, pentru ca aceasta instituție juridica se refera la sume de bani obținute fără temei, iar nu la situația in care se solicita si se obțin despăgubirile materiale pentru compensarea unui prejudiciu moral.

Concluzionând, recurenta arată că normele comunitare au caracter prioritar în raport cu cele naționale, ceea ce rezultă din art. 11 si 20 din Constituția României, din jurisprudența Curții de Justiție Europe, precum și din prevederile Legii nr. 157/2005. Ca urmare a decesului recurentei reclamante J.R., la data de 05 iunie 2011, Înalta Curte a dispus prin încheierea din 11 mai 2012, în urma încheierii contractului de cesionare a drepturilor litigioase autentificat din 5 martie 2010 de B.N.P. - S.A.I., introducerea în cauză, în calitate de recurent-reclamant, a cesionarului acesteia, V.N. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: 1. Susținerea vizând depășirea, de către instanța de apel, a limitelor motivelor de apel nu este întemeiată.

În speță, nu se poate reține problema depășirii limitelor motivelor de apel, față de solicitarea apelantului pârât în legătură cu soluția dată asupra acțiunii principale, ca urmare a admiterii apelului, deoarece respingerea în totalitate a acțiunii a fost determinată de motivul de ordine publică, invocat de instanță, referitor la aplicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, iar nu ca efect al analizei motivelor de apel formulate de pârât. Nici critica privind declararea apelului cu încălcarea art.292 alin. (1) C. proc. civ. nu este întemeiată. În susținerea acestei critici, recurentul a invocat ipoteza în care apelul nu se motivează sau hotărârea instanței este criticată sub toate aspectele, însă dispoziția legală în integralitatea ei menționează că „Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi, decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului...

Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri ”. Incidența și aplicabilitatea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în speță, constituie un motiv de ordine publică, iar potrivit art. 295 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de judecată. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.

Nu se poate vorbi despre puterea lucrului judecat în ceea ce privește temeiul de drept al acțiunii formulate, deoarece pentru ca o hotărâre să fie înzestrată cu putere de lucru judecat, astfel încât ceea ce a fost verificat jurisdicțional să nu mai poată face obiect al disputei părților, este necesar ca aceasta să fi dat o dezlegare definitivă fondului raporturilor juridice dintre părți, indiferent de soluția adoptată, ceea ce nu este cazul în speța de față.

2. Nu se poate reține nici critica recurentei potrivit căreia instanța a încălcat principiul disponibilității prin faptul că nu a soluționat capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva sa, întrucât în mod corect s-a statuat că măsura administrativă dispusă în baza Deciziei MAI nr. 200/1951 este calificată în mod expres de către legiuitor, prin dispozițiile art. 3 lit. e) din lege, ca fiind o măsură administrativă cu caracter politic de drept, astfel încât nu mai este necesară constatarea acestui caracter. 3-4.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a dezlegat corect problema de drept care se pune în speță și anume dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control aposteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr.12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.l lit. a) teza I din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. în acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Incidența deciziei de neconstituționalitate determină respingerea acțiunii pentru lipsa temeiului de drept al pretențiilor privind daunele morale, făcând inutilă cercetarea criteriilor de acordare, prevăzute de Legea nr. 221/2009, situație în care apare ca nefondată critica potrivit căreia instanța nu ar fi examinat fondul cauzei.

În consecință, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ, hotărârea din apel fiind pronunțată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curții Constituționale publicată anterior soluționării definitive a litigiului. Pentru toate aceste considerente, care vin în complinirea celor reținute prin decizia atacată, înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta J.R. și continuat de cesionarul V.N. împotriva deciziei civile nr. 586 din 16 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 iunie 2012.