ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3610/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2014, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov a solicitat anularea deciziei emisă de pârâtă sub nr. x din 9 octombrie 2014, prin care a fost respinsă contestația înregistrată sub nr. x din 29 iulie 2014 și, pe cale de consecință, admiterea contestației formulate și anularea Deciziilor de impunere din oficiu nr. 963 din 16 iunie 2014, nr. 964 din 16 iunie 2014, nr. 965 din 16 iunie 2014 și nr. 966 din 16 iunie 2014 privind contribuția de asigurări sociale de sănătate asupra veniturilor din tranzacții imobiliare aferente anilor 2009 - 2012, precum și a deciziilor referitoare la obligațiile de plata accesorii aferente obligațiilor principale stabilite din oficiu prin deciziile enumerate mai sus, ca fiind nelegale și netemeinice.

Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 215 alin. (2) din C. proc. fisc. , coroborate cu dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reclamantul a solicitat suspendarea executării Deciziilor de impunere din oficiu nr. 963 din 16 iunie 2014, nr. 964 din 16 iunie 2014, nr. 965 din 16 iunie 2014, nr. 966 din 16 iunie 2014 privind contribuția de asigurări sociale de sănătate asupra veniturilor din tranzacții imobiliare aferente anilor 2009 - 2012, precum și a deciziilor referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente obligațiilor principale stabilite din oficiu prin deciziile enumerate mai sus până la soluționarea irevocabilă a prezentei cauze.

În ședința publică din data de 28 aprilie 2015, Curtea a pus în discuție disjungerea cererii privind anularea și suspendarea Deciziei de impunere nr. x din 16 iunie 2014 și a deciziei de soluționare a contestației formulate împotriva acestei decizii și a dispus disjungerea cauzei și înregistrarea separată a acesteia, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2015.

Prin Sentința civilă nr. 1198 din 28 aprilie 2015, Curtea a admis excepția necompetenței materiale cu privire la cererea de chemare în judecată formulată de către reclamant având ca obiect anularea/suspendarea Deciziilor de impunere nr. x din 16 iunie 2014, nr. 964 din 16 iunie 2014, nr. 966 din 16 iunie 2014 și a deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii, precum și anularea deciziei de soluționare a contestației formulată împotriva acestor decizii de impunere și a declinat cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 1495 din 26 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov, ca nefondată; a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov; a fost anulată Decizia nr. 19518 din 9 octombrie 2014 emisă de pârâta CAS Ilfov; a fost obligată pârâta să soluționeze contestația administrativă formulată de reclamant împotriva Deciziei de impunere nr. x din 16 iunie 2014, în conformitate cu dispozițiile art. 213 alin. (1) C. proc. fisc. au fost respinse cererea de anulare, precum și cea de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x din 16 iunie 2014, ca neîntemeiate.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamantul A. a formulat recurs, prin care a solicitat, în ceea ce privește cererea de suspendare, admiterea acesteia și suspendarea executării executării Deciziei de impunere din oficiu nr. 965 din 16 iunie 2014 privind contribuția de asigurări sociale de sănătate stabilită asupra veniturilor din tranzacții imobiliare aferente anului 2011 până la soluționarea irevocabilă a prezentei cauze, apreciindu-se că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii și nu conține motivele pe care se întemeiază, prin raportare la dispozițiile legale invocate de reclamant. Pe fondul cauzei, s-a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru neanalizarea pe fond a acțiunii în privința nelegalității Deciziei de impunere din oficiu nr. 965 din 16 iunie 2014, considerându-se că instanța de fond, în mod greșit, a dispus obligarea intimatei la soluționarea din nou a contestației depusă în procedura prealabilă administrativă, încălcând, în opinia recurentului, dispozițiile legale care reglementează întreaga procedură în materia contenciosului administrativ.

2.1. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

2.1.1. Cu privire la cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere din oficiu nr. 965 din 16 iunie 2014.

Analizând motivele invocate de recurent la fond și motivele reținute de instanța în considerentele hotărârii cu privire la cererea de suspendare, rezultă că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită legii și nu conține motivele pe care se întemeiază, prin raportare la dispozițiile legale invocate de reclamant.

Recurentul a arătat că s-a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere prin acțiunea principală, în cadrul căreia a fost contestată atât decizia pronunțată de intimată în procedura administrativă, Decizia nr. 19518 din 9 octombrie 2014, cât și Decizia de impunere din oficiu nr. 965 din 16 iunie 2015. Analizând cererea de suspendare, instanța de fond a respins-o în mod greșit, fără a analiza motivele de nelegalitate invocate.

Astfel, a arătat instanței de fond că decizia de impunere din oficiu este nelegală, întrucât stabilirea de către intimată a obligației de plată reprezentând contribuție de asigurări sociale de sănătate asupra veniturilor din tranzacții imobiliare nu are temei legal, în legislația fiscală actuală, inclusiv în Legea nr. 95/2006, nu este prevăzută și nu a fost prevăzută nici în trecut obligația de plată a contribuției CASS pentru veniturile obținute din transferul proprietății imobiliare.

Întrucât lipsesc condițiile de legalitate pe fond pentru plata contribuției, decizia de impunere nu respectă condițiile de fond și de formă prevăzute expres de disp. art. 43 alin. (2) din C. proc. fisc. Prin contestația în procedura administrativă cât și prin cererea de chemare în judecată s-a arătat, distinct de faptul ca stabilirea acestor contribuții este nelegală, și faptul că recurentul nici măcar ipotetic nu poate datora CASS sau alte contribuții pentru alte venituri cu caracter subsidiar celor asimilate veniturilor din salarii, deoarece în perioada vizată (2009 - 2012) a deținut funcția de parlamentar în Parlamentul European fiind retribuit cu indemnizația prevăzută de Statutul Deputaților în Parlamentul European, art. 10 din Statut. Potrivit art. 12 alin. (3) și (4) din Statut această indemnizație (asimilată salariului) poate fi impozitată în conformitate cu legislația națională cu evitarea dublei impuneri. În condițiile în care contribuabilul a avut venituri asimilate de lege salariului, intimata nu are dreptul să aleagă o altă categorie de venituri asupra căreia să pretindă plata CASS.

Este un fapt notoriu că de la adoptarea Legii nr. 95/2006 și a C. fisc. în toate formele sale succesive (acte normative care au reglementat veniturile asupra cărora se calculează și se datorează CASS) și până în anul 2014 nu s-au emis astfel de decizii de impunere pentru veniturile din transferul proprietății imobiliare și nici acești contribuabili nu au avut obligații declarative către Casa de Asigurări de Sănătate. Nici în prezent C. fisc. nu prevede obligativitatea achitării CASS pentru veniturile din transferul proprietăților imobiliare.

Instanța de fond a ignorat un alt motiv de nelegalitate a Deciziei de impunere din oficiu nr. 965 din 16 iunie 2014, motiv care atrage sancțiunea nulității absolute a deciziei de impunere, respectiv efectele erga omnes și obligativitatea aplicării sentinței nr. 835/2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 243/04.04.2014.

Prin Sentința nr. 835/2012, Curtea de Apel București a anulat în parte dispozițiile art. 35 alin. (1) din Ordinul președintelui CNAS nr. 617/2007 în privința posibilității organului competent al CAS de a emite decizii de impunere. Sentința nr. 835/2012 a fost publicată în Monitorul Oficial, iar de la data publicării sale, toate deciziile de impunere emise de organele CNAS sunt nule absolut, fiind emise de organe necompetente. De la data publicării, aplicabilitatea Sentinței nr. 835/2012 este obligatorie pentru instanțele judecătorești, anularea în parte a disp. art. 35 alin. (1) din Ordinul președintelui CNAS nr. 617/2007 în privința posibilității organului competent al CAS de a emite decizii de impunere, producând efecte similare admiterii unei excepții de neconstituționalitate.

În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Deciziei nr. 10 din 11 mai 2015 în dosarul nr. x/2015, obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ. prin care a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, stabilind că:

"Dispozițiile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească, irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte și în privința actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătorești de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești."

Cu atât mai mult se impune a fi acceptat faptul că hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte asupra actelor administrative individuale emise în temeiul actului normativ anulat, după publicarea sa în Monitorul Oficial.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, este îndeplinită condiția cazului bine justificat pentru suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 16 iunie 2014, motiv pe care instanța nu l-a analizat, încălcând dispozițiile privitoare la obligativitatea motivării hotărârii și la aplicarea corectă a legii.

Sub acest aspect, sunt incidente în cauză motivele de casare prevăzute de disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

În privința prejudiciului material viitor și previzibil ce ar decurge din executarea deciziei de impunere nelegale, instanța s-a mărginit la a afirma că motivele invocate de recurent în cererea de suspendare nu pot fi primite.

Referitor la paguba iminentă care s-ar produce prin executarea deciziilor emise din oficiu, se arată că prin plata sumei stabilite prin decizia de impunere (1.131.673 RON) s-ar produce în patrimoniul reclamantului un prejudiciu imposibil de reparat, constând în lipsirea reclamantului de beneficiul nerealizat pe perioada cuprinsă între data plății și data soluționării irevocabile a prezentei acțiuni.

Instanța de fond în mod greșit a considerat ca plata sumei de 1.131.673 RON nu produce o pagubă patrimoniului reclamantului, susținând ca paguba ar trebui să constea într-o consecință a executării. în speță consecința executării/plății este tocmai lipsirea recurentului de suma de 1.131.673 RON. Indiferent de situația financiară personală a recurentului, notorie sub anumite aspecte, nu putem considera ca plata unei asemenea sume este lipsită de consecințe.

2.1.2. Cu privire la cererea de anulare:

Pe fondul cauzei, s-a solicitat casarea sentinței și trimiterea spre rejudecare, în condițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, întrucât prima instanță nu a analizat pe fond acțiunea în privința nelegalității Deciziei de impunere din oficiu nr. 965 din 16 iunie 2014; instanța a admis în parte acțiunea recurentului, a dispus anularea deciziei pronunțate în procedura administrativă, obligând intimata să soluționeze din nou contestația prealabilă a recurentului-reclamant. Cu privire la cererea de anulare a Deciziei de impunere nr. x din 16 iunie 2014, instanța a considerat că aceasta este lipsită de suport legal, întrucât nu se poate pronunța decât asupra legalității deciziei emise în soluționarea contestației în procedura administrativă.

Recurentul a invocat incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Procedând astfel, instanța de fond a încălcat dispozițiile legale care reglementează întreaga procedură în materia contenciosului administrativ fiscal.

Dreptul la acțiune al recurentului-reclamant (de a contesta în justiție actul administrativ) este recunoscut expres prin dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și prin dispozițiile art. 205 alin. (1) teza a 2-a din C. proc. fisc. O asemenea interpretare nesocotește și încalcă dreptul de acțiune recunoscut prin lege recurentului-reclamant cu privire la actul administrativ fiscal, Decizia de impunere din oficiu nr. 965 din 16 iunie 2014; de altfel, instanța nesocotește dispozițiile clare ale legii, respectiv acelea în sensul că dreptul la acțiune este recunoscut cu privire la titlul de creanță, contestația fiscală fiind o cale de atac administrativă (prealabilă) împotriva titlului de creanță.

Astfel, prin obligarea intimatei de a emite o altă decizie pentru soluționarea contestației administrative, instanța de fond încalcă disp. art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ale art. 6 din C. proc. civ. și ale art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

2.2. Întâmpinarea

Intimata-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate a Județului Ilfov a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Intimata Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov a emis Decizia de impunere în sarcina contribuabilului pe baza datelor transmise de ANAF, potrivit Protocolului nr. P/5282/95896/2007, cu modificările și completările ulterioare și în temeiul art. 88 din O.G. nr. 92/2003 precum și al prevederilor art. 215 alin. (3) din Legea nr. 95/2006.

Persoanele care realizează venituri din tranzacții imobiliare din patrimoniu personal datorează contribuție de asigurări de sănătate pentru veniturile realizate. Stabilirea de accesorii retroactiv pe întreaga perioada a unei creanțe fiscal legal stabilite, calculate la momentul emiterii actului administrativ fiscal reprezentând titlu de creanță în ceea ce privește debitul la care se aplica accesoriile, este legală, în sensul în care contribuabilul nu a declarat la termenele stabilite veniturile obținute și achitat la scadenta contribuția datorată bugetului de asigurări de sănătate, lucru menționat și în cuprinsul deciziei de calcul accesorii, existând astfel un prejudiciu are afectează bugetul asigurărilor sociale de sănătate.

2.3. Răspunsul la întâmpinare

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimată.

În motivarea răspunsului, se arată că sunt nefondate apărările intimatei, prin care se invocă faptul că la categoria "alte venituri" de la art. 78 din C. fisc. s-ar încadra și veniturile din tranzacții imobiliare. Decizia nr. 10/2014 a Camerei de Conturi Ilfov nu poate constitui un temei legal pentru emiterea deciziilor în cauză. Orice decizie ar fi fost emisă, Camera de Conturi Ilfov nu este competentă să emită norme interpretative și de aplicare a C. fisc. Intimata, ea însăși necompetentă să emită decizii de impunere, a aplicat într-un mod propriu legea, derogând de la principiul aplicării unitare a normei fiscale.

3.1. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 18 ianuarie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 aprilie 2018, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererile de recurs formulate îndeplinesc condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință a declarat recursurile ca fiind admisibile în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) noul C. proc. civ. și a fixat termen de judecată.

3.2. Asupra motivelor de casare invocate de recurentul-reclamant

3.2.1. Înalta Curte va analiza cu prioritate motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat de recurentul-reclamant cu privire la cererea de anulare a actelor administrativ-fiscale deduse judecății.

În esență, recurentul a invocat faptul că prima instanță, reținând nemotivarea deciziei de soluționare a contestației și obligând intimata la soluționarea contestației administrative împotriva deciziei de impunere, a nesocotit petitul cererii de chemare în judecată și nu a soluționat ceea ce solicitase recurentul, respectiv anularea deciziei de impunere pentru motivele de nelegalitate și de netemeinice invocate de acesta.

Se constată de către instanța de recurs că reclamantul nu a invocat nemotivarea deciziei de soluționare a contestației ca atare, ca viciu de formă, ci a invocat lipsa unor temeiuri de drept ale deciziilor emise de intimată, aspect ce reprezintă un viciu de fond.

Astfel, deși a reținut nemotivarea deciziei de soluționare a contestației, prima instanță nu a mai procedat la analiza pe fondul criticilor aduse deciziei de impunere, constatând că nu se poate substitui atribuțiilor organului fiscal, care trebuie să emită o decizie de soluționare a contestației motivată corespunzător.

Înalta Curte constată că trebuie făcută distincția între nemotivarea ca atare, viciu de formă al unui act administrativ și viciile de fond constând în aplicarea greșită a legii sau lipsa oricărui temei legal pentru emiterea actului respectiv.

Dincolo de împrejurarea că, din coroborarea tuturor susținerilor invocate prin cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant nu a înțeles să invoce ca atare un asemenea viciu de formă, argumentele sale fiind combinate cu aspecte legate de greșita aplicare a legii, se reține că Decizia nr. 19518 din 9 octombrie 2014 emisă de intimată în soluționarea contestației administrative este motivată.

Ca și în cazul unei hotărâri judecătorești, motivarea unui act administrativ presupune indicarea temeiurilor faptice și de drept ce au stat la baza emiterii actului; din cuprinsul deciziei amintite, se desprinde raționamentul logico-juridic ce a stat la baza respingerii contestației. Ca atare, nemotivarea nu poate fi reținută ca și critică cu privire la decizia de soluționare a contestației.

Or, prima instanță a analizat exclusiv acest aspect, motiv pentru care se impune casarea sentinței sub aspectul cererii în anulare cu trimiterea spre rejudecare, față de disp. art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că prima instanță nu a soluționat restul motivelor de netemeinicie și de nelegalitate invocate de reclamant, respectiv: veniturile din tranzacțiile imobiliare nu se încadrează în categoria veniturilor din cedarea folosinței bunurilor; stabilirea de către pârâtă a obligației nu are temei legal; decizia de impunere nu respectă condițiile de fond și de formă prevăzute de art. 43 alin. (2) din C. proc. fisc. ; necompetența organului emitent din punct de vedere teritorial; lipsa obligației de plată, față de calitatea de angajat, raportat la funcția de parlamentar în Parlamentul European.

3.2.2. În ceea ce privește motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. privind cererea de suspendare, se constată că prima instanță a reținut neîndeplinirea condiției pagubei iminente, astfel că nu a mai trecut la analiza condiției cazului bine justificat.

Din această perspectivă, deși recurentul-reclamant a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare doar a cererii în anulare și casarea cu reținere spre rejudecare a cererii de suspendare, se constată că cel puțin două rațiuni impun trimiterea spre rejudecare și a acestui capăt de cerere.

Pe de o parte, se impune reanalizarea condiției prejudiciului iminent, în lumina duratei de soluționare a cauzei față de trimiterea spre rejudecare a acțiunii în anulare.

Pe de altă parte, condiția cazului bine justificat nu a fost analizată de prima instanță, condiție ce trebuie oricum analizată din perspectiva existenței sau nu a unei aparențe de nelegalitate deduse din motivele de nulitate invocate de recurentul-reclamant și rămase, de asemenea, neanalizate de prima instanță.

Prin urmare, se impune trimiterea spre rejudecare și a capătului de cerere având ca obiect suspendarea, raportat la motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și la lipsa cercetării pe fond a condiției cazului bine justificat în lumina motivelor de anulare ramase neanalizate și a condiției prejudiciului iminent și în lumina duratei de soluționare a cauzei ca urmare a trimiterii spre rejudecare.

3.2.3. În schimb, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. cu privire la capătul de cerere privind suspendarea nu este fondat. Înalta Curte reține că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

În cauză, Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, instanța de fond a analizat și a răspuns argumentelor esențiale expuse de părți în susținerea poziției lor procesuale și a prezentat raționamentul logico-juridic ce a stat la baza concluziei sale, exprimată prin soluția dată. Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

3.3. Temeiul procesual al soluției dispuse în cauză

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării cererii de anulare, instanța de rejudecare va analiza restul motivelor de netemeinicie și de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant și rămase neanalizate, respectiv: veniturile din tranzacțiile imobiliare nu se încadrează în categoria veniturilor din cedarea folosinței bunurilor; stabilirea de către pârâtă a obligației nu are temei legal; decizia de impunere nu respectă condițiile de fond și de formă prevăzute de art. 43 alin. (2) din C. proc. fisc. ; necompetența organului emitent din punct de vedere teritorial; lipsa obligației de plată, față de calitatea de angajat, raportat la funcția de parlamentar în Parlamentul European.

Cu ocazia rejudecării cererii de suspendare, instanța de rejudecare va reanaliza condiția cazului bine justificat în lumina motivelor de anulare ramase neanalizate și a condiția prejudiciului iminent și în lumina duratei de soluționare a cauzei ca urmare a trimiterii spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Sentinței nr. 1495 din 26 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțate în dosar nr. x/2015 în contradictoriu cu intimata-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 octombrie 2018.

Procesat de GGC - CL