ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5818/2019

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov, a solicitat anularea Deciziei nr. 19518/09.10.2014, respectiv suspendarea și anularea deciziei de impunere nr. x/19.06.2014.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 14 martie 2019, a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/19.06.2014 emisă de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov, până la soluționarea definitivă a cauzei.

Împotriva hotărârii instanței de fond pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că nu are relevanță dacă vreo dispoziție din Codul fiscal prevede calitatea de contribuabil la asigurările sociale de sănătate a unor astfel de persoane fizice care realizează venituri din tranzacții imobiliare, ci dacă Codul fiscal prevede că pentru astfel de venituri se datorează impozit pe venit.

Or, acest aspect rezultă clar din dispozițiile art. 77

1

din Codul fiscal (aceeași formă in vigoare la momentul obținerii de către reclamant a veniturilor din tranzacții imobiliare) care la alin. (1) prevede că "la transferul dreptului de proprietate și al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii asupra construcțiilor de orice fel și a terenurilor aferente acestora, precum și asupra terenurilor de orice fel fără construcții, contribuabilii datorează un impozit".

De asemenea, potrivit art. 41 lit. h) din Codul fiscal: "Categoriile de venituri supuse impozitului pe venit, potrivit prevederilor prezentului titlu, sunt următoarele: h) venituri din transferul proprietăților imobiliare, definite conform art. 77^1".

Reclamantul nu a contestat faptul că datele avute în vedere la emiterea deciziei, obținute în baza protocolului încheiat de CNAS cu ANAF ar fi eronate și nu a susținut că nu ar fi obținut venituri din tranzacții imobiliare sau că nu ar fi achitat impozitul datorat pentru astfel de tranzacții, prevăzut de art. 77

1

din Codul fiscal. De asemenea, nu a făcut dovada că ar fi obținut venituri de natura celor prevăzute la art. 257 alin. (1) lit. a) - d), alin. (2A1) si art. 213 alin. (2) lit. h) din Legea 95/2006.

Prin urmare, interpretarea instanței de fond, asupra acestor norme de drept material este eronată, iar reclamantul avea calitatea de contribuabil la asigurările sociale de sănătate.

Actul incident este cel în vigoare la data nașterii raportului juridic fiscal, respectiv la data încheierii contractului de vânzare cumpărare. Calitatea de organ fiscal a Casei de Asigurări de Sănătate Ilfov stabilită de legea în vigoare la acest moment este cea ce interesează, în acord cu principiul tempus regit actum, iar nu cea stabilită prin acte normative abrogate până la momentul nașterii raportului juridic și nici cele stabilite prin acte normative intrate în vigoare ulterior. Este deci neîntemeiată interpretarea instanței în sensul că legea în vigoare la momentul emiterii deciziilor de impunere nu ar mai prevedea calitatea de organ fiscal a Casei de Asigurări de Sănătate Ilfov. Nu este relevantă împrejurarea că art. 35 alin. (1) din Ordinul nr. 617/2007 a fost anulat prin sentința civilă nr. 835/08.02.2012 pronunțată în dosarul nr. x/2011 al Curții de Apel București și acesta era abrogat la momentul întocmirii deciziei de impunere din oficiu, astfel cum se susține, ci calitatea de organ fiscal în anul 2011. În considerarea aceluiași raționament, în speță nu interesează forma dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Ordinul nr. 617/2007 la momentul întocmirii deciziilor de impunere din oficiu, în măsura în care respectiva modificare legislativă este ulterioară, ea putând produce efecte numai pentru viitor.

În opinia reclamantului, toate argumentele instanței de fond referitoare la lipsa calității de organ fiscal a Casei de Asigurări de Sănătate Ilfov pentru tranzacțiile efectuate în anul 2011, în sensul că de la 16.06.2014, data la care au fost întocmite deciziile de impunere din oficiu, legislația fiscală nu ar mai prevedea calitatea de organ fiscal a Casei de Asigurări de Sănătate Ilfov, nu conduc la anularea deciziilor contestate, cât timp dispoziția legală în vigoare la momentul efectuării tranzacției imobiliare, respectiv anul 2011, prevedea calitatea de organ fiscal a Casei de Asigurări de Sănătate.

În ceea ce privește îndeplinirea condiției privind paguba iminentă ce s-ar produce prin executarea deciziilor de impunere din oficiu, recurenta consideră că decizia de impunere din oficiu nr. 965/16.06.2014, este temeinică și legală, iar sub aceste aspecte nu se poate constata, faptul că reclamantului i s-ar încasa o sumă de bani în mod nelegal și că ar fi incidente dispozițiile art. 33 din O.G. nr. 92/2003, neputându-se constata că sunt îndeplinite condițiile pentru a trage concluzia că în speță s-ar putea produce o pagubă iminentă, prin punerea in executare a deciziei.

În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov, a solicitat anularea Deciziei nr. 19518/09.10.2014, respectiv suspendarea și anularea deciziei de impunere nr. x/19.06.2014.

Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora:

"în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond".

Suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

La modul concret, conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția existenței cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Înalta Curte apreciază că, în cauză, reclamantul a prezentat suficiente elemente care să conducă la existența unor îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea deciziei.

Deci, există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conținutului și legalității actului administrativ contestat.

De asemenea, instanța de control judiciar consideră că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantului în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Așadar, paguba iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Soluția suspendării actului administrativ până la pronunțarea instanței se circumscrie noțiunii de protecție provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicțională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităților administrative prin care se impun particularilor o serie de obligații.

Suspendarea pronunțată de instanță nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiției pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicționale.

Un argument în plus în sensul celor susținute îl reprezintă faptul că prin sentința nr. 1974/11.06.2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov și, în consecință, a anulat Decizia nr. 19518/09.10.2014 și decizia de impunere nr. x/16.06.2014 emise de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov, fiind confirmată nelegalitatea deciziei de impunere contestate.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov împotriva încheierii din 14 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 noiembrie 2019.