ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra contestației în anulare de față, în baza actelor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 115/F din 23 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală a fost condamnat, printre alții, inculpatul A.: la 7 ani închisoare pentru complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu în formă continuată și calificată, prevăzută de art. 48 C. pen., raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 65 C. pen., inculpatului i s-a interzis exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe toată durata executării pedepsei principale.

În baza art. 68 C. pen., inculpatului i s-a interzis exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe durata de 5 ani după executarea pedepsei principale;

S-au menținut măsurile asigurătorii dispuse în cauză prin ordonanța din 17 iulie 2012 asupra bunurilor imobile aparținând, printre alții și inculpatului A.

Împotriva sentinței penale nr. 115/F din 23 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, persoanele juridice S.C. B. S.A., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.A. și inculpații E., F., G., A., H., I., J., K., L., M. și N.

Prin decizia penală nr. 266/A din data de 02 august 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2012 s-a dispus după cum urmează:

S-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a disp. art. 26 alin. (2) și alin. (5) C. proc. pen., precum și a disp. art. 35 alin. (1) C. pen. formulată de inculpatul A.

S-a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de inculpatul A.

Au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpații F., A., I., M., L., K., J. și N. împotriva sentinței penale nr. 115/F din 23 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția I Penală, apelul procurorului privind și pe inculpații E., G. și H.

S-a desființat în parte sentința penală atacată și în rejudecare, cu referire la inculpatul A.:

- s-a constatat că legea penală mai favorabilă este legea penală nouă;

- s-a redus de la 7 ani închisoare la 6 ani închisoare pedeapsa aplicată de instanța de fond pentru complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen. și cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu în formă calificată prev. de art. 26 C. pen. ant. rap. la art. 248 - art. 248

1

C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior), a art. 5 C. pen. (aplicarea legii penale mai favorabile) și a Deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 06 mai 2014;

- a fost menținută pedeapsa complementară dispusă de instanța de fond pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale, constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) din C. pen., dispunând și interzicerea exercitării dreptului prev. de art. 66 lit. g) C. pen.

- a fost menținută pedeapsa accesorie dispusă de instanța de fond constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) din C. pen. dispunând și interzicerea exercitării dreptului prev. de art. 66 lit. g) C. pen.

Au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de S.C. B. S.A., S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.A. împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva deciziei penale nr. 266/A din data de 02 august 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2012 a formulat contestație în anulare contestatorul A.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 17 noiembrie 2017 sub nr. x/2017.

Prin încheierea din 15 decembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală în dosarul nr. x/2017 a fost admisă în principiu contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 266/A din data de 02 august 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2012.

A fost fixat termen pentru soluționarea pe fond a contestației în anulare la data de 19 ianuarie 2018.

Apărătorul contestatorului, în susținerea orală a motivelor contestației, a solicitat în esență, admiterea contestației în anulare și, pe cale de consecință, desființarea deciziei penale atacate, rejudecarea cauzei și implicit dispunerea anulării formelor de executare a pedepsei aplicate contestatorului.

În opinia contestatorului, lipsa de imparțialitate a instanței vizează două aspecte:

Un prim aspect este acela că în apel s-a urgentat nejustificat judecarea cauzei iar un al doilea aspect vizează împrejurarea că unul dintre membrii competului de judecată s-ar fi antepronunțat asupra vinovăției inculpaților înainte de a se judeca cauza în apel.

A mai arătat că la termenul din 4 iulie 2017 a lipsit datorită unor motive obiective însă apărătorul său a precizat că inculpatul contestator dorește să i se acorde ultimul cuvânt.

A apreciat că judecata în apel nu a respectat cerințele legii, iar în condițiile în care s-a urgentat judecarea cauzei, singurul remediu procesual potrivit dreptului intern, este desființarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei în apel, arătând că a formulat și recurs în casație față de hotărârea atacată.

În memoriul depus la dosar, contestatorul a prezentat, în scris, în mod detaliat, motivele care susțin contestația în anulare.

Astfel, acesta a apreciat că este incident cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. rap. la art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate, judecătorul fiind incompatibil "dacă există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată" precum și cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. e) C. proc. pen. - când judecata în apel a avut loc fără participarea inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii, față de împrejurarea că în fața instanței de apel nu i s-a acordat ultimul cuvânt.

În susținerea acestor cazuri de contestație în anulare, în esență, contestatorul a arătat că există suspiciuni rezonabile de imparțialitate privitoare la cei trei membri ai completului de judecată care au soluționat cauza în faza procesuală a apelului, fiind vorba despre imparțialitatea doamnelor judecătoare O. și P. precum și a domnului judecător Q.

Termenul din 4 iulie 2017 demonstrează un tratament particular aplicat dosarului nr. x/2012 Măsurile rapide și expeditive privind respingerea cererilor formulate de apărător, faptul că nu s-a dispus amânarea cauzei, cu toate că existau mai multe motive care justificau o asemenea măsură și în final faptul că nu i s-a acordat ultimul cuvânt, toate acestea demonstrează, în opinia contestatorului, presiunea existentă asupra judecării accelerate a dosarului mai sus menționat.

Contestatorul a mai arătat în motivele scrise formulate și depuse la dosar, că la termenul din data de 23 mai 2017, a fost întrebat de doamna judecător O. dacă dorește să dea declarație, iar acesta a răspuns că nu dorește să dea declarație la termenul mai sus menționat, față de împrejurarea că, prin adresa depusă la dosar de către procuror cu o zi înainte, i s-a modificat acuzația adusă prin rechizitoriu. Instanța de apel, însă, nu a ținut seama de solicitarea contestatorului de a da declarație după ce va lua act de conținutul adresei depusă la dosar de către procuror și i-a cerut acestuia să aleagă, la acel termen, în mod definitiv, între a da declarație sau a se prevala de dreptul la tăcere.

A mai arătat contestatorul că ultimul termen în faza procesuală a apelului a fost stabilit la data de 4 iulie 2017, și deși acesta a fost prezent la celelalte termene, la acest din urmă termen a fost în imposibilitate de a se prezenta.

Contestatorul a apreciat că modul în care s-au desfășurat dezbaterile la termenul mai sus menționat, relevă o presiune creată asupra membrilor completului de judecată, la care s-a adăugat presiunea mediatică intensă privind această cauză. A apreciat că presiunea în vederea finalizării judecării dosarului nr. x/2012, a fost exercitată în special asupra doamnei judecător O., față de împrejurarea că în Colegiul de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit ca aceasta să fie înlocuită din compunerea Completului C2 având în vedere că, la data de 31.10.2017, urma să expire avizul anual pentru menținerea sa în funcție. Contestatorul a arătat, că ședința de judecată a început la ora 12, că în continuarea cercetării judecătorești au fost audiați doi inculpați după care instanța a acordat cuvântul cu privire la unele cereri, printre care și cererile de schimbare a încadrării juridice. Cu privire la cererile de schimbare a încadrării juridice, instanța a menționat că acestea privesc fondul cauzei și a refuzat să le pună în discuția părților. În continuare contestatorul a arătat că, la termenul din 4 iulie 2017, în jurul orei 15, instanța de apel a declarat terminată cercetarea judecătorească și a suspendat ședința pentru aproximativ o jumătate de oră, în vederea trecerii la dezbateri. Dezbaterile pe care contestatorul le-a apreciat ca fiind accelerate s-au încheiat în jurul orei 24.

În opinia contestatorului, pentru a justifica posibilitatea trecerii la dezbateri în lipsa acestuia, doamna judecător O. a arătat că apărătorul a făcut precizarea că în situația în care nu există posibilitatea amânării cauzei pentru a i se acorda inculpatului A. ultimul cuvânt, se va supune deciziei instanței.

În legătură cu acest aspect, contestatorul a arătat că, în realitate, avocatul care l-a reprezentat la termenul din 4 iulie 2017 în fața instanței de apel, nu a făcut afirmația că se va supune. Așa cum rezultă și din transcrierea înregistrării ședinței, apărătorul a afirmat că, în cazul în care instanța va rămâne în pronunțare, solicită stabilirea unui termen de judecată pentru acordarea ultimului cuvânt. Ulterior, apărătorul a învederat instanței că a luat legătura cu contestatorul în timpul ședinței și că acesta și-a manifestat dorința de a-și exercita dreptul la ultimul cuvânt cu atât mai mult cu cât a apreciat că în contextul ședinței din 4 iulie 2017 existau mai multe motive care justificau amânarea cauzei.

Contestatorul a arătat că, pe de o parte, dreptul de a avea ultimul cuvânt este un drept personal, iar pe de altă parte a apreciat că se impunea a fi audiat de către instanța de apel în ultimul cuvânt față de existența cererilor de schimbare a încadrării juridice care nu au fost puse în discuția părților.

A mai arătat contestatorul că interpretarea cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 lit. f) C. proc. pen.- există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată - necesită o analiză atentă atât a motivelor obiective cât și a motivelor subiective pe care judecătorul considerat ca fiind incompatibil le-ar putea nutri față de soluționarea cauzei ce i-a fost dedusă.

Față de împrejurarea că doamna judecător O. avea interesul de a-și înceta activitatea prin pensionare, în opinia contestatorului, s-a accelerat judecarea dosarului nr. x/2012 pentru a avea timp să motiveze decizia înainte de încheierea mandatului său de judecător.

Având în vedere modul în care a fost administrată justiția în această cauză, contestatorul apreciază că este îndreptățit să pună la îndoială imparțialitatea membrilor completului de judecată care a soluționat cauza în apel, iar motivul personal al doamnei judecător, în opinia contestatorului, a afectat caracterul efectiv a căii de atac a apelului.

Față de cele mai sus arătate, contestatorul a apreciat că modalitatea în care s-a desfășurat ședința de judecată de la termenul din data de 4 iulie 2017 este contrară principiilor afirmate în mod constant în jurisprudența sa de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la grija pe care trebuie să o manifeste instanțele naționale față de respectarea dreptului la un proces echitabil. Contestatorul a apreciat că rapiditatea pe care a impus-o completul de judecată învestit cu soluționarea apelului, mai ales în etapa dezbaterilor, a afectat, în mod evident, calitatea actului de justiție și calitatea apărării inculpaților.

În temeiul aceluiași caz de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen., contestatorul a apreciat că doamna judecător P. se afla în stare de incompatibilitate și nu putea să participe la judecarea apelului întrucât aceasta a fost membră a Completului de judecată care a soluționat recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, privind prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi țara dispusă față de apelantul intimat inculpat F. Prin încheierea nr. 2142 din data de 9 iunie 2009, pronunțată în dosarul nr. x/2009 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a fost admis recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și în consecință, s-a menținut Ordonanța nr. 206/P/2006 din 19 mai 2009 prin care s-a dispus prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi țara față de apelantul intimat inculpat F. Contestatorul a arătat că în motivarea acestei Încheieri, Completul de judecată din care a făcut parte și doamna judecător P. a arătat că "specificul activităților cu caracter comercial în care inculpatul a fost implicat impune o atentă verificare a naturii faptelor pe care le-a comis și a măsurii în care ele intră sub incidența legii penale existând indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală." A mai menționat contestatorul că, în aprecierea pericolului concret, Completul din care făcea parte și doamna judecător P., a arătat că pericolul " rezultă din modalitatea concretă în care inculpatul a acționat asupra celorlalți inculpați fiind neîndoios că faptele pentru care cacesta este cercetat, alături de ceilalți inculpați, s-au repercutat profund, având o rezonanță socială negativă, iar prezenta cauză este de o complexitate deosebită, impunând efectuarea mai multor activități de urmărire penală, atât în ceea ce privește infracțiunile de corupție, cât și cele de natură economică".

Or, dat fiind faptul că în permanență a fost prezentat ca "interpusul", "mandatarul" sau "reprezentantul" lui F., contestatorul a apreciat că lipsa de imparțialitate manifestată de către doamna judecător în prezenta cauză, cu referire la situația inculpatului F., se reflectă și asupra situației sale.

Înalta Curte, analizând pe fond contestația în anulare formulată de contestatorul A. în raport de motivele invocate, apreciază că aceasta este nefondată, în raport cu următoarele argumente:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunțate cu încălcarea normelor procesual-penale.

Potrivit dispozițiilor art. 426 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate;

b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;

c) când hotărârea a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;

d) când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;

e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;

f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;

g) când ședința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;

h) când instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;

i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Cu privire la primul caz de contestație în anulare invocat de contestator, prevăzut de art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. raportat la art. 64 lit. f) C. proc. pen., respectiv instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate, judecătorul fiind incompatibil "dacă există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată", Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta nu este incident în cauză pentru următoarele considerente:

Incompatibilitatea este reglementată de C. proc. pen. în Partea Generală, Titlul III (intitulat:

"Participanții în procesul penal"), Capitolul II (consacrat competenței organelor judiciare), Secțiunea a 6-a. În această secțiune, art. 64 prevede cazurile în care judecătorul este incompatibil.

Din conținutul dispozițiilor legale care compun instituția incompatibilității judecătorului, se desprinde faptul că aceasta reprezintă starea juridică în care se află judecătorul în situațiile prevăzute de lege și care atrage interdicția de participare la judecarea unei anumite cauze penale, de competența instanței judecătorești din care face parte acel judecător, măsură instituită în vederea asigurării imparțialității în judecarea cauzei respective.

Așadar, incompatibilitatea nu constituie o negare a competenței, întrucât cel incompatibil face parte din instanța competentă, dar nu are dreptul să desfășoare activitatea procesuală deoarece se află într-una dintre situațiile în care legea pune sub semnul îndoielii obiectivitatea sa în soluționarea cauzei, fie datorită unor calități procesuale pe care le-a avut anterior, fie datorită altor împrejurări.

Reglementările interne și cele internaționale, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, exprimă ideea neutralității care este de esența justiției.

Potrivit dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Apărarea Drepturilor Fundamentale, orice persoană are dreptul la un proces echitabil, una dintre garanțiile dreptului în acest sens fiind accesul la un tribunal imparțial.

Imparțialitatea presupune lipsa oricărei prejudecăți sau idei preconcepute cu privire la soluția ce trebuie pronunțată în cadrul unui proces, jurisprudența instanței de contencios european analizând imparțialitatea judecătorilor atât sub aspect subiectiv cât și sub aspect obiectiv.

Din perspectiva criteriului subiectiv se impune a se determina dacă convingerile personale ale unui judecător pot influența soluționarea unei anumite cauze, iar, din acela al criteriului obiectiv, dacă judecătorul oferă garanții suficiente pentru a exclude orice bănuială legitimă în privința sa. În acest din urmă sens, aparențele prezintă o anumită importanță în raport cu încrederea pe care instanțele trebuie să o inspire publicului într-o societate democratică și, în primul rând acuzatului în cadrul unui proces penal.

Imparțialitatea subiectivă presupune că judecătorul nu are nici un motiv de a favoriza sau a defavoriza vreo parte.

Pentru aceasta se analizează conduita și convingerile personale ale judecătorului pe parcursul judecății și în modul de soluționare a unei cauze concrete. Comportamentul care favorizează sau defavorizează o anumită parte poate consta, de exemplu, în exprimarea unor remarci din care rezultă că judecătorul este convins de vinovăția acuzatului sau în legătura de rudenie a lui cu una dintre părți.

Tot din cadrul criteriului subiectiv fac parte și eventualele presiuni din partea presei.

Criteriul obiectiv presupune a se analiza dacă există fapte determinate și verificabile care pot ridica îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului, independent de comportamentul său personal. Se are în vedere deci competența sa funcțională. Scopul acestei analize este acela de a se stabili dacă judecătorul a oferit garanții suficiente pentru a elimina orice dubiu legitim în cauza respectivă. Din acest punct de vedere, noțiunile de independență și imparțialitate obiectivă sunt intim legate.

Imparțialitatea obiectivă se apreciază prin luarea în considerare a aparenței de imparțialitate a instanței.

Astfel, instanța de contencios european ridică la rang de principiu necesitatea existenței până și a aparenței de imparțialitate necesară pentru a nu afecta încrederea publică (iar în procesele penale, mai mult ca orice, încrederea acuzatului) pe care într-o societate democratică trebuie să o inspire instanțele judecătorești (Hotărârea CEDO din 25.06.1992, cauza Thorgeirson vs. Islanda).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în privința imparțialității obiective a judecătorului, aparențele au un rol decisiv, limitele lor fiind stabilite de jurisprudența instanței europene, în raport de împrejurările concrete ale cauzelor, prezentând importanță egală atât imparțialitatea, cât și aparența de imparțialitate, iar imparțialitatea privește nu doar hotărârea însăși, ci și procesul prin care se ajunge la aceasta.

În sensul criteriilor mai-sus menționate, sunt incidente cauzele Kyprianou împotriva Ciprului, Atanasiu împotriva României, și Hirschhorn împotriva României, în care s-a statuat că este esențial ca îndoielile privitoare la imparțialitate să poată fi justificate în mod rezonabil, iar dacă există o îndoială justificată, judecătorul trebuie să se abțină de la judecarea cauzei.

Instanța contenciosului european în jurisprudența sa, a subliniat în mai multe rânduri, că imparțialitatea personală a fiecărui membru al completului este prezumată până la proba contrară, astfel că cel care invocă încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului trebuie să facă dovada că judecătorul a fost influențat în mod personal, că a avut interes să soluționeze cauza într-un anumit mod.

În cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2012 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, atât din perspectiva dispozițiilor art. 64 C. proc. pen. care reglementează incompatibilitatea judecătorului cât și din perspectiva criteriilor mai-sus enunțate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nu se poate susține existența unor împrejurări care să releve lipsa de imparțialitate a membrilor completului de judecată învestit cu soluționarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, persoanele juridice S.C. B. S.A., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.A. și inculpații E., F., G., A., H., I., J., K., L., M. și N., împotriva sentinței penale nr. 115/F din 23 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală.

De altfel, se consatată că, nici inculpatul-contestator A. nu a făcut dovada că membrii completului de judecată care au soluționat cauza în apel ar fi fost influențați personal sau că aceștia ar fi avut un interes să soluționeze cauza într-un anumit mod, astfel cum prevede art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, mai-sus menționat.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând actele dosarului nr. x/2012, constată că nu rezultă că împotriva unui membru al completului de judecată s-ar fi formulat măcar vreo cerere de recuzare, cu atât mai mult din dosar nu rezultă că în cauză ar fi existat efectiv un caz de incompatibilitate, cerut de art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen., respectiv o încheiere de admitere a cererii de recuzare pentru motivul prevăzut de art. 64 lit. f) C. proc. pen.

În altă ordine de idei, formularea generică a art. 64 lit. f) C. proc. pen., privind suspiciunea rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată, vizează situațiile în care în mod obiectiv imparțialitatea judecătorului ar fi afectată și nu poate da loc unei cenzuri indirecte a măsurilor procesuale dispuse de judecător pe parcursul soluționării cauzei. Cu atât mai mult, când art. 64 lit. f) C. proc. pen. este analizat prin prisma cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen., analiza acestuia nu se transformă într-o rejudecare a cauzei, întrucât s-ar ajunge pe această cale la ocolirea dispozițiilor art. 426 C. proc. pen. privind caracterul expres și limitativ al cazurilor de contestație în anulare.

Or, se constată că inculpatul-contestator A., în motivele invocate prin care susține suspiciunea rezonabilă de afectare a imparțialității membrilor completului de judecată care au soluționat cauza în apel, critică de fapt modalitatea de soluționare a cererilor de amânare precum și modalitatea în care s-a procedat la schimbarea încadrării juridice, aspecte care țin de fondul cauzei intrată în autoritate de lucru judecat.

Prin urmare, contestatorul nu a arătat vreun motiv obiectiv pentru care imparțialitatea domnilor judecători O., P. și Q. ar fi fost afectată, simplele considerente invocate în susținerea cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. raportat la art. 64 lit. f) C. proc. pen. nefiind de natură a justifica, în mod rezonabil, imparțialitatea judecătorilor mai-sus menționați.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că magistrații-judecători mai-sus menționați au fost preocupați în permanență de asigurarea unui climat de imparțialitate și independență la judecarea apelului, neștirbit de vreo aparentă lipsă de obiectivitate iar aspectele invocate de contestator, astfel cum s-a arătat, nu conduc la concluzia că imparțialitatea acestora ar fi fost afectată.

Contrar susținerilor formulate în memoriul scris și depus la dosar de către contestatorul A., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că din analiza modului în care membrii completului de judecată au soluționat apelul, nu rezultă că aceștia ar fi fost supuși unor presiuni instituționale sau mediatice sau că s-ar fi exercitat imixtiuni în înfăptuirea actului de justiție.

Un alt caz de contestație în anulare invocat de contestator este cel prevăzut art. 426 lit. d) teza a II-a, respectiv când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate, apreciind că doamna judecător P. se afla în stare de incompatibilitate și nu putea să participe la judecarea apelului întrucât aceasta a fost membră a Completului de judecată care a soluționat recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, privind prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi țara dispusă față de apelantul intimat inculpat F.

Astfel, prin încheierea nr. 2142 din data de 9 iunie 2009, pronunțată în dosarul nr. x/2009 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a fost admis recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și în consecință, s-a menținut Ordonanța nr. 206/P/2006 din 19 mai 2009 prin care s-a dispus prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi țara față de apelantul intimat inculpat F. Contestatorul a arătat că în motivarea acestei Încheieri, Completul de judecată din care a făcut parte și doamna judecător P. a arătat că "specificul activităților cu caracter comercial în care inculpatul a fost implicat impune o atentă verificare a naturii faptelor pe care le-a comis și a măsurii în care ele intră sub incidența legii penale existând indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală." A mai menționat contestatorul că, în aprecierea pericolului concret, Completul din care făcea parte și doamna judecător P., a arătat că pericolul "rezultă din modalitatea concretă în care inculpatul a acționat asupra celorlalți inculpați fiind neîndoios că faptele pentru care acesta este cercetat, alături de ceilalți inculpați, s-au repercutat profund, având o rezonanță socială negativă, iar prezenta cauză este de o complexitate deosebită, impunând efectuarea mai multor activități de urmărire penală, atât în ceea ce privește infracțiunile de corupție, cât și cele de natură economică".

Or, dat fiind faptul că în permanență a fost prezentat ca "interpusul", "mandatarul" sau "reprezentantul" lui F., contestatorul a apreciat că lipsa de imparțialitate manifestată de către doamna judecător în prezenta cauză, cu referire la situația inculpatului F., se reflectă și asupra situației sale.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu este incident cazul de contestație în anulare prevăzut de dispozițiile art. 426 lit. d) teza a II-a, invocat de contestator, având în vedere următoarele considerente:

În cauza de față, deși unul dintre judecătorii instanței de apel, în speță doamna judecător P., s-a pronunțat într-o cale de atac pe o măsură preventivă, cu privire la un alt inculpat cercetat în aceeași cauză cu contestatorul A., analiza actelor și lucrărilor dosarului nu reliefează niciun aspect în ceea ce privește o posibilă atitudine parțială sau subiectivă a acesteia cu ocazia judecării apelului. Aceasta deoarece, la data pronunțării asupra măsurii preventive, doamna judecător a avut în vedere existența unor indicii de vinovăție, conform dispozițiilor art. 145 rap. la art. 143 alin. (1) din vechiul C. proc. pen., incidente la momentul soluționării respectivei cauze, și nu a unor probe indubitabile de vinovăție, astfel că nu a fost încălcat în niciun mod standardul de imparțialitate.

Așa fiind, nu se poate pune semnul egalității între constatarea existenței unor date și indicii privind săvârșirea unor infracțiuni și dovedirea vinovăției, întrucât C. proc. pen. anterior limita rolul judecătorului care soluționa o astfel de cauză referitoare la măsura preventivă numai la constatarea existenței unor date sau indicii cu privire la existența faptei săvârșite de învinuit sau inculpat, chiar dacă aceasta se va dovedi insuficientă ulterior pentru a dovedi vinovăția unei persoane dincolo de orice dubiu.

Toate aceste aspecte, prin raportare la speța concretă și prin prisma actelor procedurale îndeplinite, conduc la concluzia că, în cauza pendinte, judecătorul a respectat standardele de imparțialitate atât potrivit normelor dreptului intern, cât și cele stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, contestatorul a mai invocat și cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. e) C. proc. pen. conform căruia, împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare "când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii", față de împrejurarea că în fața instanței de apel nu i s-a acordat ultimul cuvânt.

Înalta Curte reamintește dispozițiile art. 420 alin. (2) C. proc. pen. potrivit cărora "Judecarea apelului nu poate avea loc decât în prezența inculpatului, când acesta se află în stare de deținere".

Raportând cauzei aceste texte de lege, din cuprinsul încheierii ședinței de judecată din 4 iulie 2017 când au avut loc dezbaterile în apel, se reține că apelantul intimat inculpat A., aflat în stare de libertate și având termen în cunoștință, a lipsit nejustificat la acel termen. Pentru susținerea intereselor sale juridice, s-a prezentat apărătorul său ales, căruia instanța de control judiciar i-a acordat cuvântul pentru a formula cereri, excepții și a propune probe în apărarea părții pe care a reprezentat-o pe și de a expune pe larg motivele de apel.

La același termen de judecată, apărătorul ales al apelantului intimat inculpat A. a învederat instanței că a luat legătura telefonic cu inculpatul și acesta dorește să-și exercite dreptul la ultimul cuvânt, precizând că în cazul în care acesta este singurul motiv care ar duce la amânarea cauzei nu insistă în această cerere.

Cum contestatorul A. a lipsit nejustificat la termenul la care au avut loc dezbaterile în apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a proceda la acordarea ultimului cuvânt personal inculpatului, datorită neprezentării acestuia.

Așadar, se constată că în cauză nu este incident nici cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. e) C. proc. pen., acesta fiind invocat formal de contestator, dreptul la apărare și la un proces echitabil al inculpatului fiind pe deplin respectat de instanța de apel.

Față de considerentele expuse, având în vedere că motivele invocate de contestatorul A. nu se încadrează în vreunul din cazurile de contestație în anulare prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 426 C. proc. pen. și nici în cazurile prevăzute de art. 426 lit. d) teza a II-a, și lit. e) C. proc. pen., în temeiul dispozițiilor art. 432 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de acesta împotriva deciziei penale nr. 266/A din data de 02 august 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2012.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 35 RON, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 266/A din data de 02 august 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2012.

Obligă contestatorul A. la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 35 RON, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 02.02.2018.