ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3052/2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3052/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 mai 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VlII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, un număr de 438 de reclamanți - persoane fizice care pretind drepturi individuale similare de la pârâta Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite, au solicitat obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a unor drepturi bănești.

La termenul de judecată din data de 11 octombrie 2017, pentru considerente ce țin de domiciliul sau locul de muncă al reclamanților și calitatea acestora de personal contractual sau funcționar public, instanța a dispus disjungerea cererii formulată în cauză, formându-se în mai multe dosare.

Ca urmare, pe rolul Tribunalului București a fost înregistrată cauza având ca reclamante pe A. și B.

Prin sentința civilă nr. 8754 de data de 04.12.2017, Tribunalul București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția de necompetență teritorială, invocată de pârâta Curtea de Conturi a României și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalul Tulcea.

În motivarea sentinței de declinare s-a reținut, în esență, că în cauză există doar formal o coparticipare procesuală activă, astfel că aceasta nu atrage prorogarea de competență teritorială a Tribunalului București.

De asemenea, instanța a reținut că litigiul având ca obiect mai multe cereri formulate de reclamanți în calitate de salariați/foști salariați ai pârâtei Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, aplicându-se norma cu caracter special prev. de art. 210 din același act normativ.

Având în vedere că reclamanții sunt moștenitori ai unor salariați defuncți, instanța a concluzionat că, în cauză, "competența teritorială a instanței de judecată este alternativă, funcție de domiciliile ori reședințele reclamanților", apreciind că "după criteriul de stabilire a competenței teritoriale nu reiese că reclamantele în cauză au vreo legătură cu mun. București", iar reclamantele au locul de muncă în județul Tulcea, considerente pentru care a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.

Învestit prin declinare, Tribunalul Tulcea, secția I civilă, a pronunțat sentința nr. 996 din 19 iunie 2018, prin care prin care a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflictul negativ și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În motivare, instanța a reținut incidența art. 269 alin. (1) și (2) Codul muncii, precum și că, în cauză, este o competență alternativă, întrucât între reclamanți există o coparticipare procesuala activă dată de strânsa legătură existentă între cererile lor și determinată de faptul că pretenția tuturor reclamanților este identică.

Așadar, s-a reținut că atât Tribunalul Prahova cât și Tribunalul București erau competente, iar depunerea cererii la Tribunalul București a fixat competența în favoarea acestuia,

Cu privire la conflictul negativ de competența, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 alin. (2) raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 269 Codul muncii "(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii.

(2) Cererile referitoare ia cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

(3) Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți".

Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În cauză, acțiunea introductivă de instanță având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezentul dosar și a fost adresată Tribunalului București, ca instanță de ia focul domiciliului majorității celor 438 de reclamanți.

Potrivit art. 59 C. proc. civ., privind coparticiparea procesuală facultativă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură. Cum drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanți, în calitate de salariați, se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, în situația dată dispozițiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile.

În atare situație, devin incidente dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, ce recunosc competența de soluționare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiași articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanții aflați în coparticipare procesuală facultativă.

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, se apreciază că Tribunalul București a fost în mod corect și legal sesizat, date fiind dispozițiile legale incidente cauzei mai sus redate, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă (și) consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, de la soluționarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanța pretinsă a fi cea de la domiciliile reclamantelor din prezentul dosar.

De vreme ce, la data învestirii sale, Tribunalul București a fost legal sesizat în virtutea dispozițiilor art. 269 din Codul muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011, și întrucât, în caz de disjungere, instanța de judecată rămâne competentă, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.