ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2806/2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2806/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 mai 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, un număr de 438 de reclamanți - persoane fizice care pretind drepturi individuale similare de la pârâta Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator sau fost angajator al acestora - au solicitat obligarea pârâtei Curtea de Conturi la plata către fiecare reclamant a unor drepturi bănești derivate din raporturile de muncă.

La termenul de judecată din data de 9 ianuarie 2018, pentru considerente ce țin de domiciliul sau locul de muncă al reclamanților și calitatea acestora de personal contractual sau funcționar public, instanța a dispus disjungerea cererii, formându-se un alt dosar.

Astfel, pe rolul Tribunalului București a fost înregistrată cauza având ca reclamante pe A. și B. - în calitate de moștenitoare ai defunctului C. și respectiv, D. și E. - în calitate de moștenitoare ale defunctului F.

Prin sentința civilă nr. 397 din data de 22 ianuarie 2018, Tribunalul București a admis excepția de necompetență teritorială, invocată de pârâta Curtea de Conturi a României, și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalul Brașov.

În motivarea sentinței de declinare, s-a reținut în esență că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, astfel că aceasta nu atrage prorogarea de competență teritorială a Tribunalului București.

De asemenea, instanța a reținut că litigiul având ca obiect mai multe cereri formulate de reclamanți în calitate de salariați/foști salariați ai pârâtei Curtea de Conturi a României - în calitate de angajator, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, aplicându-se norma cu caracter special prevăzută de art. 210 din același act normativ.

Având în vedere că reclamanții sunt moștenitori ai unor salariați defuncți, instanța a concluzionat că în cauză, "competența teritorială a instanței de judecată este alternativă, funcție de domiciliile ori reședințele reclamanților", apreciind că "după criteriul de stabilire a competenței teritoriale nu reiese că reclamantele în cauză au vreo legătură cu mun. București", considerente pentru care a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov.

Învestit prin declinare, Tribunalul Brașov, secția I civilă a pronunțat sentința nr. 739/MAS din data de 4 iunie 2018, prin care a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflictul negativ și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Instanța a reținut că în cauză între reclamanți există o coparticipare procesuală activă dată de strânsa legătură existentă între cererile lor și determinată de faptul că pretenția tuturor reclamanților este identică, la fel motivele de fapt și drept, reținând incidența prevederilor art. 269 alin. (3) Codul muncii și ale art. 210 din Legea 62/2011, precum și faptul că în caz de disjungere instanța rămâne competentă.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Litigiul supus analizei, având ca obiect cererea formulată de reclamantele A., B., D. și E. - în calitate de moștenitoare ale unor foști salariați ai pârâtei Curtea de Conturi a României (instituție angajatoare), are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum acesta este definit în dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Din punct de vedere al competenței materiale și teritoriale de soluționare a cauzei, se reține că în materia conflictelor individuale de muncă, pentru situația în care salariatul are calitatea de reclamant, sunt relevante pentru stabilirea competenței dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

De asemenea, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența de soluționare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului.

Alin. (3) al aceluiași articol dispune că dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

În cauză, acțiunea introductivă având ca obiect drepturi salariale individuale a fost formulată de un număr de 438 de reclamanți (printre care și reclamanții din prezentul dosar, care stau în proces în calitate de moștenitori ai defuncților care au avut calitatea de angajați ai pârâtei Curtea de Conturi a României) și a fost adresată Tribunalului București, ca instanță de la domiciliul majorității reclamanților.

Verificând actele și lucrările dosarului, se constată că drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanți - în calitate de moștenitori ai unor salariați defuncți, se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, situație în care dispozițiile legale prevăzute de art. 59 C. proc. civ. referitoare la coparticipare procesuală sunt pe deplin aplicabile, cererea de chemare în judecată putând fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, se reține că Tribunalul București a fost în mod corect și legal sesizat, date fiind dispozițiile legale mai sus amintite, astfel încât măsura disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, care rămâne competentă să soluționeze cererea de chemare în judecată disjunsă.

Dispunând disjungerea cererii formulate de reclamanții care au calitatea de moștenitori ai unor foști salariați ai pârâtei Curtea de Conturi a României, în mod eronat Tribunalul București a înțeles să admită excepția necompetenței teritoriale în dosarul nou-format, având în vedere că măsura disjungerii, fiind o instituție pusă de legiuitor la dispoziția instanței de judecată atât în scopul unei mai bune administrări a justiției, cât și pentru respectarea dispozițiilor legale care impun soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, nu putea fi folosită ca argument pentru dezînvestirea instanței de soluționarea cererii de chemare în judecată, prin invocarea necompetenței teritoriale.

Având în vedere că Tribunalul București a fost legal învestit în virtutea dispozițiilor art. 269 din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, acesta rămâne competent să soluționeze cauza în caz de disjungere, astfel încât, pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.