ÎCCJ, Decizia nr. 48/2017

Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru procurori în materie disciplinară, a Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Legea nr. 303/2004”), pârâtei A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Șimleu Silvaniei, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 t) teza a doua din Legea nr. 303/2004, constând în „exercitarea funcției cu gravă neglijență”. II. Hotărârea instanței de disciplină; 1. Prin Hotărârea nr. 2P din 20 aprilie 2016, cu majoritate, Secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a admis acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară și, în baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004, a aplicat pârâtei A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Șimleu Silvaniei, sancțiunea disciplinară constând în „diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 20 %, pe o perioadă de 6 luni” pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua din legea menționată. III. Recursul declarat împotriva hotărârii instanței de disciplină; 1. Împotriva hotărârii menționate la pct. 2 a declarat recurs pârâta A., în temeiul art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Legea nr. 317/2004”), art. 483, art. 486, art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8, art. 497 și următoarele C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea în totalitate a hotărârii atacate și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii disciplinare formulate de Inspecția Judiciară, iar, în subsidiar, casarea în parte a hotărârii atacate în sensul înlocuirii sancțiunii disciplinare aplicate cu o sancțiune mai ușoară dintre cele prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că instanța disciplinară a acordat mai mult decât s-a cerut, cu depășirea limitelor sesizării, și a încălcat principiul disponibilității, dreptul la apărare și principiul contradictorialității prevăzute de art. 9, art. 13 și art. 14 C. proc. civ. În acest sens, recurenta critică hotărârea atacată pentru faptul că instanța de disciplină, reținând nelegalitatea sesizării din oficiu în Dosarul nr. x/P/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Șimleu Silvaniei (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Dosarul nr. x/P/2014”) s-a pronunțat în mod direct cu privire la nelegalitatea anumitor probe din Dosarul nr. x/P/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Șimleu Silvaniei (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Dosarul nr. x/P/2013”), care nu face obiectul sesizării Inspecției Judiciare.

Subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă critică hotărârea instanței de disciplină pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, expunând argumentele arătate în continuare.

Întrucât a reținut că procurorul a apreciat eronat existența unei suspiciuni rezonabile cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, instanța de disciplină a analizat corectitudinea interpretării noțiunii de „suspiciune rezonabilă” în raport cu probatoriile administrate și raționamentul logico-juridic al magistratului, aspecte ce nu pot fi examinate pe calea contenciosului disciplinar, ci doar în cadrul controlului jurisdicțional.

Referitor la încălcarea normelor C. proc. pen. cu ocazia solicitării măsurii de supraveghere tehnică în Dosarul nr. x/P/2014, care a fost autorizată de Judecătoria Șimleu Silvaniei prin Încheierea nr. 35/1 din 14 mai 2014, recurenta susține că în mod greșit instanța de disciplină a considerat că există gravă neglijență în sensul art. 99 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, întrucât încălcarea normelor procedurale nu are un caracter neîndoielnic. Sub acest aspect, se arată că, la momentul la care a solicitat dispunerea măsurii respective, exista o dispută cu privire la natura juridică a reducerii limitelor speciale ale pedepsei în condițiile art. 308 alin. (1) C. pen., deoarece N.C.P. intrase în vigoare cu doar 4 luni în urmă și nu exista o părere unanimă în practică și în doctrină cu privire la această chestiune de drept. În context, recurenta afirmă că a solicitat autorizarea măsurii în baza unei aprecieri personale în sensul că textul art. 308 alin. (2) C. pen. reprezenta o cauză de reducere a pedepsei, fiind astfel îndeplinite condițiile pentru luarea măsurilor de supraveghere tehnică. Totodată, recurenta precizează că această problemă a fost lămurită prin Decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mult după data de 14 mai 2014, când a formulat solicitarea autorizării supravegherii tehnice în discuție. În cuprinsul deciziei respective, sunt expuse opiniile diferite ale instanțelor cu privire la această chestiune de drept, astfel că nu se poate reține caracterul neîndoielnic al încălcării normei procesuale, întrucât, până la pronunțarea deciziei menționate, modul de aplicare a art. 308 alin. (2) C. pen. era discutabil, ceea ce denotă caracterul scuzabil al încălcări normei.

Referitor la pretinsa încălcare a art. 292 C. proc. pen., în privința căreia instanța de disciplină a reținut că procesul-verbal de sesizare din oficiu în Dosarul nr. x/P/2014 derivă din probe obținute în mod nelegal aflate sub incidența sancțiunii procesuale a înlăturării lor, prevăzută de art. 102 alin. (2) C. proc. pen., recurenta expune aspecte referitoare la administrarea probei respective în Dosarul nr. x/P/2013, la argumentele pentru care a considerat că existau indicii cu privire la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu și la convingerea sa că proba a fost obținută în mod legal. Totodată, recurenta menționează că, în hotărârea recurată, nu se arată în ce anume a constat încălcarea, hotărârea fiind nemotivată sub acest aspect.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a normelor vizând procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică, în sensul că nu ar fi procedat la o analiză obiectivă a cerințelor impuse de art. 139 alin. (1) C. proc. pen. referitoare la existența suspiciunii rezonabile cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, precum și cu privire la proporționalitatea măsurii, recurenta afirmă că instanța de disciplină a realizat o aplicare greșită a normelor de drept material. În esență, recurenta-pârâtă expune argumente prin care tinde să demonstreze că, din conținutul convorbirii, rezultă o suspiciune rezonabilă privind săvârșirea unei infracțiuni, deoarece acțiunea descrisă în conversația dintre soții Papiță nu se circumscrie dispozițiilor art. 122 din Regulamentul de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar, referitoare la procedura de contestare a notei în cazul în care elevul este nemulțumit. În aceste condiții, recurenta afirmă că, la momentul solicitării autorizării măsurii de supraveghere tehnică, existau indicii din care să rezulte suspiciunea rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea infracțiunii.

În ceea ce privește proporționalitatea măsurii, se afirmă că, deși a reținut existența unui caracter disproporționat, instanța de disciplină nu a expus argumente în acest sens. Totodată, arată recurenta că măsura a fost dispusă pentru o perioadă de : 30 de zile, iar ulterior nu a mai solicitat prelungirea acesteia. Se invocă faptul că orice măsură de supraveghere tehnică constituie o ingerință în dreptul la viață privată a persoanei vizate, însă, în speță, a existat un just echilibru între scopul urmărit, constând în descoperirea eventualei infracțiuni, și restrângerea minoră a dreptului la viață privată. În aceste circumstanțe, recurenta subliniază faptul că aprecierea existenței suspiciunii rezonabile și a respectării proporționalității intră în sfera raționamentului logico-juridic al procurorului și nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, neputând forma obiectului unei cercetări disciplinare. În speță, cererea de autorizare a supravegherii tehnice a fost admisă de Judecătoria Șimleu Silvaniei, instanța hotărând astfel cu autoritate de lucru judecat că a existat o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu.

Cu privire la considerentele instanței de disciplină în sensul că această modalitate de lucru reprezintă o practică în instrumentarea cauzelor, recurenta-pârâtă arată că modul în care a solicitat măsuri de supraveghere tehnică în alte dosare nu formează obiectul prezentei cauze, iar aspectele reținute în hotărârea atacată reprezintă o depășire a limitelor judecății și o încălcare a dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, deoarece nu a avut posibilitatea să formuleze apărări în această privință. Totodată, mai susține recurenta că sunt neîntemeiate aprecierile instanței de disciplină referitoare la finalitatea măsurilor solicitate în dosarele pe care le-a avut în instrumentare.

Referitor la pretinsa încălcare a normelor vizând competența teritorială, recurenta-pârâtă argumentează faptul că s-a sesizat din oficiu și a apreciat că îi revine competența, întrucât conversațiile în baza cărora s-a sesizat au fost purtate în localitatea Crasna, aflată în circumscripția Parchetului de pe lângă Judecătoria Șimleu Silvaniei, iar conținutul conversațiilor putea fi interpretat ca reprezentând acte de executare la infracțiunea de instigare la abuz în serviciu, fiind astfel aplicabile prevederile art. 41 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la locul săvârșirii infracțiunii și locul desfășurării în parte a activității infracționale. Circumscris aceleiași critici, recurenta afirmă că nu se poate reține existența unei grave neglijențe, sub aspectul unei încălcări neîndoielnice și nescuzabile a dispozițiilor legale, atâta timp cât este cel puțin discutabil dacă respectivele conversații reprezintă acte de complicitate sau acte de instigare la infracțiunea de abuz în serviciu.

Cu privire la urmarea produsă, se arată că în mod eronat a reținut instanța de disciplină atingerea adusă drepturilor fundamentale prevăzute de art. 6 și art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât, deși a existat, prin interceptarea convorbirilor telefonice, o ingerință în dreptul la viață privată, aceasta a îndeplinit toate condițiile reținute în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv: măsura de supraveghere a avut o durată redusă, a fost oprită după ce s-a constatat că nu au rezultat indicii cu privire la săvârșirea faptei penale, procurorul a acționat într-o asemenea maniera încât să minimizeze consecințele existenței dosarului penal asupra persoanelor vizate, urmărirea penală a fost începută in rem, au fost audiate doar 3 persoane, iar, de îndată ce a rezultat că nu există o faptă penală, s-a dispus clasarea cauzei cu privire la infracțiunile cercetate. În acest context, se afirmă că efectele produse asupra persoanei sunt doar cele inerente oricărui proces penal.

Cu privire la individualizarea sancțiunii, recurenta critică soluția instanței de disciplină pentru aplicarea greșită a dispozițiilor art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 și art. 100 din Legea nr. 303/2004, deoarece nu au fost avute în vedere circumstanțele personale, aspectele pozitive ale activității profesionale și criteriul proporționalității, ceea ce ar fi justificat aplicarea unei sancțiuni mai ușoare. IV. Apărările intimatei Inspecția Judiciară; 1. Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîndeplinirea cerinței prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. și pentru nemotivarea primului caz de casare invocat. În subsidiar, intimata-reclamantă solicită respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că hotărârea atacată este rezultatul unei corecte aplicări și interpretări a legii. V. Procedura de filtrare a recursului; 1. Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de art. 493 C. proc. civ., iar, prin Încheierea din 30 ianuarie 2017, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., Completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la data de 27 februarie 2017. VI. Considerentele Înaltei Curți; 1. Analizând, conform art. 499 C. proc. civ., criticile formulate de recurenta-pârâtă A. , în raport cu actele dosarului și dispozițiile legale incidente, în contextul factual prezentat în hotărârea atacată, Înalta Curte constată că, pentru considerentele arătate în continuare, este întemeiat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 2. În sensul celor expuse anterior, Inspecția Judiciară a învestit instanța de disciplină, cu o acțiune vizând angajarea răspunderii disciplinare a procurorului A. în temeiul art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 99 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, conform cărora: „Art. 99. - Constituie abateri disciplinare: (…); t) exercitarea funcției cu (…) gravă neglijență. Art. 99 1 . - (…); (2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.” 3. În jurisprudența în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut că, pentru a angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispozițiilor citate la pct. 18, este necesar, în primul rând, să existe o încălcare, din culpă, a unor norme legale, iar respectiva încălcare trebuie să fie evidentă, să genereze consecințe grave și să nu își găsească nicio justificare. 4. Pe de altă parte, se cuvine a fi menționat faptul că, în jurisprudența recentă (Decizia nr. 23J/2016) a secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, s-a reținut, în interpretarea și aplicarea acelorași dispoziții, că: (i) din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei „gravă neglijență”, legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic și cărora le lipsește orice justificare, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale. 5. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispozițiilor citate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcției, din culpă, a dispozițiilor legale; (ii) încălcarea dispozițiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcției să genereze consecințe grave. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe în sensul dispozițiilor citate la pct. 18, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reține caracterul evident, neîndoielnic și nescuzabil în privința unei norme dispozitive permisive/supletive. 6. Cu privire la fapta ilicită, instanța de disciplină a reținut că starea de fapt reliefează încălcarea de către pârâta procuror a responsabilităților specifice funcției, prin încălcarea normelor procedural penale referitoare la sesizarea din oficiu (art. 292 C. proc. pen.), începerea urmăririi penale (art. 305 alin. (1) C. proc. pen.), supravegherea tehnică (art. 139 alin. (1) C. proc. pen.), procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică (art. 140 alin. (2) C. proc. pen.) și competența teritorială (art. 41 raportat la art. 63 C. proc. pen.). Totodată, instanța de disciplină a avut în vedere rolul procurorului în procesul penal, în considerarea prevederilor art. 3, art. 7, art. 8, art. 9 și art. 101 C. proc. pen. 7. În ceea ce privește încălcarea normelor de competență teritorială reținută în sarcina pârâtei, pe de o parte, Înalta Curte apreciază că nu se poate reține existența unei grave neglijențe, atât prin prisma faptului că o atare încălcare este prevăzută de lege sub sancțiunea nulității relative, cât și prin raportare la faptul că pârâta, în exercitarea atribuțiilor specifice funcției, a considerat, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor procedurale, că îi revine competența teritorială, întrucât conversațiile care au stat la baza sesizării din oficiu au fost purtate în localitatea aflată în raza sa de competență teritorială și a calificat conversațiile respective ca reprezentând acte de executare la infracțiunea de instigare la abuz în serviciu, fiind aplicabile prevederile art. 63 alin. (1) coroborat cu art. 41 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la locul săvârșirii infracțiunii și locul desfășurării în parte a activității infracționale. 8. Înalta Curte apreciază că, în speță, eventuala încălcare singulară a normelor de competență teritorială reținută în sarcina magistratului pârât poate fi privită ca o neregularitate procedurală susceptibilă de remediere potrivit normelor de procedură, fără a reprezenta în circumstanțele cauzei o gravă neglijență în sensul art. 99 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și reflectând doar modul în care magistratul a interpretat și a aplicat dispozițiile legale incidente în circumstanțele concrete ale cauzei penale. Sub acest aspect, sunt apreciate ca relevante considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 487/2013, conform cărora „(…) art. 991 din Legea nr. 303/2004 (…) definește în termeni lipsiți de echivoc împrejurările în care exercitarea funcției cu rea-credință ori gravă neglijență constituie abateri disciplinare. Prin urmare, modul în care judecătorul interpretează și aplică legea într-o cauză dată nu este susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, sau atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual. Altfel spus, o neregularitate a hotărârii judecătorești constituie temei pentru formularea unei căi de atac, în timp ce răspunderea disciplinară poate fi antrenată în cu totul alte condiții decât cele prevăzute de lege pentru promovarea unei căi de atac”. În concluzie, Înalta Curte reține că, fiind vorba de interpretarea și aplicarea normelor procedurale de competență în funcție de circumstanțele de fapt ale cauzei penale, o asemenea chestiune de drept poate fi supusă analizei în cadrul procedurii judiciare, iar nu pe calea contenciosului disciplinar. 9. Este de observat faptul că ceea ce se reproșează în principal magistratului este aprecierea eronată cu privire la existența unor indicii/suspiciuni rezonabile cu privire la pregătirea săvârșirii infracțiunilor, concluzie la care pârâta a ajuns în urma interpretării notelor de interceptare a convorbirilor telefonice din Dosarul nr. x/P/2013 și care a stat la baza sesizării din oficiu în Dosarul nr. x/P/2014. 10. Referitor la aprecierea pârâtei în ceea ce privește existența suspiciunii rezonabile cu privire la pregătirea săvârșirii unor infracțiuni, așa cum reține chiar instanța de disciplină, aceasta este concluzia la care procurorul a ajuns în urma interpretării unor note de interceptare dintr-un alt dosar, ca rezultantă a raționamentului logico-juridic ce a stat la baza formării propriei convingeri a magistratului. Or, aspectele ce țin de raționamentul logico-juridic al magistratului în raport cu circumstanțele de fapt și de drept avute în vedere la instrumentarea dosarului respectiv sunt supuse controlului de legalitate și temeinicie în procedura controlului jurisdicțional, iar nu pe calea contenciosului disciplinar, așa cum s-a reținut în mod constant în jurisprudența Completului de 5 judecători în materie civilă al Înaltei Curți de Casație și Justiție. 11. Totodată, în circumstanțele litigiului dedus judecății, este de remarcat faptul că niciuna dintre dispozițiile procedurale a căror nesocotire a fost reținută de instanța de disciplină nu impun procurorului o anumită interpretare referitoare la existența suspiciunii rezonabile cu privire la pregătirea săvârșirii unor infracțiuni, astfel că nu se poate reține existența unei grave neglijențe sub forma nesocotirii în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil a dispozițiilor legale, atâta timp cât nu au fost evidențiate normele de drept imperative onerative/prohibitive de drept procesual care impun procurorului, în mod lipsit de orice echivoc, o conduită specifică, de natură a exclude posibilitatea oricărei interpretări și care să determine calificarea unei eventuale neregularități ca fiind o eroare macroscopică în sensul celor expuse anterior, la pct. 19-21. 12. Reținând că, în mod eronat, prin hotărârea recurată se analizează și se impută magistratului modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în raport cu împrejurările de fapt și de drept, Înalta Curte are în vedere și considerentele Curții Constituționale de la pct. 20 din Decizia nr. 194/2014, prin care s-a reținut că „art. 991 din Legea nr. 303/2004 (…) definește în termeni lipsiți de echivoc împrejurările în care exercitarea funcției cu rea-credință ori gravă neglijență constituie abateri disciplinare. Prin urmare, modul în care judecătorul interpretează și aplică legea într-o cauză dată nu este susceptibil de sancțiune disciplinară decât (…) atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual. Altfel spus, o neregularitate a hotărârii judecătorești constituie temei pentru formularea unei căi de atac, în timp ce răspunderea disciplinară poate fi antrenată în cu totul alte condiții decât cele prevăzute de lege pentru promovarea unei căi de atac.”

Referitor la considerentele hotărârii atacate cu privire la neregularitatea probelor administrate în Dosarul nr. x/P/2013 care s-ar răsfrânge asupra formării și instrumentării Dosarului nr. x/P/2014, Înalta Curte reține că o asemenea analiză excede limitelor contenciosului disciplinar, întrucât controlul de legalitate în privința actelor de procedură efectuate într-un dosar penal se realizează în conformitate cu dispozițiile procedurale de către autoritățile competente, iar nu de către instanța învestită cu soluționarea acțiunii disciplinare. În speță, apreciind cu privire la neregularitatea probelor administrate în Dosarul nr. x/P/2013, instanța de disciplină s-a subrogat autorității judiciare competente să realizeze analiza de legalitate și temeinicie a actelor procedurale în discuție.

Activitatea de strângere a probelor în Dosarul nr. x/P/2014, reprezintă o sumă de acțiuni inerente activității de instrumentare a dosarului, iar probatoriul administrat în speță nu demonstrează, în sensul celor expuse la pct. 19-21, o gravă neglijență în exercitarea funcției.

Astfel, cu privire la măsura de supraveghere tehnică constând în interceptarea convorbirilor telefonice, Înalta Curte reține că nu îi poate fi imputată pârâtei grava neglijență în interpretarea și aplicarea dispozițiilor procedurale. Sub acest aspect, eventuala atingere adusă drepturilor fundamentale ale părților, prin prisma celor reținute de instanța de disciplină, nu putea fi generată în mod direct de modul în care pârâta a exercitat atribuțiile funcției de procuror. În primul rând, nu se poate face abstracție de faptul că, în virtutea separării funcțiilor judiciare, măsura de supraveghere tehnică a fost propusă de procuror și a fost dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți. Din această perspectivă, sunt relevante dispozițiile art. 3 alin. (5) C. proc. pen., conform cărora „asupra actelor și măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuții în acest sens, cu excepția cazurilor prevăzute de lege”. De asemenea, sunt edificatoare și dispozițiile procedurale referitoare la competența judecătorului de drepturi și libertăți în privința: (i) soluționării propunerilor privind încuviințarea folosirii metodelor și tehnicilor speciale de supraveghere (art. 53 lit. e)); (ii) dispunerii măsurii de supraveghere tehnică atunci când sunt îndeplinite cumulativ condițiile referitoare la existența suspiciunii rezonabile cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) și la proporționalitatea măsurii propuse cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii (art. 139 alin. (1) lit. a) și b); (iii) dispunerii măsurii de supraveghere tehnică în cadrul procedurii de emitere a mandatului de supraveghere tehnică (art. 140). Rezultă, astfel, că cele două condiții (existența unei suspiciuni rezonabile cu privire la pregătirea săvârșirii unei infracțiuni și proporționalitatea dintre măsura propusă și restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale), în privința cărora se impută pârâtei interpretarea și aplicarea cu gravă neglijență a dispozițiilor procedurale, sunt supuse cezurii instanței în cadrul competenței conferite de dispozițiile procedurale judecătorului de drepturi și libertăți. Cu alte cuvinte, cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor procedurale a căror încălcare gravă, neîndoielnică și nescuzabilă a fost reținută în sarcina pârâtei, s-a pronunțat judecătorul de drepturi și libertăți prin încuviințarea măsurii propuse de procuror.

În acest context, rezultă, astfel, fără putință de tăgadă că, în virtutea separării funcțiilor judiciare, pârâtei procuror îi revine atribuția de a aprecia cu privire la existența unor suspiciuni rezonabile referitoare la săvârșirea unei infracțiuni, având posibilitatea de a formula propuneri și cereri prevăzute de normele procedurale, care, însă, în lipsa încuviințării date de judecător, nu sunt aduse la îndeplinire, astfel că nu sunt apte să aducă atingere drepturilor fundamentale reținute de instanța de disciplină.

Totodată, se constată a fi întemeiate susținerile recurentei expuse la pct. 14 în sensul că, în instrumentarea Dosarului nr. x/P/2014, în privința persoanelor vizate în cauza respectivă, ingerința în dreptul la viață privată și viață de familie a îndeplinit cerințele impuse de respectarea spiritului prevederilor art. 6 și art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În circumstanțele expuse, Înalta Curte are în vedere jurisprudența sa anterioară, în care s-a reținut că: - Exercitarea unui control asupra legalității și temeiniciei modului de instrumentare a cauzei penale de către procuror nu este posibilă în cadrul procedurii disciplinare reglementate de art. 98-101 din Legea nr. 303/2004 și art. 45 și următoarele din Legea nr. 317/2004, întrucât respectarea principiului independenței procurorului, prevăzut expres de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, exclude în cadrul procedurii disciplinare o asemenea analiză, ce constituie prerogativa exclusivă a autorității ierarhic superioare și, după caz, a instanței de judecată. Aceasta deoarece, analiza legalității și temeiniciei măsurilor procedurale în discuție, dispuse de magistrat, presupune exercitarea unor prerogative jurisdicționale, care includ în mod necesar capacitatea de a decide pe baza unor norme de drept și în cadrul unei proceduri organizate, asupra unei situații de fapt și de drept care intră în competența sa, cu respectarea principiului statutului de drept inerent sistemului Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. - Nu pot fi conferite autorităților cu atribuții în materia răspunderii disciplinare competențe care se circumscriu controlului jurisdicțional, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care limitează cadrul angajării disciplinare a magistraților la „abaterile de la îndatoririle de serviciu” și la „faptele care afectează prestigiul justiției”. În raport cu această normă de principiu, modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material ori procesual în procesul interpretării și aplicării legii nu poate fi considerat o „abatere de la îndatoririle de serviciu” sau o „faptă care afectează prestigiul justiției”, iar cenzurarea acestuia în cadrul contenciosului disciplinar al funcției de magistrat nu poate fi realizată.

Cu privire la aspectele decelate de instanța de disciplină din analiza activității pârâtei din anul 2014, se reține că asemenea elemente pot fi avute în vedere eventual cu ocazia evaluării activității profesionale a pârâtei, iar nu în cadrul prezentei acțiuni disciplinare.

Constatând că, pentru argumentele expuse, nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare, este superfluă analiza criticilor recurentei-pârâte referitoare la individualizarea sancțiunii disciplinare.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că este întemeiat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va a dmite recursul declarat de A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Șimleu Silvaniei, va casa hotărârea atacată și, în consecință, va respinge acțiunea disciplinară promovată de Inspecția Judiciară.