ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra apelurilor penale de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 218 din 17 octombrie 2017 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 396 alin. (1) și (4) C. proc. pen. raportat la art. 83 C. pen. s-a stabilit pedeapsa de 2 luni închisoare în sarcina inculpatei A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. 379 alin. (2) C. pen.

În baza art. 83 alin. (1) C. pen., s-a amânat aplicarea pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere stabilit în condițiile art. 84 C. pen., de 2 ani de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 85 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere, inculpata să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Olt, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 86 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. c) - e) C. pen. să se comunice Serviciului de Probațiune Olt.

În baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 88 C. pen.

În baza art. 397 C. proc. pen., a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă B.

A fost obligată inculpata A. la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de daune morale către partea civilă B.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligată inculpata la plata cheltuielilor judiciare efectuate de stat în cuantum de 300 RON (suma de 100 RON fiind aferentă fazei de urmărire penală).

În baza art. 276 alin. (1), (2) C. proc. pen., a fost admisă în parte cererea și a fost obligată inculpata la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate de partea civilă, reprezentând onorariu parțial avocat ales.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, a reținut următoarele:

Prin Rechizitoriul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatei A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 379 alin. (2) C. pen.

În esență, procurorul a apreciat că faptele inculpatei A., persoană căreia, prin hotărâre judecătorească, i s-a încredințat spre creștere și educare minora C., a cărei locuință a fost stabilită la domiciliul său, de a împiedica în mod repetat - în perioadele 20.08 - 30.08.2016, 05.10.2016, 09.12 - 11.12.2016, 21.12 - 27.12.2016, 13.01 - 15.01.2017, 27.01 - 29.01.2017, 10.02 - 12.02.2017, 24.02 - 26.02.2017 și 10.03 - 12.03.2017 - pe B., tatăl minorei, să aibă legături personale cu aceasta în condițiile stabilite de instanța de judecată realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului prevăzută de art. 379 alin. (2) C. pen.

Prin încheierea din 26 mai 2017 pronunțată în Dosarul nr. x/2017, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Craiova, în baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., a respins cererile și excepțiile formulate de inculpata A., a constatat legalitatea sesizării instanței cu Rechizitoriul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova privind pe inculpata A., a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și a dispus începerea judecății cauzei.

În esență, judecătorul de cameră preliminară a reținut că cererile și excepțiile invocate de inculpata A. sunt nefondate.

Astfel, cu privire la actul de sesizare a instanței de judecată, judecătorul de cameră preliminară a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 328 C. proc. pen., rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală și trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute de art. 286 alin. (2) C. proc. pen., datele privitoare la persoana inculpatului, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea, cheltuielile judiciare, mențiunile prevăzute de art. 330, 331 C. proc. pen., dispoziția de trimitere în judecată, precum și alte mențiuni necesare soluționării cauzei. Rechizitoriul trebuie verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de către prim-procurorul parchetului.

Judecătorul de cameră preliminară a reținut că au fost respectate dispozițiile anterior menționate, rechizitoriul fiind verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova și cuprinzând datele referitoare la fapte, încadrarea juridică, date cu privire la persoana inculpatei, la actele de urmărire penală efectuate, la probele administrate, la trimiterea în judecată și cheltuielile judiciare.

Referitor la susținerea inculpatei potrivit căreia faptele ar fi descrise doar generic, judecătorul de cameră preliminară a constatat că aceste apărări sunt netemeinice, actul de sesizare cuprinzând o amplă descriere a stării de fapt, ce se reflectă la secțiunea "În Drept", procurorul făcând o analiză detaliată a presupusei infracțiuni de care este acuzată inculpata.

Cu privire la susținerea conform căreia ar exista neconcordanțe între perioada reținută, adică începând cu luna decembrie 2016, și faptele incriminate, lipsind perioada pentru care s-a început urmărirea penală, având la bază cererea persoanei vătămate din data de 14.11.2016, judecătorul de cameră preliminară a apreciat, de asemenea, că apărarea este nefondată.

Astfel, a observat că, de la momentul începerii urmăririi penale in rem, respectiv 17.11.2016, când prin ordonanța de la fila x d.u.p. s-a reținut că presupusele fapte vizează perioada 20.08 - 30.08.2016 și ziua de 05.10.2016, au existat mai multe dispoziții ale procurorului de extindere a urmăririi penale, iar ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale din data de 23.03.2017 cuprinde întreaga perioadă considerată de procuror a reprezenta continuitatea activității infracționale, prin rechizitoriu fiind sesizată instanța cu perioadele 20.08 - 30.08.2016, 05.10.2016, 09.12 -11.12.2016, 21.12 - 27.12.2016, 13.01 - 15.01.2017, 27.01 - 29.01.2017, 10.02 - 12.02.2017, 24.02 - 26.02.2017 și 10.03 - 12.03.2017.

În ceea ce privește susținerea inculpatei că, în mod nelegal s-ar fi dispus începerea urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 305 alin. (1) C. proc. pen., când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă. De asemenea, conform art. 305 alin. (3) C. proc. pen., atunci când există probe din care să rezulte presupunerea rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală și nu există niciunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta, care dobândește calitatea de suspect. Așadar, judecătorul de cameră preliminară a constatat că noul C. proc. pen. instituie, ca regulă, caracterul obligatoriu al începerii urmăririi penale anterior efectuării oricăror acte de cercetare. Exceptând situațiile în care însuși actul de sesizare este inform, ori cele în care din chiar cuprinsul acestuia rezultă o cauză de neprocedibilitate, niciun act de procedură nu mai poate fi îndeplinit în afara procesului penal, nicio probă nu mai poate fi administrată în afara acestui cadru. Practic, actul imediat următor celui de sesizare, va fi, în mod necesar, în toate cauzele, ordonanța de începere a urmăririi penale cu privire la faptă. Prin urmare, a subliniat că nicio investigație nu poate avea loc decât în condițiile privitoare la desfășurarea actelor de urmărire penală. De asemenea, s-a observat că noua reglementare nu mai cunoaște faza premergătoare începerii urmăririi penale, de strângere a datelor necesare "în vederea începerii urmăririi penale" (prevăzută sub reglementarea anterioară de art. 224 din C. proc. pen. anterior). În plus, noua reglementare nu mai permite începerea urmăririi penale direct față de o anumită persoană nici în situația în care aceasta este indicată în actul de sesizare, ori când acesta permite identificarea sa.

Cât privește limitele, conținutul și întinderea actelor de urmărire penală ce se pot efectua după începerea urmăririi penale cu privire la faptă, în condițiile art. 305 alin. (1) C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară a reținut că aceasta este o fază procesuală destinată strângerii probelor în baza cărora să se poată formula o învinuire împotriva unei persoane. Formularea unei învinuiri in personam nu poate fi consecința simplei înregistrări a unei sesizări valabile; fiind un act de o însemnătate sporită și cu consecințe importante privitoare la persoana celui investigat, punerea sub învinuire a unei persoane trebuie să fie fundamentată de o serie de probe, administrate prin mijloacele de probă prevăzute de lege. De aceea, s-a apreciat că simpla începere a urmăririi penale cu privire la faptă nu are caracterul formulării unei acuzații împotriva unei persoane, ci are doar semnificația instituirii cadrului procesual în care se pot strânge primele probe cu privire la o anumită faptă. Anterior dispoziției ca urmărirea să se efectueze cu privire la o anumită persoană, aceasta nu are nicio calitate procesuală, prin urmare nu este subiectul vreunor drepturi ori obligații procesuale.

Prin urmare, s-a reținut că dispozițiile legale analizate asigură caracter echitabil desfășurării urmăririi penale: pe de o parte, răspund exigenței ca orice acte de cercetare să se desfășoare într-un cadrul procesual (alin. (1) al art. 305); pe de altă parte, instituie o garanție în sensul că nicio persoană nu este pusă sub acuzație în lipsa unor bănuieli rezonabile că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală (alin. (3) al art. 305). Această garanție subzistă mai ales în ipoteza în care, prin actul de sesizare este indicată o anumită persoană în calitate de prezumtiv autor. Indicarea unei persoane în actul de sesizare nu este suficientă pentru ca această persoană să dobândească calitatea de acuzat/suspect și nici pentru a considera că urmărirea penală o vizează. Aceasta calitate se va dobândi, pe parcursul urmăririi penale, numai după ce, în baza probelor administrate, se va dispune efectuarea urmăririi penale cu privire la ea.

Prin prisma celor expuse mai sus, judecătorul de cameră preliminară a constatat că urmărirea penală a fost efectuată în mod legal, conținând cele două etape impuse de art. 305 alin. (1) și art. 305 alin. (3) C. proc. pen.

Referitor la susținerea că inculpatei nu i s-a adus la cunoștință acuzația în cel mai scurt timp, s-a reținut că, la data de 08.02.2017, prin ordonanța de la fila x d.u.p., procurorul a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale față de suspecta A. Anterior acestui moment procesual, A. nu avea nicio calitate, iar ulterior acestui moment, la interval de 14 zile, i s-a adus la cunoștință calitatea de suspectă și, implicit, acuzația. La data de 22.02.2017 s-a procedat la audierea suspectei, declarația acesteia având aproximativ 4 pagini dactilografiate, astfel că nici susținerea în sensul că nu a fost lăsată să declare liber și că ar fi dat o declarație generică, nu se confirmă. Ulterior, a fost reaudiată în calitate de suspectă și inculpată, declarațiile fiind detaliate.

Inculpata a mai invocat că urmărirea penală a fost efectuată cu încălcarea dispozițiilor art. 306 alin. (1) și (3) C. proc. pen. rap. la art. 97, 100 și 101 C. proc. pen., întrucât organele de urmărire penală nu au administrat probe și în favoarea sa, procurorul nu s-a pronunțat asupra cererilor sale prin ordonanță și nu s-a aplecat asupra apărărilor sale. Judecătorul de cameră preliminară a constatat că toate probele cu înscrisuri au fost administrate, fiind atașate la dosarul de urmărire penală, la filele x, iar cu privire la proba testimonială, procurorul s-a pronunțat prin ordonanța din data de 04.04.2017.

Cu privire la pretinsa atitudine subiectivă a procurorului față de persoana vătămată, judecătorul a apreciat că, dacă avea indicii în acest sens, inculpata putea recuza procurorul. De asemenea, s-a reținut că procurorul a contactat telefonic atât persoana vătămată, cât și inculpata, în vederea citării, astfel cum rezulte din notele telefonice de la dosarul de urmărire penală. Totodată, s-a apreciat că, fiind permisă de dispozițiile art. 257 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., citarea telefonică nu poate naște suspiciuni de părtinire, atâta timp cât toate aspectele discutate cu inculpata și persoana vătămată sunt consemnate în procesele-verbale întocmite.

Referitor la celelalte aspecte invocate de inculpată, judecătorul a constatat că acestea reprezintă apărări de fond.

Încheierea din data de 26 mai 2017 a rămas definitivă prin necontestare.

În ceea ce privește judecata în fața primei instanțe, la termenul din data de 28 iunie 2017, conform art. 378 C. proc. pen., a fost audiată inculpata A.. În aceeași ședință de judecată, conform art. 374 alin. (7) C. proc. pen., instanța a constatat că părțile nu au contestat probele administrate în cursul urmăririi penale. De asemenea, din oficiu, instanța de fond a dispus audierea persoanei vătămate B., aceasta fiind audiată în ședința din data de 28.06.2017, conform art. 380 C. proc. pen.

În temeiul art. 381 C. proc. pen., a fost audiat martorul D.

Instanța de fond a încuviințat inculpatei proba cu înscrisuri, respingând proba cu un martor în circumstanțiere, ca nefiind utilă soluționării cauzei.

În ședința din data de 18 septembrie 2017, instanța a dispus, din oficiu, audierea minorei C., proba fiind administrată în ședința din data de 06 octombrie 2017. Aspectele relatate de minoră au fost consemnate în cuprinsul încheierii de ședință, din cauza dificultăților de consemnare pe tipizatul declarației specific martorului.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea de Apel Craiova a reținut că inculpata A. și partea civilă B. s-au căsătorit la data de 24 aprilie 2010, din căsătoria acestora rezultând minora C.

În luna septembrie 2015, pe fondul unor neînțelegeri, cei doi soți s-au despărțit în fapt, A. mutându-se, împreună cu fiica minoră, în locuința părinților săi.

La data de 11 septembrie 2015, inculpata A. a formulat o cerere de chemare în judecată, înregistrată la Judecătoria Slatina sub numărul x/311/2015, solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună desfacerea căsătoriei, din vina exclusivă a soțului pârât, B., încredințarea spre creștere și educare a minorei C., în vârstă de 4 ani și 6 luni la acea dată, mamei reclamante, și stabilirea domiciliului minorei la mamă.

Prin Sentința civilă nr. 3471 din data de 15 aprilie 2016, definitivă prin neapelare, Judecătoria Slatina a admis, în parte, cererea principală privind pe reclamanta A., astfel cum a fost precizată. A respins cererea reconvențională, ca tardiv formulată.

A dispus desfacerea căsătoriei părților încheiată la data de 24 aprilie 2010 și înregistrate sub nr. x/24.04.2010, în Registrul de stare civilă al Primăriei Comunei Slătioara, jud. Olt, din culpă comună. De asemenea, a dispus revenirea reclamantei la numele purtat anterior încheierii căsătoriei, acela de "A.".

Totodată, a dispus ca autoritatea părintească cu privire la minora C., să fie exercitată în comun de părinți, conform înțelegerii acestora. A stabilit, conform înțelegerii părților, locuința minorei C., la domiciliul mamei.

A obligat pârâtul la plata în favoarea minorei C., a unei pensii de întreținere în cuantum de 1/4, din veniturile nete obținute, lunar, începând cu data introducerii cererii, respectiv 11 septembrie 2015 și până la împlinirea de către minoră a vârstei majoratului, iar dacă minora își va continua studiile, până la terminarea acestora, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 ani.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța civilă a reținut, în esență, că potrivit certificatului de căsătorie nr. x/24.04.2010, întocmit de Primăria Comunei Slătioara, jud. Olt, părțile s-au căsătorit la data de 24 aprilie 2010. Din căsătorie a rezultat minora C.

De asemenea, instanța civilă a constatat, pe baza probelor administrate, că raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Totodată, a reținut culpa ambilor soți în destrămarea căsătoriei, nefiind întemeiate susținerile reclamantei referitoare la culpa exclusivă a pârâtului. Astfel, au fost apreciate a fi relevante declarațiile ambilor martori audiați cu privire la deteriorarea relațiilor dintre soți. În plus, s-a reținut atitudinea agresivă a pârâtului față de reclamantă, așa cum a arătat martorul propus de aceasta și cum rezultă și din Sentința nr. 109 din 08.01.2016, pronunțată de Judecătoria Slatina în Dosarul nr. x/2015.

Deopotrivă, s-a constatat că niciunul dintre soți nu a depus eforturi reale pentru salvarea căsătoriei, eforturi care, prin natura lor, se analizează și după despărțirea în fapt, fiind necesare și după acest moment, în cazul în care se dorește cu adevărat reluarea relațiilor dintre soți și rezolvarea neînțelegerilor.

Referitor la autoritatea părintească, instanța civilă a constatat că, în cauză, nu există motive întemeiate, în sensul prevederilor art. 507 C. civ., pentru ca exercitarea autorității părintești să revină doar unuia dintre părinți. De altfel, s-a reținut că reclamanta a solicitat instanței ca autoritatea părintească asupra minorului să fie exercitată împreună de cei doi părinți, pârâtul fiind de acord.

În ceea ce privește locuința minorei, instanța civilă a constatat că este în interesul superior al minorei C., ca locuința să fie stabilită la domiciliul mamei. Astfel, s-a reținut din probele administrate, inclusiv din concluziile anchetei sociale efectuate la domiciliul reclamantei, că aceasta prezintă garanțiile materiale și morale pentru ca minora să locuiască împreună cu ea. De asemenea, tatăl și-a exprimat acordul în acest sens.

În continuare, instanța civilă a reținut că, încă de la momentul despărțirii în fapt, foștii soți nu au ajuns la o înțelegere cu privire la dreptul tatălui de a avea legături personale cu minora. Astfel, s-a observat că, la data de 24 septembrie 2015, B. a solicitat instanței ca, pe calea unei ordonanțe președințiale, să-i încuviințeze să aibă legături personale cu minora, la domiciliul său. Prin întâmpinarea formulată, A. a solicitat instanței să admită doar în parte cererea de ordonanță președințială, în sensul de a stabili un program de vizită care să presupună obligația tatălui de a aduce minora la domiciliul mamei în fiecare seară, cu motivarea că aceasta nu a înnoptat niciodată la domiciliul părinților lui B.

Prin Sentința civilă nr. 7591 din data de 13 octombrie 2015 a Judecătoriei Slatina, definitivă prin Decizia civilă nr. 223/2015 a Tribunalului Olt, a fost admisă cererea formulată de reclamantul B., încuviințându-se, cu caracter provizoriu și vremelnic, până la data soluționării definitive a Dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Slatina, ca acesta să aibă legături personale cu minora. S-a stabilit programul de vizită, provizoriu, după cum urmează: în a doua și a patra săptămână a fiecărei luni, de sâmbăta - ora 10 până duminică - ora 20, minora urmând a fi luată din domiciliul mamei și adusă tot în domiciliul acesteia la terminarea duratei; în prima miercuri a fiecărei luni, între orele 17 - 20, minora urmând a fi luată din domiciliul mamei și adusă tot în domiciliul acesteia la terminarea duratei; în perioada sărbătorilor de iarnă, din anul 2015, în zilele de 28, 29 și 30 decembrie 2015, minora urmând a fi adusă în domiciliul mamei la ora 13 a zilei de 30 decembrie 2015.

Prin cererea formulată la data de 04 aprilie 2016 și înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina sub nr. x/2016, partea civilă B. a solicitat instanței stabilirea unui program de vizită a minorei C. la locuința sa, motivat de faptul că Sentința civilă nr. 7591 din 13 octombrie 2015 are un caracter provizoriu, până la soluționarea definitivă a dosarului de divorț. În cererea formulată, B. a arătat că au existat neînțelegeri cu inculpata în privința respectării programului de vizită provizoriu stabilit de instanța de judecată.

A. a formulat, la rândul său, o cerere reconvențională, prin intermediul căreia a solicitat din nou instanței stabilirea unui program de vizită care să presupună aducerea minorei la domiciliul mamei la sfârșitul fiecărei zile, arătând că nu înțelege ca minora să rămână peste noapte în localitatea Slătioara, jud. Olt, la domiciliul tatălui și al bunicilor paterni.

Prin Sentința civilă nr. 9152 din data de 25 octombrie 2016, Judecătoria Slatina a admis cererea formulată de B., fiind stabilit un program de vizită în cadrul căruia să ia legătura cu minora C., după cum urmează: în a doua și a patra săptămână a fiecărei luni, de vineri, ora 16:00 până duminică, ora 18:00; în prima și a treia zi de miercuri a fiecărei luni, între orele 16:00 - 20:00; de ziua de naștere a tatălui - 28 mai, între orele 16:00 - 20:00; în anii impari, de ziua de naștere a minorei - 20 martie, între orele 12:00 - 20:00; în anii pari, de ziua onomastică a minorei - 21 mai, între orele 12:00 - 20:00; în vacanta de iarnă, în perioada 21 decembrie, ora 12:00 - 27 decembrie, ora 18:00, astfel încât sărbătorile de Crăciun să fie petrecute alternativ cu fiecare dintre părinți, începând cu sărbătorile de Crăciun 2016, când minora va sta cu tatăl, iar în anii impari, în vacanța de iarnă, în perioada 28 decembrie, ora 12:00 - 2 ianuarie, ora 18:00, astfel încât sărbătorile de Revelion să fie petrecute alternativ cu fiecare dintre părinți, începând cu sărbătorile de Revelion 2017 - 2018 când minora va sta cu tatăl; în timpul sărbătorilor de Paște începând de vinerea de dinainte de duminica Paștelui ora 16:00 până luni după Paște, ora 18:00, alternativ, în sensul că un an minora va petrece sărbătorile de Paște cu tatăl, iar celălalt an cu mama, începând cu sărbătorile Pascale 2017, când minora va sta cu tatăl; - în vacanța de vară în luna iulie.

În cursul judecării cauzei înregistrate sub nr. x/2016, la data de 04 iulie 2016, B. a formulat o cerere de ordonanță președințială, înregistrată la Judecătoria Slatina sub nr. x/2016, prin care a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună stabilirea unui program de vizită provizoriu pentru minora C.

A. a formulat, de asemenea, o cerere reconvențională, prin care a solicitat, și de această dată, ca programul stabilit să impună tatălui să aducă minora la domiciliul mamei, la sfârșitul fiecărei zile.

Prin Sentința civilă nr. 7117 pronunțată de Judecătoria Slatina la data de 17.08.2016, definitivă la data de 20.09.2016, prin respingerea apelului formulat de A., Judecătoria Slatina a admis cererea de emitere a ordonanței președințiale formulată de B. și a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională. Instanța a stabilit, cu titlu provizoriu, până la soluționarea Cauzei nr. x/311/2016 aflată pe rolul Judecătoriei Slatina, ca B. să aibă legături personale cu minora C., prin luarea minorei la domiciliul acestuia, conform următorului program: în a doua și a patra săptămână a fiecărei luni, de vineri, ora 17:00, până duminică, ora 20:00; în prima miercuri a fiecărei luni, între orele 17:00 - 20:00; în perioada vacanței de vară, 10 zile, de la data de 20 august până la data de 30 august; o săptămână în vacanța de iarnă, în perioada 21 - 27 decembrie, inclusiv, astfel încât sărbătorile de Crăciun să fie petrecute, alternativ, cu fiecare dintre părinți, începând cu sărbătorile Crăciunului 2016 când minora va fi cu reclamantul pârât; o săptămână în vacanța de iarnă, în perioada 28 decembrie - 02 ianuarie, inclusiv, astfel încât sărbătorile de Anul Nou să fie petrecute, alternativ, cu fiecare dintre părinți, începând cu sărbătorile Anului Nou 2016 - 2017 când minora va fi cu mama, pârâta reclamantă.

Conform dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. hotărârile primei instanțe având ca obiect stabilirea modului de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul sunt executorii de drept. Prin încheierea din data de 06 septembrie 2016, Tribunalul Olt, instanța învestită cu judecarea apelului declarat de A. împotriva Sentinței civile nr. 7117 din data de 17.08.2016, a respins cererea de suspendare a executării acestei sentințe formulată de apelantă.

În continuare, în hotărârea atacată, Curtea de Apel Craiova a reținut că, la data de 20 august 2016, după pronunțarea Sentinței civile nr. 7117 din data de 17 august 2016, B. s-a deplasat la locuința fostei sale soții, inculpata A., pentru a o lua pe minora C. la domiciliul său, unde urma să rămână în perioada 20 august - 30 august, conform programului stabilit de instanța de judecată.

De asemenea, a constatat că, deși avea cunoștință de hotărârea judecătorească, inculpata A. nu a predat-o pe minoră tatălui său, chiar dacă acesta se prezentase în acest scop, la poarta locuinței mamei, motivând că minora ar fi refuzat să meargă împreună cu tatăl său, astfel că în perioada 20 august - 30 august 2016, persoana vătămată B. nu a putut avea legături personale cu minora C.

Instanța de fond a reținut, totodată, că, la data de 05 octombrie 2016, persoana vătămată B. s-a prezentat, în jurul orelor 17:00, la locuința inculpatei A. pentru a-i fi încredințată minora, conform programului stabilit de instanța de judecată. Din locuință a ieșit martora A., mama inculpatei A., care i-a comunicat că cele două nu se află acasă ci la cursurile de balet, unde mama hotărâse să își înscrie fiica.

B. s-a deplasat, împreună cu martorul E. și sora sa F., la sediul instituției unde se desfășurau cursurile de balet - Școala Populară de Artă din municipiul Slatina.

Pe holul instituției, persoana vătămată a întâlnit-o pe A., însoțită de prietenul său, între foștii soți izbucnind o altercație, determinată de faptul că minora nu a fost predată tatălui său. Pe fondul scandalului creat, directorul instituției a solicitat intervenția organelor de poliție și a cerut persoanelor implicate în conflict să iasă din clădire.

În timp ce B. aștepta finalul cursurilor, A., anunțată de fiica sa, A., cu privire la incidentul produs, a mers în sala de curs și a luat-o pe minora C., ducând-o la locuința sa, fără să aibă vreo discuție cu B.

Astfel, instanța de fond a constatat că persoana vătămată a fost împiedicat să aibă legături personale cu fiica sa minoră și în ziua de 05 octombrie 2016.

Curtea de apel a observat că, după acest incident, minora a fost predată lui B., conform programului stabilit de instanța de judecată, până la data de 09 decembrie 2016. Începând cu această dată, persoana vătămată B. a fost împiedicată să mai aibă legături personale, la domiciliul său, cu fiica sa minoră, care nu i-a fost mai predată decât în prima zi de miercuri a lunilor ianuarie, februarie și martie 2017. În condițiile în care, cu acordul tatălui, minora C. a continuat să meargă în zilele de miercuri și la cursurile de balet, timpul efectiv petrecut de B. împreună cu fiica sa a fost de o oră și douăzeci de minute, în intervalul orar 18:30 - 19:50, o dată pe lună.

De asemenea, a reținut că, după conflictul din data de 05 octombrie 2016, deși, conform propriei declarații, s-a aflat în locuință de fiecare dată când tatăl a venit pentru a îi fi predată fiica, inculpata A. nu a mai însoțit minora, aceasta ieșind în curtea locuinței împreună cu bunica maternă, martora A. Aceeași a fost situația și în perioadele 09.12 - 11.12.2016, 21.12 - 27.12.2016, 13.01 - 15.01.2017, 27.01 - 29.01.2017, 10.02 - 12.02.2017 și 24.02 - 26.02.2017, când minora C. nu a fost predată tatălui, pentru a petrece timp împreună la domiciliul acestuia, conform programului stabilit de instanța de judecată. De fiecare dată, C. a ieșit în curte însoțită doar de bunica maternă, A., și a început să strige spre tatăl său, spunându-i că nu vrea să meargă împreună cu el, apoi minora fugea spre casă și revenea în curte, însoțită de bunica sa, care nu a ieșit niciodată din curtea locuinței cu minora, pentru a o preda efectiv tatălui. După ce minora C. îi spunea tatălui, de câteva ori, că nu vrea să meargă cu el, A. închidea poarta locuinței, iar B. era nevoit să plece, întrucât minora nu mai apărea în curte.

Totodată, instanța de fond a mai constatat că, la data de 10 martie 2017, B. a mers din nou la locuința inculpatei, pentru a îi fi predată minora, conform programului stabilit. De această dată, C. a ieșit în curte însoțită de mama sa, A., audiată între timp în cauză în calitate de suspectă, având pregătit și un mic bagaj, însă C. a refuzat să îl însoțească pe tatăl său, B. aflându-se astfel în imposibilitate de a avea legături personale cu minora și în perioada 10 - 12 martie 2017.

În continuare, curtea de apel a reținut că inculpata a avut aceeași atitudine procesuală în tot cursul procesului penal. Astfel, fiind audiată de instanță în ședința publică din data de 28.06.2017, inculpata a susținut, în esență, că minora are o atitudine de respingere față de tatăl său și că a fost consiliată de un psiholog care i-a spus să nu forțeze copilul să facă ceva pentru a nu-i provoca traume.

Instanța de fond a constatat că declarația inculpatei este combătută de declarațiile persoanei vătămate, care se coroborează cu declarația martorului E. (probă administrată în cursul urmăririi penale, ce nu a fost contestată de inculpată, atașată la d.u.p.), din care rezultă că atitudinea ostilă a minorei față de tată a fost dezvoltată pe parcurs, urmare a influenței mamei. A observat că acest aspect rezultă și din declarația martorei A., aceasta din urmă precizând că "între 30 august și 5 octombrie, C. a mers la tatăl ei pentru că și-a dorit acest lucru" .

Curtea de apel a mai reținut că nu se va raporta la declarația martorului D., întrucât, astfel cum a precizat și inculpata, proba administrată este afectată de subiectivism, prin prisma calității martorului, și nici nu a fost propusă în cursul urmăririi penale, fază procesuală în care persoana vătămată nu a invocat că ar fi fost însoțit de martor în vreuna dintre ocaziile în care s-a deplasat la domiciliul inculpatei, astfel că a fost apreciată o probă pro causa, pe baza căreia instanța nu își poate întemeia soluția.

În hotărârea atacată s-a constatat, în continuare, că toată apărarea inculpatei s-a axat pe refuzul copilului de a petrece timp cu tatăl său. Instanța de fond a reținut, însă, că refuzul minorei de a se apropia de tatăl său nu a fost unul permanent, ci a intervenit pe parcursul timpului, din cauza înstrăinării minorei de tată, astfel cum rezultă din declarația persoanei vătămate, coroborată cu declarația martorului E., dar și, parțial, cu declarația martorei A. și a inculpatei A.

Astfel, în defavoarea inculpatei, curtea de apel a reținut că refuzul minorei de a fi vizitată de tată conform programului stabilit de instanța civilă constituie consecința directă a acțiunilor mamei de influențare a deciziilor minorei, în mod direct sau prin intermediul membrilor familiei sale, precum și a dezechilibrului emoțional cauzat minorei urmare a înstrăinării de tată.

De asemenea, instanța de fond a subliniat că inculpata trebuie să înțeleagă că, prin atitudinea sa ostilă față de fostul soț, în mod inconștient, încalcă dreptul acestuia din urmă de a-și manifesta și asuma calitatea de părinte.

Totodată, s-a observat că atitudinea ostilă față de persoana vătămată (dar și a acestuia din urmă față de inculpată), percepută cu ocazia dezbaterilor, când instanța a permis părților să poarte un dialog, a determinat și respingerea de către minoră a propriului părinte. În acest sens, s-a subliniat că un copil traumatizat de neînțelegerile dintre părinți (minora purtând pe umeri povara de a nu supăra mama) poate fi afectat ireversibil, cu consecințe grave asupra dezvoltării sale armonioase, indiferent că vina unuia dintre părinți este mai mare sau mai mică.

Ca atare, s-a apreciat că măsurile luate față de minori trebuie să fie de natură să creeze și să garanteze o educație sănătoasă, echilibrată. Minorii trebuie feriți de sentimente agresive pentru psihicul lor, cum sunt cele generate de stările de aversiune, culpabilizare a unuia dintre părinți.

Prin urmare, instanța de apel a reținut că, în mod corect a apreciat procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova că susținerile inculpatei în sensul că minora a refuzat să aibă legături personale cu tatăl sunt irelevante în prezenta cauză și nu înlătură răspunderea sa penală.

În acest sens, s-a subliniat că, la această vârstă deosebit de fragedă, minora nu are capacitatea psihică de a manifesta, prin propria sa voință, o astfel de atitudine, fermă și definitivă, față de tatăl său. Pe de altă parte, în situațiile în care s-a constatat refuzul categoric al minorei de a petrece timp cu tatăl său, inculpata avea obligația morală față de dezvoltarea armonioasă a propriului copil de a depune eforturi pentru a facilitat apropierea minorei de tată. Simplul refuz al unui copil de a acționa într-o anumită direcție nu trebuie permis, fără a trece prin filtrul gândirii părintelui, pentru a verifica dacă este în concordanță cu normele morale și cu interesul superior al copilului.

O părere contrară ar susține ideea că, ori de câte ori un copil refuză să mănânce, să își schimbe hainele, să meargă la grădiniță sau la școală, simplul refuz al copilului ar putea justifica acțiuni/inacțiuni care nu sunt în interesul dezvoltării sale armonioase, iar părintele le-ar accepta "pentru a nu traumatiza copilul", astfel cum susține inculpata.

De asemenea, s-a reținut că minorei nu îi poate fi imputată neînțelegerea unor consecințe pentru nerespectarea anumitor norme legale. La această vârstă operează moralitatea constrângerii: copiilor le vine greu să înțeleagă de ce și cum trebuie adaptat comportamentul anumitor reguli și situații.

Totodată, s-a apreciat că, pentru minoră, tatăl și mama sunt figuri importante de atașament care au rol decisiv în dezvoltarea emoțională și socială a acesteia, atât timp cât calitatea interacțiunilor lor va condiționa calitatea relațiilor sociale.

De aceea, s-a observat că, în situația familiilor care se destramă prin divorț, interesul superior al copiilor, în general, este legat de posibilitatea de a putea accesa cvasinelimitat ambii părinți pentru a putea dezvolta relații echilibrate și armonioase cu aceștia.

Plecând de la aceste premise, văzând și Recomandarea 874 (1979) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care precizează ca un prim principiu: "copiii nu trebuie sa mai fie considerați proprietatea părinților ci trebuie să fie recunoscuți ca indivizi având propriile drepturi și nevoi ", instanța de fond a analizat apărările inculpatei cu privire la refuzul minorei de a interacționa cu tatăl său.

Astfel, refuzul minorei de a petrece timp cu tatăl său a fost observat de instanță la momentul audierii, însă, de asemenea, instanța a constatat că minora nu a vrut să declare nimic împotriva persoanei vătămate, solicitând ca aceasta să părăsească sala.

Instanța de fond a apreciat că o astfel de atitudine a minorei, coroborată și cu poziția aplecată a corpului și capului denotă că minorei încă îi pasă de ceea ce crede tatăl său și nu a fost capabilă să spună, în prezența acestuia, că ar fi țipat la ea și lăsat-o singură în casă. Or, în situația în care asupra ei s-ar fi petrecut cu adevărat cele expuse, instanța a apreciat că sentimentul de rușine față de persoana vătămată nu ar fi existat.

De altfel, s-a observat că, în ceea ce privește posibilul comportament neadecvat al tatălui față de minoră au existat mai multe versiuni. Martora A. a precizat că minora refuză contactul cu tatăl său pentru că acesta din urmă l-ar fi lovit pe G. La finalul declarației de la fila x d.u.p., martora a prezentat însă altă variantă, respectiv că C. nu mai vrea să meargă la tatăl său pentru că a fost cu acesta la piscină, iar el a certat-o și a țipat la ea.

Curtea de apel a reținut că niciuna dintre versiunile prezentate nu se coroborează cu nicio altă probă, iar simplele afirmații în sensul existenței unei atitudine neadecvate a tatălui față de copil nu pot convinge instanța că inculpata nu are nicio implicare în dezvoltarea atitudinii ostile a minorei față de tată.

Instanța de fond a avut în vedere și refuzul minorei de a lua legătura cu verișorul său cu care, astfel cum a declarat în ședința din 06.10.2017, se înțelegea foarte bine, până la momentul la care acesta ar fi lovit-o cu o minge. Raportat la verișorul martorei minore, instanța a concluzionat că, și față de acesta i s-a indus ideea înstrăinării, întrucât de esența copilăriei și a psihicului unui copil, de inocența în gândire, ține puterea de iertare imediată a copiilor.

Totodată, s-a constatat că, într-adevăr, minora a precizat că zâmbea într-una dintre pozele prezentate de instanță pentru că așa i s-a spus, însă, la fel de adevărat este că despre fotografia în care se juca cu telefonul mobil al tatălui, minora a precizat că zâmbea pentru că îi făcea plăcere să se joace. Or, în aceste condiții, s-a apreciat că declarațiile divergente ale copilului conduc la concluzia că cele susținute au fost induse/sugerate, direct sau indirect, de inculpată.

În continuare, instanța de fond a reținut că, în cauza Costreie împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit cu valoare de principiu că, pentru un părinte și copilul său, a fi împreună reprezintă un element esențial al vieții de familie, chiar dacă relația dintre părinți a încetat, și că măsuri interne care îi împiedică să fie împreună constituie o ingerință în dreptul protejat de art. 8 din Convenție.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că, dacă art. 8 tinde în principal să protejeze individul împotriva imixtiunilor arbitrare ale autorităților publice, acesta generează, de asemenea, obligații pozitive inerente unei "respectări" efective a vieții de familie. Într-un caz, ca și în celălalt, trebuie să se țină seama de justul echilibru care trebuie păstrat între interesele în cauză ale individului și ale societății în ansamblul său.

În ceea ce privește obligația statului de a adopta măsuri pozitive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în numeroase cauze că art. 8 implică dreptul unui părinte la măsuri care să îl reunească pe el și pe copilul său și obligația autorităților naționale de a lua astfel de măsuri. Cu toate acestea, obligația autorităților naționale de a lua măsuri în acest sens nu este absolută, deoarece, uneori, reunirea unui părinte cu copiii săi care trăiesc de mai mult timp împreună cu celălalt părinte nu poate avea loc imediat și necesită preparative. Natura și amploarea acestora depind de circumstanțele fiecărei spețe, dar înțelegerea și cooperarea tuturor persoanelor implicate constituie întotdeauna un factor important. Cu toate că autoritățile naționale trebuie să facă tot posibilul pentru a facilita o asemenea colaborare, obligația acestora de a recurge la constrângere în domeniu nu poate fi decât limitată: este necesar ca acestea să țină seama de interesele și de drepturile și libertățile acelorași persoane, în special de interesele superioare ale copilului și de drepturile care îi sunt recunoscute prin art. 8 din Convenție. În cazul în care legăturile cu părinții riscă să amenințe aceste interese sau să aducă atingere acestor drepturi, este de competența autorităților naționale să asigure un just echilibru între acestea.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, într-o cauză de acest gen, caracterul adecvat al unei măsuri este stabilit în funcție de rapiditatea punerii sale în aplicare. Într-adevăr, procedurile privind autoritatea părintească și dreptul de vizitare, inclusiv executarea hotărârii pronunțate cu privire la acestea, necesită un rezultat urgent, deoarece trecerea timpului poate avea consecințe iremediabile asupra relațiilor dintre copil și părintele care nu trăiește împreună cu el.

Instanța de fond a constatat că aceeași este situația și în speța dedusă judecății. Astfel, s-a reținut că, din cauza lipsei de reacție a autorităților până la acest moment, a unor măsuri ferme de punere în executare și de respectarea a dreptului tatălui de a interacționa cu minora, trecerea timpului a avut consecințe grave asupra relației dintre tată și copil, iar soluția din prezenta sentință reprezintă un demers al autorității judecătorești, în îndeplinirea obligației pozitive a statului inerente respectării efective a vieții de familie.

Acesta este și motivul pentru care instanța de fond a apreciat că nu se poate orienta spre soluția de renunțare la aplicarea pedepsei și a considerat necesară stabilirea unei pedepse în sarcina inculpatei și amânarea aplicării acesteia, soluția impunându-se pentru atenționarea inculpatei asupra conduitei sale viitoare.

Pentru considerentele expuse și reținând și argumentele expuse de procuror în cuprinsul actului de sesizare, instanța de fond a constatat că faptele inculpatei A. care a împiedicat, în mod repetat, în perioadele 20.08 - 30.08.2016, 05.10.2016, 09.12 -11.12.2016, 21.12 - 27.12.2016, 13.01 - 15.01.2017, 27.01 - 29.01.2017, 10.02 - 12.02.2017, 24.02 - 26.02.2017 și 10.03 - 12.03.2017, pe B., persoană vătămată - tatăl minorei C., să aibă legături personale cu aceasta în condițiile stabilite de instanța de judecată realizează conținutul constitutiv al infracțiunii prev. de art. 379 alin. (2) C. pen.

Referitor la apărările inculpatei, în sensul că nu a înțeles ce i se impută, respectiv care sunt faptele sale ce constituie elementul material al infracțiunii, instanța de fond a constatat că elementul material s-a concretizat în acțiuni și inacțiuni ale inculpatei care au îndepărtat minora de tată și au insuflat acesteia un sentiment de respingere față de tată.

Astfel, s-a reținut, cu titlu de exemplu, că la data de 05 octombrie 2016, deși cunoștea obligațiile create în sarcina sa prin sentința civilă și dreptul corelativ al persoanei vătămate de a avea legături personale cu minora, inculpata A., sub pretextul participării la un curs de balet, nu a respectat dispozițiile hotărârii judecătorești și nu a predat-o pe minoră tatălui său.

De altfel, cu privire la acest incident, în cuprinsul Sentinței civile nr. 8712/14.10.2016 a Judecătoriei Slatina, atașată la d.u.p., și instanța civilă a considerat că inculpata a fost de rea credință atunci când a plecat cu minora la cursurile de balet înainte de orele 17:00, când persoana vătămată ar fi trebuit să se întâlnească cu minora.

De asemenea, instanța de fond a constatat că, în perioada decembrie 2016 - martie 2017, inculpata nu a luat nicio măsură pentru a asigura punerea în executare a sentinței civile, starea sa de pasivitate concretizându-se chiar în refuzul acesteia de a ieși cu minora din casă, pasând răspunderea asupra mamei sale, A.

Sub aspectul laturii subiective, îndeosebi prin prisma incidentului din data de 05.10.2016, curtea de apel a reținut că infracțiunea a fost săvârșită cu intenție directă, astfel cum este definită de art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen.

La individualizarea pedepsei stabilită în sarcina inculpatei, au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 74 C. pen., înscrisurile în circumstanțiere depuse de inculpată, vârsta și profesia, posibilitățile de conștientizare a gravității faptelor și de îndreptare a comportamentului, astfel că s-a stabilit o pedeapsă medie, fiind amânată aplicarea acesteia.

Curtea de apel a considerat că, în raport de conduita anterioară a inculpatei, de posibilitățile de îndreptare, astfel cum au fost preconizate de instanță, având în vedere pregătirea profesională a acesteia, nu este necesară aplicarea imediată a unei pedepse.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, instanța de fond a reținut că prejudiciul moral cauzat părții civile nu poate constitui un mijloc de îmbogățire a acesteia. Despăgubirile morale au doar un caracter compensatoriu pentru daunele morale suferite de partea civilă.

În aceste condiții, constatând că inculpata a împiedicat partea civilă să păstreze relații personale cu fiica sa, împiedicare ce a continuat pentru o perioadă relativ lungă de timp, având în vedere că lipsa tatălui din viața minorei este de natura a atrofia sentimentele acesteia față de partea civilă îngreunând astfel reluarea relației, instanța de fond a apreciat că este necesară reparația prejudiciului moral suferit de partea civilă.

La aprecierea prejudiciului moral, instanța de fond a avut în vedere consecințele negative și implicațiile pe planul vieții de familie, valoarea nepatrimonială lezată și însemnătatea pe care aceasta o are pentru persoana vătămată, considerând că suma de 5.000 RON va permite atenuarea suferințelor morale cauzate și implicațiile în circuitul vieții particulare.

Împotriva Sentinței penale nr. 218 din 17 octombrie 2017 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. x/2017 au declarat apel inculpata A. și partea civilă B.

Apelanta inculpată A., prin apărător ales, a solicitat, în motivele de apel depuse la dosarul Înaltei Curți, sub aspectul laturii penale, achitarea, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) și b) C. proc. pen., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 379 alin. (2) C. pen.

Astfel, apărarea a invocat lipsa unor probe directe care să fundamenteze o hotărâre de condamnare a inculpatei. În esență, s-a susținut că instanța de fond a preluat starea de fapt expusă în rechizitoriu, soluția de condamnare bazându-se pe o serie de presupuneri/deducții care nu au la bază un probatoriu administrat în mod corespunzător pentru a forma convingerea unui observator independent asupra nevinovăției/vinovăției inculpatei. În acest sens, apărarea a subliniat că inculpata a fost condamnată în lipsa unor probe directe edificatoare, în baza declarației părții civile și a interpretării distorsionate a declarației martorului E. (prieten apropiat al părții civile).

Mai mult, s-a susținut că nici rechizitoriul, nici sentința de condamnare nu fac referire la probe directe din care să reiasă că inculpata și-a influențat direct fiica pentru a nu-l însoți pe tatăl său, sau că l-ar fi denigrat pe acesta în fața ei.

În plus, apărarea a mai arătat că, în stabilirea stării de fapt reținute în acuzare au fost ignorate probele care reliefează comportamentul agresiv al soțului inculpatei la adresa acesteia sau a actualului partener de viață, de față cu fiica sa, fără a se analiza măcar la nivel de ipoteză dacă acest tip de comportament al părții civile a reprezentat în sine un motiv pentru refuzul manifestat în unele situații de către C. să meargă la/cu tatăl său.

În ceea ce privește latura subiectivă a infracțiunii prev. de art. 379 alin. (2) C. pen., apărarea a subliniat că poziția subiectivă a inculpatei trebuie stabilită ținându-se seama de toate împrejurările concrete în contextul cărora a fost săvârșită fapta, particularitățile acțiunilor pe care aceasta le-a întreprins, precum și situațiile și împrejurările anterioare, concomitente ori subsecvente acestora prin raportare la faptul că acțiunile inculpatei s-ar fi răsfrânt asupra fiicei sale.

Astfel, apărarea a apreciat că, din probele administrate rezultă că inculpata nu a acționat cu intenția de a comite vreo infracțiune, ceea ce i se reproșează fiind practic inacțiunea, respectiv lipsa unei acțiuni de constrângere a minorei pentru a-și însoți tatăl când aceasta nu dorea acest lucru.

Sub aspectul laturii civile, apărarea a arătat că inculpata a solicitat, pe latură penală, achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) sau b) C. proc. pen., astfel încât, potrivit dispozițiilor art. 25 C. proc. pen., soluția în ceea ce privește latura civilă nu poate sa fie decât aceea de respingere a acțiunii civile.

Apelantul parte civilă B., prin apărător ales, a solicitat, în motivele de apel depuse la dosarul Înaltei Curți, sub aspectul laturii penale, aplicarea unei pedepse orientate spre maximul special prevăzut de lege, cu aplicarea dispozițiilor art. 86 și urm. C. pen., apreciind că doar o astfel de măsură este de natura să prezinte garanții pentru îndreptarea conduitei procesuale a apelantei inculpate, având în vedere acțiunile și inacțiunile acesteia care au avut drept consecință îndepărtarea minorei de tată.

În esență, apărătorul ales al apelantului parte civilă a susținut că, din materialul administrat în prezenta cauza atât în faza de urmărire penală, cât și în fața primei instanțe, a rezultat că inculpata a acționat și acționează în continuare conștient, cu rea credință, fără a lua niciun fel de măsuri pentru a asigura respectarea prevederilor sentinței judecătorești.

De asemenea, apărarea a subliniat că, în speța dedusă judecății, din cauza lipsei intervenției autorităților până la acest moment, a unor măsuri ferme de punere în executare și respectare a dreptului tatălui de a interacționa cu minora, trecerea timpului a avut consecințe grave asupra relației tată-copil, iar în îndeplinirea obligației pozitive a statului inerente respectării dreptului de familie, aplicarea unei pedepse în sarcina inculpatei apelante este necesară pentru atenționarea acesteia asupra conduitei viitoare.

Totodată, s-a precizat că la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova se află înregistrată o altă cauză cu privire la nerespectarea măsurilor privind minorul, îndreptată împotriva apelantei inculpate pentru perioada aprilie - decembrie 2017, întrucât din data de 02 martie 2017, partea civilă nu a mai putut avea niciun fel relații personale cu fiica sa.

Sub aspectul laturii civile, apărătorul ales al apelantului B. a susținut că în mod nejustificat a fost diminuat cuantumul daunelor morale solicitate, întrucât