ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3361/2018

Asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 mai 2017, sub nr. Dosar x/2017, pe rolul Tribunalului București, astfel cum a fost precizată la 20 iunie 2017, reclamanții (în număr de 438) au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României și intimatul - chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice, cu citarea obligatorie a Consiliului pentru Combaterea Discriminării, obligarea pârâtei la plata către fiecare reclamant a drepturilor bănești specificate. Tribunalul București, secția a VlIl-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 395 din 22 ianuarie 2018 pronunțată în Dosarul nr. x/2017, disjuns din Dosarul nr. x/2017, a admis excepția necompetenței teritoriale.

A declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. în favoarea Tribunalului Neamț. S-a reținut. în esență, că nu sunt întrunite condițiile referitoare la coparticiparea procesuala, întrucât nu există interdependența între cereri la care face referire art. 59 C. proc. civ. Pornind de la dispozițiile art. 269 din Codul muncii și cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 și în funcție de domiciliul reclamantei, s-a declinat competența soluționării cererii formulate de aceasta în favoarea Tribunalului Neamț. Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ, prin sentința nr. 869/C din 26 iunie 2018, a admis excepția de necompetență teritorială, invocată de reclamanta A. și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cererii formulată de aceasta în favoarea Tribunalului București.

A constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului, în regulator de competență, Înaltei Curți de Casație și Justiție. S-a reținut, în esență, din coroborarea prevederilor art. 269 din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, că reclamanta avea posibilitatea, fie de a sesiza Tribunalul Neamț, în a cărui circumscripție își are domiciliul, fie instanța competentă teritorial pentru oricare din ceilalți 437 reclamanți, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală. Or, în cauza, s-a apreciat că sunt îndeplinite cerințele art. 59 C. proc. civ., întrucât toți reclamanții au calitatea de angajați ai pârâtei Curtea de Conturi a României, pretențiile formulate de aceștia și motivarea în fapt și drept a acestora fiind identice.

Analizând conflictul de competență, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) raportate la cele ale art. 133 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Litigiul dedus judecății și care a generat conflictul de competență privește acțiunea, având ca obiect drepturi salariale, formulată de mai mulți reclamanți și adresată instanței de la locul domiciliului majorității acestora. Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența de soluționare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului. Alin. (3) al aceluiași articol instituie excepția conform căreia, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de munca reclamantul. În cauză, acțiunea introductivă de instanță, având ca obiect drepturi salariale, a fost formulată de mai mulți reclamanți, printre care și A., fiind adresată Tribunalului București, ca instanță de la locul domiciliului majorității reclamanților. Potrivit art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativa, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

Cum, în speță, drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanți, în calitate de salariați, se întemeiază pe o cauză juridică comună, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, dispozițiile legale citate sunt pe deplin aplicabile. În atare situație devin incidente dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii anterior evocate, ce recunosc competența de soluționare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiași articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanții aflați în coparticipare procesuală facultativa.

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, se constată că Tribunalul București a fost în mod corect și legal sesizat, date fiind dispozițiile legale incidente cauzei mai sus redate, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nit putea să atragă (și) consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, de la soluționarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanța pretinsă a fi cea de la domiciliul reclamantei din prezentul dosar. De vreme ce, la data învestirii sale, Tribunalul București a fost legal sesizat în temeiul dispozițiilor art. 269 din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 și întrucât, în caz de disjungere, instanța de judecată rămâne competentă.

Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 03.10.2018.