ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

cauzei de față;

În

baza lucrărilor din dosarul cauzei, constată următoarele:

Prin

rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș nr. 893/P/2001 din data

de 11 iunie 2002 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților B.M., pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1)-(3) C. pen.; art. 289

alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 26 C. pen. rap. la art. 289

C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 40 din Legea nr. 82/1991

rap. la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 266 pct. 2

din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 177 din

Legea nr. 141/1997 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 178 din Legea nr.

141/1997 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 12 din Legea nr. 87/1994;

art. 291 C. pen., totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., D.M.A. pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1)-(3) C. pen. cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 25 rap. la art. 289 alin. (1) cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 26 rap. la art. 40 din Legea nr. 82/1991

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen,.; art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 177 din Legea nr. 141/1997 cu

aplicarea art. 41 alin. (2); art. 178 din Legea nr. 141/1997 cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen.; art. 12 din Legea nr. 87/1994, totul cu aplicarea art. 33 lit.

a) C. pen., respectiv punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată

a inculpaților R.E. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 289 C.

pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. art. 288 C. pen. cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen., art. 43 din Legea nr. 40/1974, republicată; art. 26 C. pen.

raportat la art. 177 din Legea nr. 141/1997, republicată, art. 26 C. pen.

raportat la art. 178 din Legea nr. 141/1997, republicată, totul cu aplicarea art.

33 lit. a) C. pen. și O.T.V. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.

289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 43 din Legea nr. 40/1974,

republicată; art. 26 C. pen. raportat la art. 177 din Legea nr. 141/1997,

republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 26 C. pen. raportat

la art. 178 din Legea nr. 141/1997, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen., totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Cauza

a fost inițial înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. 16689/2002

și a parcurs trei cicluri procesuale.

În

al treilea ciclu procesual, prin decizia penală nr. 584/R/2012 din data de 10

aprilie 2012 Curtea de Apel Timișoara a dispus, în temeiul art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., admiterea recursurilor declarate de Parchetul de

pe lângă Judecătoria Timișoara, D.G.F.P. Timiș și inculpații B.M., D.M.A. și R.E.C.

împotriva sentinței penale nr. 3222 din 15 noiembrie 2011 pronunțată de

Judecătoria Timișoara în Dosar nr. 3653/30/2006, casarea sentinței penale

recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Timișoara.

Urmare

casării, cauza a fost re-înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub numărul

3653/30/2006.

Prin

sentința penală nr. 3196 din 7 noiembrie 2012 pronunțată de Judecătoria

Timișoara în dosarul susmenționat s-a dispus declinarea competenței de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

În

argumentarea soluției s-a reținut că Tribunalul Timiș este competent să

rejudece cauza în fond după casare cu trimitere, în baza dispozițiilor art. 27 pct.,

1, lit. e)

1

C. proc. pen. astfel cum au fost modificate prin art. 18

pct. 3 din Legea 2020/2010, având în vedere faptul că în speță sunt aplicabile

dispozițiile tranzitorii prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 202/2012,

decizia de casare cu trimitere fiind pronunțată de Curtea de Apel Timișoara

după intrarea în vigoare a susmenționatei legi.

Urmare

declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 3653/30/2006.

Prin

sentința penală nr. 448 din 5 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Timiș în

dosarul susmenționat, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei

în favoarea Judecătoriei Timișoara reținându-se că această instanță trebuia să

se conformeze hotărârii de casare, în măsura în care situația de fapt era

identică cu cea avută în vedere la soluționarea recursului, neavând abilitatea

legală de a efectua o analiză asupra competenței materiale de soluționare a

cauzei.

Prin

aceeași hotărâre, constatându-se ivit conflict negativ de competență, s-a

dispus sesizarea Curții de Apel Timișoara în vederea pronunțării unui regulator

de competență.

Instanța

ierarhic superioară comună investită cu soluționarea conflictului negativ de

competență, Curtea de Apel Timișoara, prin sentința penală nr. 6/ PI din data

de 16 ianuarie 2013 a constatat întrerupt cursul justiției și a trimis cauza

spre competentă soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru

a pronunța o astfel de hotărâre, Curtea de Apel Timișoara a reținut, în esență,

că prin decizia de casare cu trimitere nr. 584/R/2012 din data de 10 aprilie 2012

Curtea de Apel Timișoara s-a pronunțat implicit asupra competenței materiale de

soluționare a cauzei în fond, stabilind că aceasta' aparține Judecătoriei

Timișoara, astfel încât aspectul competenței nu mai putea fi pus în discuție

ulterior.

Ca

urmare, reținând că, deși investită cu rejudecarea cauzei în primă instanță,

Judecătoria Timișoara nu a dispus asupra fondului, ci doar asupra excepției de

necompetența, Curtea de Apel Timișoara a constatat întrerupt cursul justiției

și a dispus, în temeiul art. 29 pct. 5 lit. b) C. proc. pen., trimiterea cauzei

la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării incidentului

procedural susmenționat.

Examinând

cauza conform dispozițiilor art. 29 pct. 5 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că întradevăr, în speță, există o situație de întrerupere a cursului

justiției, din moment ce niciuna dintre instanțele Judecătoriei Timișoara și

Tribunalului Timiș nu s-au recunoscut competente a soluționa cauza ce formează

obiectul Dosarului penal nr. 3653/30/2006, declinându-și reciproc competența,

iar instanța superioară comună, Curtea de Apel Timișoara, prin nesocotirea

dispozițiilor art. 43 alin. (1) C. proc. pen., a refuzat să soluționeze

conflictul negativ de competență, invocând, faptul că, prin decizia penală nr. 584/

R din 10 aprilie 2012, Curtea de Apel Timișoara s-a pronunțat deja implicit

asupra competenței materiale, prin trimiterea cauzei spre rejudecare la

Judecătoria Timișoara.

În

această situație, în care cele două instanțe și-au declinat reciproc

competența, iar instanța superioară comună nu s-a pronunțat asupra conflictului

de competență apărut, invocând nejustificat dispozițiile deciziei penale nr. 584/

R din 10 aprilie 2012, deși aceasta nu fusese pronunțată în procedura prevăzută

de art. 43 C. proc. pen., judecata nu mai poate continua în vederea realizării

scopului final al procesului penal, cursul justiției fiind întrerupt.

În

analiza efectuată în continuare cu privire la instanța competentă să

soluționeze Dosarul penal nr. 3653/30/2006 privind pe inculpații B.M., D.M.A., R.E.C.

și O.T.V., Înalta Curte arată că, în speță, problema competenței materiale

suscită discuții în raport de natura uneia dintre infracțiunile deduse

judecății - respectiv infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 12 din

Legea nr. 87/1994 reținută în sarcina inculpatei B.M. și de modificările

legislative succesive ale dispozițiilor legale care sancționează respectiva

infracțiune, dar și a dispozițiilor procedural penale care reglementează

competența materială de soluționare a unor astfel de infracțiuni.

Astfel,

se constată că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș nr. 893/P/2001

din data de 11 iunie 2002 s-a dispus trimiterea în judecată, alături de alți

inculpați, a inculpatei B.M. și pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune

fiscală prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994.

Potrivit

art. 12 din Legea nr. 87/1994, în forma inițială, infracțiunea de evaziune

fiscală consta în sustragerea de la plata impozitelor, taxelor și a

contribuțiilor datorate statului prin neînregistrarea unor activități pentru

care legea prevede obligația înregistrării, în scopul obținerii de venituri,

fiind pedepsită cu închisoare de la 2 la 8 ani și interzicerea unor drepturi.

Ulterior,

în urma modificării și republicării succesive a Legii nr. 87/1994, prevederile art.

12 au fost preluate în art. 11 alin. 1 lit. c) din același act normativ care

stabilește că, reprezintă infracțiune de evaziune fiscală, omisiunea, în tot

sau în parte, a evidențierii, în acte contabile sau în alte documente legale, a

operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori

înregistrarea de operațiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plăti ori

a diminua impozitul, taxa sau contribuția.

Legea

nr. 87/1994 a fost abrogată prin Legea nr. 241/2005, act normativ în cuprinsul

căruia infracțiunea de evaziune fiscală a fost reglementată prin art. 9 care

are următorul conținut

:

-

„Constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc

cu închisoare de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi următoarele

fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale:

a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile; b) omisiunea, în

tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente

legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate; c)

evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor

care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive;

d) alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale

aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de

stocare a datelor; e) executarea de evidențe contabile duble, folosindu-se

înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor; f) sustragerea de la

efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea,

declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau

secundare ale persoanelor verificate; g) substituirea, degradarea sau

înstrăinarea de către debitor ori de către terțe persoane a bunurilor sechestrate

în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală și ale Codului de

procedură penală”.

În

cuprinsul aceluiași act normativ - Legea nr. 241/2005, prin dispozițiile art. 10

au fost reglementate cauze de nepedepsire și reducere a pedepsei pentru

infracțiunile de evaziune fiscală.

Aceeași

dinamică legislativă au cunoscut-o și dispozițiile procedural penale privind

competența materială de judecare a cauzelor vizând infracțiunea de evaziune

fiscală.

În

acest sens se constată că, la data investirii inițiale a instanței - anul 2002,

competența de judecare în primă instanță a cauzelor vizând infracțiunea de

evaziune fiscală revenea judecătoriei, potrivit art. 25 C. proc. pen., pentru

ca, urmare modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 202/2010,

competența de judecare în primă instanță a unor astfel de infracțiuni să fie

atribuită tribunalului, conform dispozițiilor art. 27 pct. l lit. e)

1

C.

proc. pen.

Raportat

la datele concrete ale speței se constată că, urmare numeroaselor cicluri

procesuale parcurse în cauza pendinte, judecata s-a realizat atât în baza

dispozițiilor procedural penale nemodificate, dar și a celor modificate prin

Legea nr. 202/2010, investirea Judecătoriei Timișoara cu soluționarea în fond a

cauzei, în al patrulea ciclu procesual, realizându-se în baza deciziei nr. 584/

R din data de 10 aprilie 2012 a Curții de Apel Timișoara care a fost pronunțată

după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010.

Or,

deși prin efectul deciziei de casare susmenționată, cauza a fost

re-înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 27 aprilie 2012,

competența materială de judecare în primă instanță a cauzei revine Tribunalului

Timiș, în virtutea dispozițiilor tranzitorii prevăzute de art. 24 alin. (3)

coroborat cu art. 18 pct. 3 din Legea nr. 202/2010 care sunt pe deplin

aplicabile în speță.

În

acest sens se constată că dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 202/2010

potrivit cărora, în caz de casare cu trimitere spre rejudecare se aplică

dispozițiile legii noi privitoare la competență, vizează exclusiv situația în

care instanța de recurs a dispus, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010

casarea atât a hotărârii pronunțate în primă instanță, cât și a deciziei

pronunțate în apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță,

orice altă interpretare venind în contradicție cu alin. l și 2 ale aceluiași

text de lege.

Or,

prin art. 18 pct. 3 din Legea nr. 202/2010 au fost modificate dispozițiile art.

27 pct. l lit. e)

1

C. proc. pen. stabilindu-se că infracțiunile de

spălare a banilor și infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din

Legea nr. 241/2005 se judecă în primă instanță de tribunal.

Deși

aceste dispoziții se referă expres la infracțiunile de evaziune fiscală

prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005, Înalta Curte arată că rațiunea textului

de lege este aceea de a se da în competența de primă instanță a Tribunalului,

toate infracțiunile de evaziune fiscală indiferent de încadrarea juridică a

acestora prin rechizitoriu în prevederile Legii nr. 87/1994 sau ale Legii nr. 241/2005,

legea penală mai favorabilă aplicabilă faptelor reținute în sarcina acuzaților,

urmând a fi stabilite de instanța de judecată.

Prin

urmare, potrivit dispozițiilor legale tranzitorii susmenționate, în cazul în

care, în cauzele privind infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9

din Legea nr. 241/2005 (fost art. 12 din Legea nr. 87/1994), curtea de apel, ca

instanță de recurs, a dispus, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010,

trimiterea cauzei spre rejudecare în fond, competența de rejudecare în primă

instanță a cauzei aparține tribunalului.

Așa

fiind, Înalta Curte în temeiul art. 29 pct. 5 lit. b) C. proc. pen., stabilește

competența de soluționare a Dosarului penal nr. 3653/30/2006 privind pe inculpații

B.M., D.M.A., R.E.C., O.T.V. în favoarea Tribunalului Timiș, instanță căreia

urmează să îi trimită dosarul spre soluționare.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D I S

P U N E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei privind pe inculpații B.M., D.M.A., R.E.C., O.T.V.

în favoarea Tribunalului Timiș, instanță căreia i se va trimite dosarul.

Cheltuielile

judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpați, în sumă de câte 100 lei, se

va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 8 februarie 2013