ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2663/2003

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2663/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin Rechizitoriul nr. 690/P/2001

din 5 iunie 2002 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, s-a

dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de învinuita T.L. și

trimiterea în judecată a inculpatelor:

S.G.,

pentru săvârșirea infracțiunilor, prevăzute de art.

248, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (în cauză s-a făcut aplicația art.

13 C. pen.), art. 25, raportat la art. 288, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. și art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea

art. 33 lit. a) C. pen.;

T.L.,

pentru săvârșirea infracțiunilor, prevăzute de art.

248, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (în cauză s-a făcut aplicația art.

13 C. pen.), art. 288, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 289, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

și M.N., pentru săvârșirea infracțiunilor, prevăzute de art. 26, raportat la

art. 248, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (în cauză s-a făcut aplicarea

art. 13 C. pen.), art. 291 C. pen. și art. 288, cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Prin același rechizitoriu s-a dispus

disjungerea cauzei față de G.M.D., R.D., R.G., E.A., Z.R.S. și A.N. și

trimiterea dosarului la D.G.P.M.B., Serviciul Cercetări Penale, în vederea

efectuării de cercetări pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 248,

art. 288 și art. 242 C. pen.

S-a reținut că inculpata S.G.,

judecător în cadrul Judecătoriei sectorului 1 București și inculpata T.L.,

grefier în cadrul aceleași instanțe, în complicitate cu inculpata M.N., avocat

în cadrul Baroului București, și-au îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de

serviciu și, prin falsificarea unor înscrisuri oficiale și folosirea acestora

s-au restituit fraudulos imobile celor ce se pretindeau proprietari, cauzând

Primăriei Municipiului București un prejudiciu în valoare de 1.458.358.006 lei.

Prin sentința penală nr. 48 din 20

decembrie 2002, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a condamnat pe

inculpatele:

1. S.G.

la un an și 6 luni închisoare,

pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice,

prevăzută de art. 248 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C.

pen., la un an închisoare, pentru instigare la săvârșirea infracțiunii de fals

material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 25, raportat la art. 288 C.

pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și la un an și 4 luni închisoare,

pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a contopit pedepsele și a dispus ca

inculpata să execute pedeapsa cea mai grea de un an și 6 luni închisoare.

2. T.L.

la un an și 2 luni închisoare,

pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice,

prevăzută de art. 248, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la un an

închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri

oficiale, prevăzută de art. 288, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și la un

an și 2 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual,

prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a contopit

pedepsele stabilite și a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea

de un an și 2 luni închisoare.

În baza art. 81 și art. 82 C. pen.,

a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen

de încercare de 3 ani și 2 luni și a pus în vedere inculpatei dispozițiile art.

83 C. pen.

3. M.N.

la un an și 4 luni închisoare,

pentru complicitate la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra

intereselor publice, prevăzută de art. 26, raportat la art. 248, cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen., la 10 luni închisoare, pentru săvârșirea

infracțiunii de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen. și la un an

închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri

oficiale, prevăzută de art. 288, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a

contopit pedepsele și a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea de

un an și 4 luni închisoare.

Prin aceeași hotărâre, instanța de

fond a dispus anularea înscrisurilor falsificate și anume: acțiunea

reclamanților P.D. și P.A., adresa către expertul S.S., dovezile de comunicare

a sentinței civile nr. 4871/1998 a Judecătoriei sectorului 1 București către P.D.,

P.A. și Consiliul General al municipiului București, adresa nr. 22723/1997 a

Judecătoriei sectorului 1 București către SC H.N. SA, sentința civilă nr. 4871

din 3 aprilie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București și sentința civilă nr.

4871 din 8 mai 1998 a aceleași judecătorii.

Totodată, instanța de fond a dispus

nesoluționarea acțiunii civile promovate de partea civilă Primăria municipiului

București.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că inculpata M.N., în calitate de avocat, a formulat și semnat

acțiunea civilă prin care reclamanții P.D. și P.A. au chemat în judecată

Consiliul General al municipiului București pentru ca prin hotărârea ce se va

pronunța în cauză, Judecătoria sectorului 1 București, să oblige pe pârât să

lase acestora în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în

București, str. Pictor Rosenthal, fostă parcelare Jianu, în suprafață de 678 m

2

.

În motivarea cererii s-a arătat că

reclamanții au dobândit terenul revendicat în baza contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1590/1939, transcris în Registrul de

inscripțiuni-transcripțiuni al Tribunalului Ilfov sub nr. 10473 din 8 iulie

1939 și s-a susținut că terenul menționat a fost trecut abuziv în proprietatea

statului român.

Deși s-a menționat că, în dovedirea

pretenției deduse judecății, se anexează contractul de vânzare-cumpărare

invocat, în locul acestuia a fost depus, în fotocopie, un alt contract de

vânzare-cumpărare, având ca obiect o altă suprafață de teren.

La data promovării acestei acțiuni

de către inculpată, reclamanții P.D. și P.A. erau decedați din anul 1966 și,

respectiv, 1970, iar cele două contracte, atât cel invocat, cât și cel anexat

cererii de chemare în judecată, nu există în evidența Arhivelor Naționale unde

există însă contractul real, nr. 33398 din 13 septembrie 1939, încheiat între B.M.B.

și cumpărătorii P.D. și P.A., în baza căruia aceștia din urmă au dobândit

proprietatea asupra unui teren în suprafață de 446 m

2

, constituind

parcela 2 din blocul 28 din parcul Jianu.

Inculpata a mai anexat cererii de

chemare două adrese și anume: adresa nr. 1567/1998 emisă de SC H.N. SA și

adresa nr. 3466 din 19 februarie 1998 emisă de Serviciul Cadastral Fond Funciar

din cadrul Primăriei sectorului 1 București. Însă, ambele adrese reprezintă în

fapt relațiile date de cele două instituții în cauza penală nr. 1156/1998 și

cauza civilă nr. 1157/1998, așa încât invocarea acestora alături de contractul

de vânzare-cumpărare fals fac dovada neechivocă a intenției de a obține,

fraudulos, o hotărâre judecătorească favorabilă.

Cauza, înregistrată la 23 februarie

1998 sub nr. 3119/1998 al Judecătoriei sectorului 1 București a fost

repartizată Completului 3, cu prim termen de judecată la 3 aprilie 1998, fiind

însă soluționată de un alt complet de judecată și anume completul condus de

inculpata S.G., judecător în cadrul aceleași instanțe.

În perioada cuprinsă între data

înregistrării cererii de chemare în judecată și data soluționării acesteia, din

dispoziția inculpatei S.G., inculpata T.L., grefier la aceeași instanță, a

întocmit o adresă către expertul S.S., solicitând efectuarea unei expertize

tehnice în cauza civilă menționată. Adresa a fost semnată de către inculpata T.L.,

atât la rubrica judecător, cât și la rubrica grefier.

Potrivit art. 201 C. proc. civ.,

proba cu expertiză tehnică nu putea fi dispusă decât de către completul de

judecată, prin încheiere.

Adresa a fost înmânată inculpatei M.N.

care, la rându-i, a înmânat-o fratelui său C.P.B. Acesta a prezentat-o

expertului care a efectuat expertiza tehnică și a individualizat suprafața de

teren de 446 m

2

.

Acțiunea a fost admisă de către

inculpata S.G. la termenul de judecată din 3 aprilie 1998, cauza nefiind

soluționată însă în ședință publică împreună cu celelalte cauze.

În practicaua sentinței au fost

atestate în fals apelul părților, prezența reclamanților, referatul cauzei

făcut de către grefier, precum și cuvântul pe fond.

Deși la termenul menționat grefier

de ședință a fost martora V.E., care nu a avut cunoștință de această cauză,

atât minuta, cât și sentința au fost semnate de inculpata T.L.

De asemenea, aceeași inculpată a

completat dovezile de comunicare a acestei sentințe civile, pe care le-a dat

inculpatei M.N. Ulterior, aceasta a făcut mențiunea comunicării prin afișare la

domiciliul reclamanților, deși aceștia erau decedați, iar pentru pârât s-a

aplicat doar o ștampilă, consemnându-se ziua de 10 aprilie 1998 ca dată a

comunicării, fără nici o semnătură pentru primire. Sentința nu a fost

înregistrată în evidențele pârâtului care, în acest mod, a fost lipsit de

posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva acesteia.

La cererea inculpatei M.N., martora G.M.D.,

grefier în cadrul Judecătoriei sectorului 1 București, a investit sentința cu

formulă executorie. Titlul executoriu a fost înmânat inculpatei M.N., deși

aceasta nu avea nici o calitate în cauza civilă arătată.

În vederea valorificării ulterioare

a suprafeței de 446 m

2

și cunoscând că sentința, față de faptul că

reclamanții sunt decedați, nu poate fi executată, inculpata M.N. a formulat o

nouă acțiune în numele reclamantei C.A., decedată ulterior, la 17 martie 2000.

Această din urmă cerere a fost

înregistrată sub nr. 1157/1998 al Judecătoriei sectorului 1 București și a fost

fixat primul termen de judecată la 4 mai 1998. Acest termen a fost preschimbat

la 30 ianuarie 1998, când judecarea cauzei a fost suspendată.

Deși în arhiva instanței dosarul

apare ca fiind intrat la 11 martie 1998, iar în registrul informativ general al

instanței nu a fost evidențiată repunerea pe rol a cauzei civile, aceasta a

fost soluționată la data de 8 mai 1998, prin sentința civilă nr. 6974, semnată

de inculpatele S.G. și T.L.

Prin sentința menționată a fost admisă

acțiunea reclamantei C.A. în contradictoriu cu pârâții P.D. și P.A. și s-a

constatat că între reclamantă și pârâți a intervenit vânzarea-cumpărarea

terenului în suprafață de 446 m

2

.

Și în această sentință au fost

înscrise în fals în practica prezența reclamantei și concluziile pe fond. Nici

această cauză nu a fost soluționată în ședință publică, împreună cu celelalte

cauze aflate pe rol, iar dosarul, reconstituit ulterior, a dispărut din arhiva

instanței. Totodată, din evidențele Primăriei municipiului București rezultă că

aceasta nu a fost citată niciodată în dosarul nr. 1157/1998.

Această din urmă sentință, devenită

definitivă prin neapelare, a fost investită cu formulă executorie. În baza

acesteia, ulterior, terenul a fost înstrăinat succesiv la două persoane fizice.

Împotriva hotărârii primei instanțe

au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, inculpata S.G.,

inculpata T.L. și S.C., sora inculpatei M.N., pentru aceasta din urmă.

Invocând motivele de casare

prevăzute de art. 385

9

pct. 14 și 17

1

C. proc. pen., parchetul

a susținut că pedepsele aplicate au fost greșit individualizate și că, în mod

greșit, prima instanță a lăsat nesoluționată latura civilă.

S-a susținut că prima instanță nu a

dat, în cadrul operațiunii de individualizare a pedepselor, eficiența cuvenită

pericolului social concret deosebit de ridicat al faptelor comise, cu referire

la calitatea de judecător a inculpatei S.G., precum și la faptul săvârșirii

acestora în baza unei înțelegeri prealabile.

Având în vedere și existența unei

cauze de agravare, respectiv concursul de infracțiuni săvârșite de către

inculpate, instanța putea aplica inculpatelor S.G. și M.N. pedepse până la

limita maximă prevăzută de lege, la care se justifica și aplicarea unui spor de

pedeapsă.

Totodată, deși în cauză nu exista

nici unul din cazurile prevăzute de art. 346 C. proc. pen., în care instanța

sesizată cu o cauză penală nu soluționează acțiunea civilă și, la dosar existau

suficiente probe și elemente în baza cărora aceasta putea fi soluționată,

instanța de fond, în mod nejustificat, nu a dispus soluționarea acțiunii

civile.

În concluzie, parchetul a solicitat

admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei între

aceste limite.

Inculpata S.G. a solicitat

achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit.

a) pentru infracțiunea de instigare la fals, achitarea în temeiul art. 11 pct. 2

lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru

infracțiunile de fals intelectual și abuz în serviciu contra intereselor

publice, invocând motivele de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 9

și 12 C. proc. pen., În subsidiar, pentru cazul în care se va reține săvârșirea

infracțiunilor pentru care inculpata a fost trimisă în judecată, aceasta a

solicitat ca, în conformitate cu dispozițiile art. 258 C. pen. și urmare admiterii

recursului, instanța să dispună casarea sentinței atacate și în rejudecare

schimbarea încadrării juridice a faptelor, din infracțiunea prevăzută de art.

248, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art.

248 C. pen., din infracțiunea prevăzută de art. 248 C. pen., în infracțiunea

prevăzută de art. 249 C. pen., din infracțiunea prevăzută de art. 25, raportat

la art. 288, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea prevăzută

de art. 25, raportat la art. 288 C. pen., din infracțiunea prevăzută de art.

289, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art.

289 C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., invocând motivul de

casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.

Totodată, invocând motivul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14

C. proc. pen., cu referire la dispozițiile art. 8 din Legea nr. 543/2002,

modificat prin O.U.G. nr. 18/2002, inculpata a solicitat să se constate

grațiată pedeapsa aplicată acesteia pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzută

de art. 248 C. pen., condamnarea acesteia la o pedeapsă situată la nivelul

celei deja executate și suspendarea condiționată a executării pedepsei

închisorii, fiind întrunite condițiile art. 81 C. pen.

S-a susținut că, contrar

dispozițiilor art. 356 lit. c) C. proc. pen., instanța de fond s-a limitat la a

relua situația de fapt expusă în rechizitoriu, fără să arate ce probe au servit

ca temei pentru soluționarea cauzei. În acest sens, s-a susținut că nici una

din probele administrate în cauză nu pot forma convingerea instanței cu privire

la vinovăția inculpatei, că între minută și dispozitivul hotărârii recurate

există neconcordanțe, în ceea ce privește latura civilă, considerentele nefiind

edificatoare nici sub acest aspect. Totodată, hotărârea nu este motivată nici

sub aspectul reținerii în sarcina unui judecător a unor infracțiuni cu subiect

calificat, funcționar public sau funcționar, în sensul dispozițiilor art. 147

C. pen.

S-a mai susținut că, din

declarațiile martorilor și respectiv declarația inculpatei T.L., cu referire la

adresa privitoare la efectuarea expertizei tehnice, nu rezultă că inculpata S.G.

ar fi dat un ordin ilegal, sau că inculpata M.N. venea în biroul grefierei T.L.

trimisă de judecătoare și i se înmânau adrese sau copii după hotărâri

judecătorești la cererea inculpatei S.G. Totodată, nu s-a dovedit în cauză că

celelalte înscrisuri declarate false au fost întocmite ca urmare a cererii

inculpatei S.G.

Inculpata a mai susținut că

nelegalitatea și netemeinicia unei hotărâri judecătorești sunt cauze de

exercitare a căilor ordinare și extraordinare de atac, așa încât, orice

greșeală de judecată s-ar constata, aceasta nu întrunește elementele

constitutive ale infracțiunilor reținute în sarcina sa, greșeala constatată

putând fi înlăturată prin infirmarea hotărârii de către instanțele de control

judiciar. Pe de altă parte, arătându-se că în cauză s-au făcut erori de

judecată, inculpata a susținut că nu poate fi supusă cenzurii instanței penale

modalitatea în care un judecător a soluționat o pricină, prin prisma normelor

de drept substanțial sau procesual. Cu privire la faptele reținute, inculpata a

susținut că acestea pot face, cel mult, obiectul exercitării unei acțiuni

disciplinare.

În fine, descriind pe larg modul de

soluționare a celor două cauze civile, inculpata a susținut că nu a fost dovedită

latura subiectivă a infracțiunii, din probatoriul administrat nerezultând că

aceasta a cunoscut faptul că prin admiterea acțiunilor întemeiate pe înscrisuri

aparent legale, favoriza infractori și, cu atât mai puțin, că ar fi urmărit

acest lucru. Totodată, încadrarea juridică a faptelor este greșită, sens în

care inculpata a învederat lipsa rezoluției infracționale proprii infracțiunii

continuate, precum și necorespunderea profesională constatată prin Hotărârea

nr. 165/2001 a Consiliului Superior al Magistraturii, cu referire la conținutul

material și urmările vătămătoare identice ale infracțiunilor prevăzute de art.

248 și art. 249 C. pen., particularizate exclusiv sub aspectul formei

vinovăției.

S-a mai susținut că prima instanță,

aplicând pedepse diferite sub aspectul cuantumului și modalității de executare

pentru săvârșirea acelorași infracțiuni, a făcut o greșită individualizare

judiciară a acestora.

Inculpata T.L. nu a motivat recursul

declarat împotriva hotărârii primei instanțe, la termenul de judecată

solicitând achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin.

(1) lit. b) C. proc. pen.

Totodată, nici recursul declarat de

S.C. pentru inculpata M.N., nu a fost motivat.

Sintetizând cazurile de casare

invocate de către recurenți, se constată că sentința atacată este criticată sub

următoarele motive:

- nejustificarea soluției adoptate,

în raport de dispozițiile art. 356 C. proc. pen.;

- fapta, cu referire la

infracțiunile de instigare la fals material în înscrisuri oficiale și la

infracțiunea de fals intelectual reținute în sarcina inculpatei S.G., nu

există;

- fapta, cu referire la

infracțiunile reținute în sarcina inculpatei T.L., nu există;

- nu sunt întrunite elementele

constitutive ale unei infracțiuni, cu referire la infracțiunile de fals

intelectual și abuz în serviciu contra intereselor publice reținute în sarcina

inculpatei S.G.;

- greșita încadrare juridică a

faptelor, cu referire la infracțiunile reținute în sarcina inculpatei S.G.;

- aplicarea de pedepse greșit individualizate;

- greșita soluționare a laturii

civile.

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate, precum și în raport de dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele:

prevăzut de art. 385

9

pct. 9 C. proc. pen.

Inculpata S.G., invocând acest caz

de casare, a formulat critici vizând:

a) – nerespectarea dispozițiilor

art. 356 C. proc. pen.;

b) – neconcordanța între minută și

dispozitiv, în ceea ce privește soluționarea laturii civile;

c) – nemotivarea hotărârii sub

aspectul reținerii în sarcina unui judecător a unor infracțiuni al căror

subiect calificat poate fi numai funcționar public sau alt funcționar.

Într-adevăr, judecata ca fază a

procesului penal și având ca finalitate rezolvarea cu caracter definitiv a

cauzei, se identifică cu însuși scopul procesului penal, așa cum este acesta

reglementat în art. 1 C. proc. pen.

Constatând că fapta există,

constituie infracțiune și a fost săvârșită de către inculpat, instanța de

judecată, potrivit art. 345 C. proc. pen., se pronunță prin hotărâre asupra

învinuirii aduse inculpatului.

Dată fiind importanța deosebită a

acestui act procesual, legea procesuală penală a determinat structura și

conținutul hotărârii judecătorești.

Examinând dispozițiile art. 385

9

pct. 9, raportat la art. 354 – art. 357 C. proc. pen., rezultă că hotărârea,

sub aspectul conținutului, trebuie să permită verificarea de către instanța de

control judiciar, cu referire la desfășurarea judecății cu respectarea tuturor

dispozițiilor legale incidente.

Așadar, acest motiv de casare este

incident în cazurile lipsei, insuficienței sau obscurității considerentelor,

contradicției dintre acestea și dispozitiv sau în care dispozitivul nu se

înțelege, situații în care hotărârea atacată, pentru oricare dintre aceste

motive, nu permite exercitarea controlului judiciar.

Ca atare, acest caz de casare nu

poate fi extins la alte situații și nici alte condiții decât cele prevăzute de

lege nu pot atrage incidența dispozițiilor art. 385

15

pct. 2 C.

proc. pen., raportat la art. 385

9

pct. 9 din același cod, cu

consecința casării hotărârii atacate.

Or, în cauză, expunerea corespunde

dispozițiilor art. 356 C. proc. pen., hotărârea atacată permite realizarea

controlului judiciar, așa încât, nici nu se impune și nici nu se justifică

casarea acesteia.

Pe de altă parte, neconcordanța,

invocată, între minută și dispozitivul hotărârii atacate, în ceea ce privește

soluționarea laturii civile, nu se confirmă. Astfel, cu privire la latura

civilă, atât în minută, cât și în dispozitiv, există înscrisă dispoziția

privind nesoluționarea acțiunii civile exercitate de Primăria municipiului

București.

Este adevărat că subiectul

infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice nu poate fi decât

de o persoană care, în afara condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească

subiectul oricărei infracțiuni, are și calitatea de funcționar public sau alt

funcționar.

Se susține că prin hotărârea atacată

nu s-a motivat că judecătorul este funcționar public.

Totodată, se susține că, neexercitând

o însărcinare în serviciul unui organ sau al unei instituții de stat, ori al

unei alte unități din cele la care se referă art. 145 C. pen., în baza unui

raport de serviciu, judecătorului nici nu-i poate fi atribuită calitatea de

funcționar public.

În acest sens, se arată că

înfăptuirea justiției nu se confundă cu serviciul public, în activitatea de

judecată judecătorii nu îndeplinesc îndatoriri de serviciu.

Potrivit art. 147 alin. (1) C. pen.,

prin funcționar public se înțelege orice persoană care exercită permanent sau

temporar, cu orice titlu, indiferent de felul cum a fost investită, o

însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități

dintre cele la care se referă art. 145 din același cod.

Precizând înțelesul semantic, sub

aspectul legii penale, a sintagmei „public”, art. 145 C. pen., enumeră, printre

altele, autoritățile publice.

Din examinarea textelor menționate

rezultă că noțiunea de funcționar public are în dreptul penal o arie de

cuprindere mai mare decât cea din dreptul administrativ.

Ca atare, trimiterile la

dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici este

lipsită de relevanța vizată de recurenta-inculpată.

Sunt totuși de reținut dispozițiile

art. 3 din acest act normativ, potrivit căruia funcția publică reprezintă

ansamblul atribuțiilor și responsabilităților stabilite de autoritatea publică,

în temeiul legii, în scopul realizării competențelor sale.

Înfăptuirea justiției, prin

instanțele judecătorești, încadrate cu judecători având un anumit statut, este

reglementată prin Titlul III intitulat „Autoritățile publice”, Cap. 6

„Autoritatea judecătorească” din Constituția României.

Or, trimiterea pe care art. 248 C.

pen., o face la prevederile art. 145 din același cod, învederează că incriminarea

faptelor respective este legată de caracterul public, ce nu poate fi contestat

nici autorității judecătorești și, în acest caz, nici părții civile.

Totodată, în raport de dispozițiile

Legii nr. 92/1992 republicată, art. 42, art. 46 – art. 48, art. 12 și art. 1 –

art. 9, definind statutul și atribuțiile judecătorilor, rezultă că în mod

corect prima instanță a reținut calitatea inculpatei de subiect calificat al

infracțiunii, prevăzută de art. 248 C. pen., în sensul reglementat prin art.

147 alin. (1), cu referire la art. 145 C. pen.

În concluzie, criticile fiind

neîntemeiate, hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut de

art. 385

9

pct. 9 C. proc. pen., invocat de către inculpată.

a inculpatei S.G., pentru infracțiunea de instigare la fals material în

înscrisuri oficiale și pentru infracțiunea de fals material.

S-a susținut că, fiind legată de un

singur înscris, respectiv adresa întocmită de către inculpata T.L. către

expertul topo, în mod greșit s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 41 alin.

(2) C. pen.

Totodată, s-a susținut că în mod

greșit s-a reținut această infracțiune în sarcina inculpatei S.G., întrucât nu

s-a dovedit că aceasta a dat dispoziția întocmirii adresei și nu s-a stabilit

motivul pentru care coinculpata s-a conformat acestei dispoziții.

Cu referire la acțiunea civilă, s-a

dovedit că aceasta a fost redactată de către inculpata M.N., însă nu s-a

susținut că inculpata S.G. ar fi fost autorul moral al acestui fals.

De asemenea, nu s-a susținut că

dovezile de comunicare a sentințelor, precum și adresa către SC H.N. SA

București ar fi fost falsificate de către inculpata S.G.

Așadar, inculpata S.G. critică

sentința primei instanțe sub două aspecte:

a) Cu referire la infracțiunea,

prevăzută de art. 25, raportat la art. 288 C. pen.

- reținerea dispozițiilor art. 41

alin. (2) C. pen., deși infracțiunea privește un singur înscris;

- reținerea acestei infracțiuni în

sarcina inculpatei, deși fapta nu există.

b) Cu referire la infracțiunea,

prevăzută de art. 289 C. pen.

- reținerea infracțiunii în sarcina

aceleiași inculpate, deși infracțiunea nu există.

Din considerentele sentinței atacate

rezultă însă că:

raportat la art. 288 C. pen., privește faptele inculpatei de a determina pe

inculpata T.L., în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, să întocmească

înscrisuri oficiale false de natură a produce consecințe juridice, cu referire

la adresa către expertul topo S.S., adresa către SC H.N. SA București și

dovezile de comunicare a sentințelor.

289 C. pen., privește faptele inculpatei S.G. de a atesta în fals publicitatea

ședințelor de judecată, prezența părților și concluziile pe fond în cele două

sentințe pronunțate.

Așadar, cu privire la ambele

infracțiuni, se constată instigarea și respectiv întocmirea, la intervale de

timp, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, a mai multor înscrisuri.

Or, potrivit art. 41 alin. (2) C.

pen., infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la intervale de

timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, acțiuni sau

inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.

Ca atare, în mod corect, prima

instanță a reținut unitatea infracțiunilor continuate.

În consecință, critica privind

greșita aplicare a dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen., se constată a fi

neîntemeiată.

Pe de altă parte, inculpata T.L. a

declarat că a întocmit adresele precum și dovezile de comunicare a sentințelor

la cererea inculpatei S.G.

Declarația acesteia este confirmată

de declarațiile martorilor ascultați în cauză.

Relația apropiată dintre inculpatele

S.G. și M.N. și existența unui interes comun este dovedită și de listing-ul

convorbirilor telefonice dintre acestea.

Din declarațiile menționate mai

rezultă și că aceste adrese au fost predate inculpatei M.N.

Ca atare, în prezența acestor probe

constituind un lanț deductiv fără discontinuitate, în mod corect prima instanță

a reținut că aceste probe, dată fiind concordanța lor, reprezintă adevărul și a

înlăturat declarația, singulară, a inculpatei, în vădită contradicție cu materialul

probator administrat în cauză.

În consecință, critica privind

greșita neaplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit.

b), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., cu referire la

instigarea la săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale,

se constată a fi neîntemeiate.

S-a mai susținut că în cauză nu s-a

dovedit motivul comiterii faptelor arătate.

Or, infracțiunile de fals sunt

infracțiuni de pericol, raportul de cauzalitate rezultând din însăși săvârșirea

faptei.

Totodată, înscrisurile false

menționate au aptitudinea de a produce consecințe juridice.

Așa fiind, este irelevant că aceste

înscrisuri au și produs consecințe.

Rezultă așadar, că și aceste critici

sunt neîntemeiate.

În cazul infracțiunii de fals

intelectual reținută în sarcina aceleiași inculpate, cu referire la atestarea

în fals, în cele două sentințe, a mențiunilor privitoare la publicitatea

ședințelor de judecată, prezența și susținerile părților, în mod corect prima

instanță a reținut consemnarea de fapte și împrejurări necorespunzătoare

adevărului.

Fără a reitera exhaustiv

considerentele sentinței atacate și concluziile impuse de probele dosarului,

administrate și valorizate corect de prima instanță, sunt pe deplin

edificatoare: relațiile apropiate dintre inculpatele S.G. și M.N. dovedite de

declarațiile martorilor, faptul cert al decesului așa zișilor reclamanți P.D.

și P.A. survenit anterior „promovării” acțiunii în revendicare coroborat și cu

faptul dovedit al nesoluționării celor două cauze în ședință publică, așa

încât, chiar dacă ar mai fi fost în viață și ar fi sesizat realmente instanța

de judecată cu acea acțiune, aceștia nu aveau cum să fie prezenți și să pună

concluzii în fond în ședință publică.

Pe de altă parte, săvârșirea

infracțiunii de fals intelectual în formă continuată rezultă și prin raportarea

modalității de soluționare a celor două cauze la normele procesuale civile

privind judecata.

Așadar, săvârșirea faptei fiind pe

deplin dovedită, se constată că nici cu privire la această infracțiune

criticile nu sunt întemeiate.

Totodată, celelalte critici privesc

elemente de circumstanțiere neavute în vedere de prima instanță la stabilirea

vinovăției acestei inculpate.

În consecință, sentința atacată nu

este supusă casării nici în temeiul art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.,

vizat de inculpată în recurs, prin referirile acesteia la dispozițiile art. 385

15

pct. 2 lit. b), raportat la art. 385

6

alin. (3) și art. 10 alin. (1)

lit. a) din același cod.

Totodată, probatoriul administrat în

cauză a dovedit că inculpata T.L., cu știință, și-a îndeplinit defectuos

atribuțiile de serviciu, întocmind înscrisurile false menționate, producând astfel

o însemnată pagubă Consiliului General al municipiului București, unitate

dintre cele prevăzute de art. 145 C. pen.

Așa fiind, criticile formulate de

către această inculpată, prin apărător, în ședință publică, se constată a fi

neîntemeiate, așa încât, hotărârea atacată nu este susceptibilă de casare,

recursul acesteia urmând a fi respins, ca nefondat.

elementelor constitutive ale unei infracțiuni, cu referire la infracțiunile de

fals intelectual și abuz în serviciu contra intereselor publice, reținute în

sarcina inculpatei S.G.

S-a susținut că, chiar acceptând

ideea că cele două soluții sunt greșite, deși împotriva acestora nu au fost

exercitate căile de atac, o soluție greșită nu poate fi circumscrisă laturii

obiective a nici unei infracțiuni. În acest sens se susține că pronunțarea unei

hotărâri netemeinice și nelegale, constituie motiv de exercitare a căilor de

atac și poate justifica eventual exercitarea unei acțiuni disciplinare

împotriva magistratului în culpă. Ca atare, nu poate fi supusă cenzurii

instanței penale modalitatea în care un judecător a soluționat o pricină prin

prisma normelor de drept substanțial sau procesual.

S-a mai susținut că, dovedindu-se că

S.G. a făcut greșeli de judecată, ignorând dispoziții de drept material și

procedural, aceasta a fost îndepărtată din magistratură pentru vădită

incapacitate profesională, aspect ce exclude conduita infracțională.

S-a mai arătat că modul în care un

magistrat își îndeplinește atribuțiile de serviciu ar putea constitui elementul

material al infracțiunii de abuz în serviciu numai dacă acțiunea sau inacțiunea

este în legătură cu activitățile care nu țin de judecată, respectiv de

sarcinile pe care judecătorul le are în cadrul compartimentelor auxiliare ale

instanței.

Or, în cauză, inculpata a soluționat

două cauze, pe baza titlurilor de proprietate, neavând nici un motiv să

bănuiască că la dosar s-a depus un titlu fals.

Pe de altă parte, raportul de

expertiză nu a existat la dosar la momentul soluționării pricinii și nu a fost

avut în vedere la pronunțarea sentinței.

S-a mai arătat că cel de al doilea

dosar nu mai există și nu se poate reține săvârșirea unei infracțiuni într-un

dosar care nu există.

Pe de altă parte, atestarea în fals

a prezenței reclamanților, cărora li s-a dat cuvântul pe fond, precum și faptul

nesoluționării cauzelor în ședință publică nu este dovedită.

Totodată, nu este dovedit elementul

intențional, iar din situația materială a inculpatei nu rezultă că aceasta a

beneficiat de rezultatul activității sale infracționale.

În același timp, nu este dovedită

urmarea vătămătoare prevăzută de lege.

Pentru a reține săvârșirea

infracțiunii de abuz în serviciu de către inculpată, prima instanță a reținut

încălcarea dispozițiilor Codului de procedură civilă și Codului civil în

soluționarea cauzelor civile menționate, iar pentru săvârșirea infracțiunilor

de fals intelectual atestarea în fals, în practicaua celor două sentințe, a

împrejurărilor privind publicitatea ședinței, prezența reclamanților,

susținerile în fond a acestora.

Criticile formulate în recursul

declarat de către inculpata S.G. vizează două laturi:

- prima, sub aspect probator,

privește greșita înlăturare a susținerilor inculpatei și

- a doua, sub aspect substanțial,

privește lipsa caracterului penal al faptei sub două aspecte și anume: lipsa

intenției, a vătămării și a folosului pe de o parte și, pe de altă parte, a

neincidenței legii penale asupra greșelilor de judecată care, potrivit legii

procesuale civile, sunt supuse controlului judiciar prin exercitarea căilor de

atac legal prevăzute și înlăturarea acestora pe această cale.

Sub aspect probator, prima instanță

a administrat probe și a apreciat corect probele de la dosar, formându-și

convingerea în baza celor care erau concordante și aveau valoarea informativă

cerută de legea procesuală penală, înlăturând declarația inculpatei care,

negând constant orice învinuire, nu a fost în măsură a da explicații care chiar

dacă nu dădeau certitudini, cel puțin să fi avut aptitudinea de a da naștere la

îndoieli ce ar fi implicat cu necesitate extinderea cercetărilor.

Astfel, inculpata, prin explicațiile

date sau propunerea de probe, nu a înlăturat faptul cert că a soluționat o

cauză repartizată altui complet, respectiv completului 3.

Este adevărat că nu a fost lămurit

aspectul privind modalitatea în care dosarul repartizat spre soluționare altui

complet de judecată a ajuns la inculpată.

Însă, acest aspect este lipsit de

relevanța juridică vizată de recurenta-inculpată, față de împrejurarea că,

lămurind această chestiune, se putea pune problema angajării răspunderii altor

persoane, fără ca aceasta să aibă aptitudinea înlăturării caracterului penal al

faptelor săvârșite de către S.G.

Totodată, soluționarea celor două

cauze în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesuală civilă, este

dovedită de lipsa mențiunilor în caietul de ședință al grefierului și lipsa

mențiunilor obișnuite de pe coperta interioară a dosarului.

Aceste împrejurări, pe deplin

probate, nu pot fi înlăturate nici de faptul că, ulterior, practica mențiunilor

pe dosar a fost înlăturată și nici prin supoziții privind eventualitatea ca în

locul celor doi reclamanți, decedați, să fi răspuns alte persoane.

Pe de altă parte, depunerea la dosar

a unui titlu, altul decât cel făcând obiectul acțiunii în revendicare, în

măsura probării relațiilor dintre această inculpată și inculpata M.N.,

coroborat cu modalitatea arătată a soluționării cauzei, exclude aprecierea

săvârșirii unei erori involuntare de judecată.

Așa fiind, criticile vizând eroarea

de fapt, cu referire la probatoriul administrat, se constată a fi neîntemeiate.

Pe de altă parte, cu referire la

motivarea hotărârilor judecătorești pronunțate în materie civilă, pentru a se

asigura atât înțelegerea dispozițiilor legale aplicabile, cât și atingerea rolului

educativ a acestora, art. 261 alin. (1) C. proc. civ., dispune că „hotărârea se

dă în numele legii și va cuprinde: arătarea instanței care a pronunțat-o și

numele judecătorilor care au luat parte la judecată, numele, domiciliul sau

reședința părților, calitatea în care s-au judecat, numele mandatarilor sau

reprezentanților legali și al avocaților, obiectul cererii și susținerile în

prescurtare ale părților cu arătarea dovezilor, arătarea concluziilor

procurorului, motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților,

dispozitivul, calea de atac și termenul în care se poate exercita, arătarea că

pronunțarea s-a făcut în ședință publică, precum și semnăturile judecătorilor

și grefierului”.

Este adevărat că hotărârile

judecătorești pot conține erori de judecată, cu referire la raționamente

jurisdicționale eronate, aplicarea greșită a legii sau neobservarea condițiilor

formale prevăzute pentru desfășurarea judecății.

Din acest motiv, legea procesuală

civilă a recunoscut părților posibilitatea de a provoca un nou examen al

procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.

Rezultă însă cu evidență că,

constituie suport legal pentru exercitarea căilor de atac numai greșelile menționate.

Este de reținut în acest sens că,

dată fiind determinarea completă prin legea procesuală a conținutului hotărârii

judecătorești, prin raportare la normele reglementând căile de atac, apar

distincții cu privire la tratarea acestor greșeli, sub aspectul nemotivării,

motivării insuficiente sau motivării necorespunzătoare, cu referire la

magistratul care a soluționat cauza.

Astfel, insuficienta motivare,

cenzurabilă în căile de atac, vizează temeinicia și legalitatea hotărârii, pe

când motivarea necorespunzătoare, cenzurabilă în condițiile art. 122 din Legea

nr. 92/1992 vizează caracterul eliptic al hotărârii atacate, în raport de

dispozițiile legale arătate. Totodată, în acest ultim caz, când toate

hotărârile sunt nemotivate corespunzător de către un magistrat, este incidentă

necorespunderea profesională, cu consecința îndepărtării din magistratură.

Rezultă așadar că efectele unor

hotărâri greșite sunt distincte în raport de părți și de magistratul care a

soluționat cauza.

Astfel, erorile menționate, în

raport de părți, legitimează exercitarea căilor de atac, iar în raport de

magistrat, în condiții determinate, exercitarea acțiunii disciplinare sau

îndepărtarea din magistratură.

Când însă, aceste greșeli de

judecată nu sunt urmarea erorii sau necorespunderii profesionale ci rezultatul

unor manopere voite, așa cum s-a dovedit în cauză, acestea atrag incidența

legii penale.

Este logic să fie așa, dat fiind

faptul că hotărârea judecătorească este concomitent și în egală măsură o

operație logică, cu referire la silogismul judiciar, dar și un act de voință.

Or, sub acest din urmă aspect, hotărârea judecătorească ca act de voință al

judecătorului își are izvorul în convingerea internă a acestuia, după o

prealabilă examinare a materialului probator de la dosar.

Așadar, normele legale menționate nu

înlătură ci dimpotrivă întăresc principiul potrivit căruia abaterea

disciplinară constituie temeiul angajării răspunderii disciplinare, iar

infracțiunea temei al angajării răspunderii penale.

Această determinare precisă exclude

ipoteza unor limite de acceptabilitate, vizată de inculpată în recurs, a

soluțiilor alternative de angajare a răspunderii, cu referire la aceeași faptă,

considerate la fel de corecte și lăsate aprecierii privind preferința pentru

una dintre acestea.

Totodată, în raport de distincția

menționată, posibilitatea legală reglementată în folosul părților privind

exercitarea căilor de atac, este lipsită de relevanță cu privire la caracterul

penal al faptei și, respectiv, răspunderea penală a magistratului.

Ca atare, răspunderea penală a

acestuia se examinează în raport de legea penală cu privire la existența

faptei, caracterul de infracțiune și săvârșirea acesteia de către inculpat.

Or, în cauză s-a probat săvârșirea

de către inculpată a faptelor menționate în sensul exercitării abuzive a

atribuțiilor de magistrat. Mai mult, în cauză s-a dovedit și existența

obiectului juridic secundar al infracțiunii de abuz în serviciu contra

intereselor publice, cu referire la relațiile sociale cu caracter patrimonial.

Sub acest aspect, este de reținut că este lipsită de relevanță juridică natura

jur