ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7419/2013

Asupra conflictului

negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 4 mai

2012 pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și

fiscal, reclamanta SC „P.T.” SRL a chemat în judecată pe pârâții Ministerul

Mediului și Pădurilor și Administrația Rezervației Biosferei „Delta Dunării”,

solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună

obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 1.038.549,58 RON, pierdere

efectivă ca urmare a anulării Contractelor de concesiune nr. 2980/ARBDD din 31

ianuarie 2003, nr. 2981/ARBDD din 31 ianuarie 2003 și nr. 2982/ARBDD din 31

ianuarie 2003, a sumei de 46.231.996,78 RON - beneficiu nerealizat și a

cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că, în calitate de concesionar, a încheiat cu Ministerul

Apelor și Protecției Mediului, în calitate de concedent, prin Administrația

Rezervației Biosferei „Delta Dunării”, Contractele de concesiune nr. 2980/ARBDD

din 31 ianuarie 2003, nr. 2981/ARBDD din 31 ianuarie 2003 și nr. 2982/ARBDD din

31 ianuarie 2003, reziliate prin Sentința civilă nr. 3089 din 24 aprilie 2011 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Reclamanta a convocat pârâții la conciliere, însă aceștia nu s-au prezentat,

sens în care a fost încheiat Procesul-verbal din data de 7 noiembrie 2011.

Referitor la temeinicia cererii, reclamanta a invocat aspecte referitoare la

fapta ilicită a pârâților constând în neexecutarea culpabilă a contractelor de

concesiune, astfel cum a reținut și Curtea de Apel în sentința de reziliere a

contractelor, la prejudiciul produs, constând în pierderea efectivă, respectiv

costurile generate de derularea contractelor, și beneficiul nerealizat.

Totodată, reclamanta a invocat argumente în susținerea existenței legăturii de

cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs, precum și în dovedirea

vinovăției pârâților.

generat conflictul negativ de competență

2.1. Prin Sentința

civilă nr. 3807 din 4 iulie 2013, Tribunalul București, secția a IX-a

contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și

a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reținând, în

esență, următoarele:

Reclamanta, în

calitate de concesionar, a încheiat cu Ministerul Apelor și Protecției

Mediului, în calitate de concedent, prin Administrația Rezervației Biosferei

„Delta Dunării”, contractele de concesiune menționate în cererea de chemare în

judecată, având ca obiect activitatea de valorificare a resurselor piscicole

din domeniul public de interes național aflate în perimetrul Rezervației

Biosferei „Delta Dunării”, în zonele nr. 21 nr. 25 și nr. 24. Aceste contracte

au fost reziliate prin Sentința civilă nr. 3089 din 24 aprilie 2011 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Cele trei contracte

de concesiune au fost încheiate în temeiul Legii nr. 219/1998 privind regimul

concesiunilor, care a fost abrogată de O.U.G. nr. 34/2006 privind achizițiile

publice (intrată în vigoare la data de 1 iulie 2006) iar, ulterior, la data de

30 iunie 2006, a intrat în vigoare O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul

contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică.

În pofida

dispozițiilor art. 272 din Legea nr. 219/1998, conform cărora acțiunea în

justiție având ca obiect actele emise cu încălcarea prevederilor legii

respective este de competența secției de contencios administrativ a

tribunalului în a cărui circumscripție se afla sediul autorității contractante,

litigiul având ca obiect rezilierea contractelor de concesiune a fost

soluționat în fond de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, iar nu de către Secția de contencios administrativ și fiscal a

tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul autorității contractante.

Litigiul respectiv a fost soluționat în recurs de Înalta Curte de Casație și

Justiție (Decizia nr. 670 din 8 februarie 2013), deși la data sesizării

instanței erau în vigoare dispozițiile menționate din Legea nr. 219/1998.

În consecință, atât

Curtea de Apel București, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție au

apreciat că litigiul vizează contracte administrative și, pentru stabilirea

competenței, se ia în considerare criteriul valoric prevăzut de art. 10 din

Legea nr. 554/2004.

Dispozițiile art. 273

și art. 274 din Legea nr. 219/1998 - în vigoare la momentul derulării și

rezilierii contractelor de concesiune - stabileau norme de competență diferite

în ceea ce privește contestarea contractului de concesiune (tribunalul în a

cărui circumscripție se află sediul autorității contractante - art. 272 alin.

(3) din lege) și solicitarea de despăgubiri (conform Legii contenciosului

administrativ - art. 274 din lege, respectiv cu trimitere la art. 10 din Legea

nr. 554/2004).

Potrivit art. 70 din

O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri

proprietate publică, contractele de concesiune încheiate până la data intrării

în vigoare a ordonanței de urgență rămân supuse reglementărilor în vigoare la

data încheierii lor.

În consecință, atât

reglementarea în vigoare la data încheierii contractelor de concesiune, cât și

cea din momentul introducerii prezentei acțiuni fac trimitere la art. 10 din

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

2.2. Învestită cu

soluționarea cauzei prin declinare de competență, Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr.

2821 din 27 septembrie 2013, a admis excepția necompetenței materiale, a

declinat competența soluționării cauzei la Tribunalul București, secția a IX-a

contencios administrativ și fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de

competență și a înaintat cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru

pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de Apel București a reținut, în esență, că cele trei

contracte de concesiune au fost încheiate sub imperiul și sunt guvernate de

Legea nr. 219/1998, fapt confirmat de art. 70 din O.U.G. nr. 54/2006.

Din interpretarea

sistematică a dispozițiilor art. 272 alin. (3), art. 273 și art. 274 din Legea

nr. 219/1998 coroborate cu dispozițiile art. 1, 8 și 19 din Legea nr. 554/2004,

acțiunea se soluționează de secția de contencios administrativ a tribunalului

în a cărui circumscripție se află sediul autorității contractante.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte constată

că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21, art. 22

alin. (3) C. proc. civ. și urmează a soluționa conflictul negativ de competență

în raport cu obiectul cauzei și dispozițiile legale incidente.

Conflictul negativ de

competență ivit între Tribunalul București și Curtea de Apel București se va

soluționa în sensul stabilirii competenței de soluționare a cauzei privind pe

reclamanta SC ”P.T.” SRL, în contradictoriu cu pârâții Departamentul pentru

Ape, Păduri și Piscicultură și Administrația Rezervei Biosferei Delta Dunării,

în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, pentru considerentele ce urmează.

Obiectul prezentului

litigiu este reprezentat de obligarea autorităților pârâte la plata către

reclamantă a sumei de 1.038.549,58 RON reprezentând pierderea efectivă ca

urmare a rezilierii contractelor de concesiune, a beneficiului nerealizat în

valoare de 46.231.996,78 RON și a cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, raportat

la art. 8 alin. (2) și art. 18 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ

nr. 554/2004, este vorba de o acțiune în contencios administrativ generată de

încetarea contractului administrativ, ce are ca obiect acordarea de despăgubiri

pentru daunele materiale cauzate.

Sub aspectul

competenței materiale de soluționare a cauzei, prezintă relevanță următoarele

dispoziții legale:

Art. 272 din Legea

nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor (în vigoare la data încheierii

contractelor de concesiune) potrivit căruia:

„(1) Actele emise cu

încălcarea prezentei legi pot fi atacate pe cale administrativă și/sau în

justiție.

(2) Autoritatea

contractantă este competentă să soluționeze contestațiile înaintate pe calea

administrativă.

(3) Acțiunea în

justiție se introduce la secția de contencios administrativ a tribunalului în a

cărei circumscripție se află sediul autorității contractante. Împotriva

hotărârii tribunalului se poate declara recurs la secția de contencios

administrativ a curții de apel”.

Art. 273 din același

act normativ, care are următorul conținut:

„Orice persoană care

are un interes legitim în legătură cu un anumit contract de concesiune și care

suferă, riscă să sufere sau a suferit un prejudiciu, ca o consecință directă a

unui act nelegal, are dreptul de a utiliza căile de atac prevăzute de prezenta

lege”.

Art. 274 din actul

normativ menționat potrivit căruia:

„Persoanele prevăzute

la art. 273, care au suferit un prejudiciu, pot solicita despăgubiri prin

acțiune în justiție, în condițiile legii contenciosului administrativ”.

Art. 70 din O.U.G.

nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate

publică (act normativ care a abrogat Legea nr. 219/1998) prevede următoarele:

„Contractele de

concesiune încheiate până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de

urgență rămân supuse reglementărilor în vigoare la data încheierii lor”.

Deși art. 274 din

Legea nr. 219/1998 nu conține precizări referitoare la instanța competentă în

soluționarea acțiunii în despăgubiri, interpretarea sistematică a textelor de

lege enunțate conduce la concluzia că litigiile apărute în legătură cu

încheierea, executarea, modificarea și încetarea contractelor de concesiune,

precum și cele privind acordarea de despăgubiri sunt supuse legii în vigoare la

momentul încheierii lor și revin în competența secției de contencios

administrativ a tribunalului.

Este vorba de o

competență specială a tribunalului având drept temei juridic Legea nr.

219/1998.

Cu toate acestea,

într-o situație precum cea din speță, în care acțiunea având ca obiect

rezilierea contractelor de concesiune a fost soluționată de Curtea de Apel

București, secția a VIII-a Contencios administrativ și fiscal, prin Sentința

civilă nr. 308 din 24 aprilie 2011, menținută prin Decizia nr. 670 din 8

februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, competența de a

soluționa în primă instanță acțiunea în despăgubiri nu poate reveni decât

secției de contencios administrativ a curții de apel.

Deși este formulată

pe cale separată, cererea de plată a despăgubirilor vizează pretenții accesorii

derivate din litigiul principal privitor la rezilierea contractelor de

concesiune și are doar o existență formală ca cerere principală.

În considerarea

raportului de accesorialitate față de cererea principală, soluționată în primă instanță

de secția de contencios administrativ a curții de apel, se impun a fi aplicate

aceleași reguli în materie de competență și cererii de față.

În consecință, pentru

considerentele expuse, în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte

va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamanta SC „P.T.” SRL, în contradictoriu

cu pârâții Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură și Administrația

Rezervației Biosferei Delta Dunării, în favoarea Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - LM