ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1621/2010

Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 26 august 2008, reclamantul M.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A.N.S. și F.R.F. anularea dispozițiilor art. 6 pct. 2 lit. d) și c), art. 14 lit. e); art. 44 lit. b), c), d) și e); art. 56 și art. 57 din Statutul F.R.F., recunoașterea drepturilor prevăzute și garantate prin Constituție și prin Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și obligarea pârâtelor la plata de daune morale.

Hotărârea primei instanțe Prin încheierea din data de 2 decembrie 2008, în considerarea caracterului de utilitate publică a F.R.F., Curtea de Apel București a respins excepția lipsei competenței materiale invocată de pârâta A.N.S., iar prin sentința civilă nr. 141 din 20 ianuarie 2009, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.S. și a respins acțiunea față de această pârâtă; a respins excepția lipsei calității procesuale active precum și pe cea a inadmisibilității acțiunii; a admis în parte acțiunea, a anulat dispozițiile art. 6 pct. 2 lit. d) și e); art. 14 lit. c) partea finală, art. 56 alin. (2); art. 57 alin. (1) din Statutul F.R.F. și a respins acțiunea în ceea ce privește celelalte prevederi din Statut și în ceea ce privește despăgubirile, ca neîntemeiată. Instanța a considerat că A.N.S. nu are calitate procesuală pasivă, dat fiind că reclamantul nu solicită anularea vreunui act emis de această autoritate și nici nu se plânge pentru nesoluționarea vreunei cereri privitoare la un drept. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, prima instanță a reținut că soluția se impune în raport cu prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 69/2000 și că, având în vedere statutul său de utilitate publică, F.R.F. este învestită cu atribuții specifice puterii de stat, reglementând activități ce depășesc cadrul interesului privat, astfel încât cenzurarea actelor pe care această autoritate le emite se poate face în temeiul Legii nr. 554/2004, iar reclamantul, în calitatea sa de reprezentant al unor jucători de fotbal poate formula o astfel de acțiune. Curtea de apel a apreciat și că acțiunea este admisibilă, dat fiind caracterul imprescriptibil al acțiunilor având ca obiect anularea unui act administrativ cu caracter normativ, cum este cazul în speță. Pe fondul pricinii, instanța a reținut că dispozițiile anulate din Statut, care interzic accesul la instanța de judecată, intră în conflict cu acte normative cu valoare superioară, astfel încât sunt nelegale, impunându-se menținerea numai a acelor prevederi care nu contravin principiilor enunțate.

Recursul pârâtei și procedura derulată în fața instanței de recurs Împotriva sus-menționatei sentințe a declarat recurs, în termenul legal, pârâta F.R.F., susținând că instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea regulilor de competență materială, că a reținut în mod greșit faptul că reclamantul M.M., agent de jucători, are calitate procesuală activă în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004 și că a dispus în mod nelegal și netemeinic anularea dispozițiilor art. 6 alin. (2) lit. d) și c), art. 14 lit. e) partea finală, art. 56 alin. (2) și art. 57 alin. 1 din Statutul F.R.F., acestea neafectând, în nici un fel, drepturile garantate prin Constituția României și fiind formulate în conformitate cu dispozițiile Statutelor F.I.F.A. și U.E.F.A., cu respectarea principiilor specificității sportului și autonomiei federaților naționale. Totodată, asupra legalității textelor menționate s-a pronunțat Tribunalul București, secția a V-a civilă, care a admis modificările statutului F.R.F., hotărârea acestei instanței nefiind atacată cu recurs în termenul stabilit de lege. Intimatul-reclamant M.M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și totodată, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004 a invocat excepția de nelegalitate a avizelor emise de Ministerul Tineretului și Sportului privind Statutul F.R.F., respectiv: nr. 2 din 8 ianuarie 2002; nr. 205 din 10 mai 2004: nr. 6 din 31 mai 2006; nr. 19508/3/2007 în dosarul cu același număr al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, nr. 4 din 05 iunie 2008, susținând că acestea au fost emise cu depășirea competențelor conferite de lege autorității emitente, adică a fost autorizată funcționarea F.R.F. ca instanță extraordinară privată, ceea ce contravine principiului constituțional al realizării justiției numai prin instanțele judecătorești.

Decizia pronunțată în recurs Prin decizia nr. 4285 din 14 octombrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de sesizare a Curții de Apel București cu excepția de nelegalitate invocată de intimatul-reclamant M.M. prin întâmpinare, a admis recursul declarat de pârâta F.R.F. împotriva sentinței civile nr. 141 din 20 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a modificat în parte, sentința atacată, în sensul că a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată în contradictoriu cu F.R.F., menținând celelalte dispoziții ale sentinței. În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții de Apel București cu excepția de nelegalitate a avizelor menționate, Înalta Curte a apreciat că aceasta nu întrunește condițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, în sensul că avizele enumerate de reclamantul-intimat nu reprezintă acte administrative de care depinde soluționarea cauzei, fiind doar simple acte juridice premergătoare autorizării F.R.F. ca persoană juridică non-profit. Referitor la motivele de recurs invocate de recurent, motive ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că potrivit dispozițiilor art. 39 alin. (1) din O.G. nr. 26/2002 cu privire la asociații și fundații, recunoașterea unei federații de utilitate publică se poate face doar prin hotărâre de guvern, cu respectarea condițiilor și a procedurii prevăzute în art. 38-45 din ordonanța menționată, nefiind suficientă prevederea din statut potrivit căreia persoana juridică menționată are „statut de utilitate publică" și nici dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 69/2000 a educației fizice și sportului care definesc federațiile sportive naționale. Astfel fiind, instanța de recurs a apreciat că, în lipsa statutului de utilitate publică, F.R.F. nu se poate înscrie în teza finală a art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, pentru a fi asimilată autorităților publice iar actele emise de aceasta, inclusiv statutul, nu pot fi considerate acte administrative. Înalta Curte a mai reținut că, potrivit art. 3 din O.G. nr. 26/2000, actele juridice de constituire a asociațiilor, inclusiv ale federațiilor sportive, sunt guvernate de legea civilă, fiind rezultatul unui acord de voință, astfel că statutul - chiar și în cazul existenței caracterului de utilitate publică a persoanei juridice de drept privat - nu poate fi un act administrativ, în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. În consecință, s-a constatat că acțiunea în contencios administrativ formulată de intimatul-reclamant este inadmisibilă, Înalta Curte precizând însă că reclamantul nu este restricționat în a se adresa instanțelor de drept comun în litigiile sale cu Federația, iar în măsura în care i se opune Statutul, poate invoca nelegalitatea unor norme.

Exercitarea căii de atac a contestației în anulare. Împotriva deciziei nr. 4285 din 14 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, intimatul M.M. a formulat contestație în anulare în temeiul art. 317 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. În motivarea căii de atac, contestatorul a arătat că decizia de recurs a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitore la competența secției de contencios administrativ și fiscal, a Curții de Apel București, a statutului de utilitate publică conferit intimatei F.R.F. prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 69/2000, a statutului de act administrativ conferit avizelor contestate prin art. 1 lit. b) din Regulamentul de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 69/2000 și a dreptului reclamantului, prevăzut de art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a), b), h), n), o) și r) și alin. (2), „art. 4 și urm.” din Legea nr. 554/2004, raportate la art. 52 alin. (1) și (2) și art. 126 alin. (2) și (6) din Constituția României. Contestatorul a expus în detaliu argumentele de drept pe care se fondează susținerile sale privind statutul de utilitate publică al F.R.F., calitatea sa de autoritate publică în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, natura juridică de acte administrative a normelor supuse controlului de legalitate și competența instanței de contencios administrativ în exercitarea acestui control, concluzionând că prin decizia nr. 4285 din 14 octombrie 2009 a fost încălcată competența Curții de Apel București ca instanță de contencios administrativ. În sprijinul motivelor invocate, contestatorul a invocat, de asemenea, jurisprudența anterioară a instanței supreme (decizia nr. 2205 din 5 iunie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ) și doctrina în materie.

Apărările intimatei Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata F.R.F. a solicitat respingerea contestației ca nefondată, arătând, în esență, că recursul împotriva unei sentințe pronunțate de o secție de contencios administrativ și fiscal a unei Curți de apel intră în competența secției de specialitate a Înaltei Curți de Casație și Justiție și că respingerea cererii de sesizare a Curții de Apel București cu excepția de nelegalitate invocată în recurs de intimatul-reclamant M.M. nu se înscrie în motivul prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare 1. Argumente de fapt și de drept relevante Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, care poate fi exercitată numai pentru motivele și în condițiile expres prevăzute în art. 317 – 321 C. proc. civ. Potrivit art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., temei de drept pe care contestatorul și-a întemeiat demersul judiciar, hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă motivul nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului. Alin. (2) al aceluiași articol prevede că motivele mai sus arătate pot fi invocate pe calea contestației în anulare în cazul în care au constituit și motive de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond. În speță, contestatorul a susținut că, prin modificarea sentinței Curții de apel în sensul respingerii ca inadmisibile a acțiunii îndreptate împotriva unor norme de reglementare adoptate de F.R.F., instanța de recurs a încălcat dispozițiile de odine publică privitoare la competența instanței de contencios administrativ. Întreaga argumentație este centrată pe prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 69/2000, care definesc federațiile sportive naționale ca fiind persoane juridice de drept privat de utilitate publică și pe efectele pe care această calificare legală le produce asupra naturii juridice a entităților respective și asupra actelor emise de acestea, prin prisma dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) teza finală și art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Aceste chestiuni de drept au constituit însă obiect de analiză în faza procesuală a recursului, decizia pronunțată fiind fundamentală tocmai pe interpretarea dată de instanța de recurs prevederilor legale menționate, împrejurare ce exclude posibilitatea repunerii lor în discuție pe calea contestației în anulare. În fine, Curtea mai reține că secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție este competentă să soluționeze recursul împotriva unei sentințe pronunțate în prima instanță de secția de contencios administrativ și fiscal a unei Curți de apel, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Totodată, verificarea admisibilității unei cereri de sesizare a instanței competente cu o excepție de nelegalitate face parte dintre atribuțiile instanței în fața căreia s-a invocat excepția, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. 2. Temeiul legal al soluției pronunțate asupra contestației în anulare Având în vedere toate considerentele expuse, care conduc către concluzia că în cauză nu este întrunită ipoteza motivului prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca nefondată.