ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 344/2019

Ședința publică din data de 20 februarie 2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 1141 din 13 octombrie 2016 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor; a anulat Decizia de invalidare nr. 5704/30.09.2015 emisă de pârâtă; a obligat pârâta să valideze Dispoziția nr. 834/08.09.2016 emisă de Primăria Târgu Lăpuș și să emită decizie de compensare prin puncte pentru imobilul situat în județul Maramureș, compus din teren în suprafață de 2741 mp și construcție.

În cadrul cercetării judecătorești a apelului declarat de pârâtă împotriva sentinței, prin încheierea de ședință din 11.04.2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a dispus citarea apelantei cu mențiunea de a depune probe de la Comisiile Locale de Fond Funciar cu privire la reconstituirea în baza Legilor nr. 18/1991, nr. 169/1997 și nr. 1/2000, ale căror termene au fost prelungite de Legea nr. 247/2005, la care aceasta face referire în finalul cererii de apel, sub sancțiunea suspendării judecății.

Prin încheierea de ședință din 6 iunie 2017 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a suspendat judecata cauzei în temeiul dispozițiilor art. 242 C. proc. civ., reținând că intimata nu s-a conformat obligației impuse la termenul anterior.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, învederând următoarele:

- Instanța de apel în mod greșit a dispus suspendarea judecății pe motiv că nu a depus înscrisuri de la Comisiile Locale de Fond Funciar, altele decât cea din Târgul Lăpuș, apreciind că prin nedepunerea acestora ar fi împiedicat soluționarea propriei căi de atac. Întrucât din înscrisurile existente la dosarul de despăgubire nu a rezultat categoria de folosință a terenului solicitat de reclamant, prin Adresa nr. x C. civ./09.01.2015, secretariatul CNCI a solicitat înscrisuri din cuprinsul cărora să rezulte destinația întregii suprafețe de teren la data preluării abuzive precum și, după caz, suprafața aferentă fiecărei destinații în parte;

- În cauză, se impunea verificarea, pe de o parte, a destinației terenului la momentul preluării abuzive, iar pe de altă parte, stabilirea suprafeței totale reconstituite în temeiul legilor fondului funciar. În măsura în care, în temeiul legilor fondului funciar, s-a beneficiat de reconstituirea de pe urma foștilor proprietari, este necesar ca dosarul să se completeze cu: referatul comisiei locale de fond funciar privind istoricul și modalitățile de reconstituire a dreptului de proprietate pentru toți autorii deposedați/moștenitorii acestora, din care să reiasă suprafața totală reconstituită de pe urma acestor autori; copia, conform cu originalul, a declarației persoanei îndreptățite (declarație dată pe proprie răspundere), potrivit prevederilor art. 10 din Legea nr. 18/1991 republicată, cu modificările și completările ulterioare care cuprinde suprafața tuturor terenurilor primite pe teritoriul României după autorul pentru care s-a întocmit dosarul precum și persoanele care au beneficiat de reconstituire. În măsura în care nu s-a dispus reconstituirea și nu se pot obține date cu privire la aceste aspecte este necesar ca dosarul de despăgubire să se completeze cu declarația pe proprie răspundere, autentificată, din partea persoanei îndreptățite, în original sau copie legalizată, din cuprinsul căreia să reiasă dacă i s-a reconstituit sau nu dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, iar, în caz afirmativ, este necesar să se precizeze suprafața totală de teren reconstituită în temeiul legilor fondului funciar, la nivelul întregii țări de pe urma foștilor proprietari deposedați;

- La dosarul de despăgubire, reclamantul nu a depus înscrisurile mai sus menționate, iar instanța de fond nu a avut în vedere acest aspect. Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că nu a depus înscrisurile solicitate la termenul anterior suspendării cauzei, fără a avea în vedere considerentele Deciziei nr. 384/06.062017 a Curții Constituționale, prin care s-a reținut că în lipsa prezumției depășirii limitei de 50 ha, efectuarea de verificări la nivelul fiecărei unități administrativ-teritoriale de bază, ar fi o sarcină care s-ar dovedi excesivă din punct de vedere administrativ și, de multe ori, fără finalitate, constituindu-se într-o probatio diabolica.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 06.11.2018, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 17.12.2018, în termen legal, recurenta-pârâtă a formulat punct de vedere la raportul de admisibilitate prin care a solicitat admiterea recursului și a arătat că înțelege să se prevaleze în susținerea acestuia, cu titlu de practică judiciară, de Decizia nr. 3883/08.11.2018 pronunțată de Înalta Curte în Dosar nr. x/2016.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 242 alin. (1) C. proc. civ. "Când constată că desfășurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin neîndeplinirea obligațiilor stabilite în cursul judecății, potrivit legii, judecătorul poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligații nu au fost respectate. Dispozițiile art. 189 sunt aplicabile."

Textul legal consacră un caz special de suspendare a judecății, întemeiat pe culpa reclamantului, dedusă din neîndeplinirea obligațiilor stabilit în cursul judecății.

În cazurile evocate de text însă, suspendarea judecății nu este obligatorie, instanța de judecată având posibilitatea de a aprecia supra circumstanțelor care o justifică.

Obiectul cauzei îl constituie cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, prin care acesta solicită anularea Deciziei de invalidare nr. 5704/30.09.2015 emisă de pârâtă, validarea Dispoziției nr. 834/08.09.2016 emisă de Primăria Târgu Lăpuș și obligarea pârâtei să emită decizie de compensare prin puncte pentru imobilul situat în județul Maramureș, compus din teren în suprafață de 2741 mp și construcție

Prin încheierea recurată, pronunțată în calea de atac a apelului promovat de pârâtă, s-a dispus suspendarea judecății în temeiul dispozițiilor art. 242 C. proc. civ., apreciindu-se că întrucât pârâta nu a depus înscrisuri de la Comisiile de Fond Funciar, altele decât cea din Târgu Lăpuș, astfel cum s-a stabilit această obligație în sarcina sa de către instanță, în cauză sunt incidente dispozițiile legale menționate în justificarea suspendării judecății.

Înalta Curte constată însă că măsura dispusă de instanță, departe de a constitui o sancțiune care să afecteze interesele părții ce a dovedit pasivitate și dezinteres în soluționarea cauzei, afectează, în realitate, în mod direct și major drepturile și interesele părții neaflate în culpă, respectiv pe cele ale reclamantului, care urmărește stabilirea corectă a dreptului său prin emiterea deciziei de compensare prin puncte pentru imobilul preluat abuziv, decizie la emiterea căreia pârâta a fost obligată prin sentința de fond, pe care reclamantul nu a apelat-o.

Pe de altă parte, se reține că, în circumstanțele date, instanța de judecată, în măsura în care a apreciat necesitatea administrării unui anume probatoriu și faptul că sarcina probei incumbă apelantei, avea la îndemână alte remedii sau constrângeri procedurale ce țin de regimul probator pentru a determina partea să se conformeze obligațiilor stabilite cu prilejul cercetării pricinii cu scopul de a asigura soluționarea cauzei, cum ar fi sancțiunea decăderii din dreptul de a proba. Suspendarea propriu-zisă a judecății a fost reglementată ca o sancțiune extremă, de adoptat în acele situații limită în care desfășurarea procesului ar fi imposibilă din pricina conduitei părții, fiind văzută de legiuitor ca subsidiară scopului final al procesului civil constând în finalizarea judecății, iar nu a temporizării acesteia.

Întrucât măsura adoptată de instanța de apel nu se justifică în condițiile textului de lege al art. 242 alin. (1) C. proc. civ., atâta timp cât nu se poate susține că cercetarea procesului - prin aplicarea unei sancțiuni specifice conduitei culpabile a apelantei - era împiedicată, se apreciază ca fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor împotriva încheierii de ședință din 6 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie pe care o va casa și va trimite cauza pentru continuarea judecății aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, cu sediul la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în București, Calea x, împotriva încheierii de ședință din 6 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în contradictoriu cu reclamantul A., cu domiciliul în Târgu Lăpuș, județul Maramureș.

Casează încheierea recurată și trimite cauza pentru continuarea judecății aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 20 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN