ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3864/2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta S.C. A. S.R.L., în reorganizare judiciară, în contradictoriu cu pârâtele: Ministerul Mediului și Pădurilor (ulterior a rămas în calitate de pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor), Administrația Rezervației Biosferei "Delta Dunării", a formulat cererea de chemare în judecată prin care a solicitat să se dispună obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 40.276.119,42 RON, reprezentând prejudiciul material cauzat ca urmare a rezilierii, din culpa exclusivă a pârâtelor, a următoarelor contracte de concesiune x/3.02.2003, y/3.02.2003, z/15.08.2003 și 12519/B./15.08.2003 și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

S.C. C. S.R.L. și D., în temeiul prevederilor art. 49 și următoarele, vechiul C. proc. civ., au formulat cereri de intervenție în interes propriu în dosarul nr. x/2011, aflat pe rolul Tribunalului Tulcea, având ca obiect acțiunea A. privind repararea prejudiciului cauzat urmare a rezilierii contractelor de concesiune încheiate cu pârâtele Ministerul Mediului și Pădurilor și Administrația Rezervației Biosfera Delta Dunării, solicitând admiterea în principiu a cererii de intervenție în interes propriu și obligarea pârâtelor, în solidar, la plata pagubelor evaluate la suma de 3.310.867,76 de RON, formate din suma de 70.122,95 de RON, cu titlu de pierdere efectivă din investițiile efectuate și nerecuperate și suma de 3.240.744,81 de RON, cu titlu de beneficiu nerealizat, prin nevalorificarea resursei piscicole, urmare a rezilierii, din culpa exclusivă a pârâtelor, a Contractelor de concesiune nr. x/03.02.2003 și y/03.02.2003 și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Asupra cererilor privind intervenientele, instanța s-a pronunțat prin încheierea din data de 10 februarie 2015, când a admis cererile de intervenție în interes propriu formulate de către S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L..

Prin sentința civilă nr. 3413 din 26 iulie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar E., în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, Administrația Rezervației Biosferei "Delta Dunării"; de asemenea, a admis și cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L., și, în consecință, a obligat pârâtele, în solidar, la plata unor sume cu titlu de despăgubiri, derivate din cele patru contracte de concesiune după cum urmează:

- către S.C. C. S.R.L., suma de 64.430 RON, cu dobânda legală de la 3 februarie 2013 calculată până a data plății efective a debitului; - către S.C. D. S.R.L., prin lichidator judiciar, suma de 66.547 RON, cu dobânda legală de la 3 februarie 2013 calculată până la data plății efective a debitului;

- către S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar, suma de 2.313.127 RON, cu dobânda legală de la 15 august 2013, calculată până la data plății efective a debitului.

Instanța de fond a admis, în parte, cererea expertului și a dispus majorarea onorariului pentru efectuarea expertizei contabile, cu suma de 6000 RON, stabilind în sarcina reclamantei și a fiecăreia dintre cele două interveniente, plata a câte 2000 RON fiecare.

Ca o consecință a soluției dată fondului, prima instanță a admis, în parte, cererile de obligare a părții adverse la plata cheltuielilor de judecată și, prin urmare, a obligat pârâtele în solidar la plata a 4000 RON către S.C. C. S.R.L. și la plata a câte 1000 de RON către S.C. D. S.R.L. și S.C. A. S.R.L..

De asemenea, s-a stabilit că diferența sumei reprezentând reducerea de taxă judiciară de timbru în valoare de 24.518,45 RON de care a beneficiat intervenienta S.C. C. S.R.L., va rămâne în sarcina statului.

Împotriva sentinței civile nr. 3413 din 26 iulie 2018, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar, E. "F.", pârâtele Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor și Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării, precum și intervenientele S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L. - prin lichidator judiciar, "G." IPURL.

În susținerea recursului promovat, intervenienta S.C. C. S.R.L. și reclamanta S.C. A. S.R.L., pe baza unui memoriu de recurs comun, au criticat sentința primei instanțe prin prisma motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 din vechiul C. proc. civ.

În motivarea primei critici, aceste recurente au susținut faptul că hotărârea conține motive contradictorii, întrucât judecătorul fondului, cu toate că, în considerentele sentinței recurate, reține cele două componente ale prejudiciului, precum si incidența dispozițiilor art. 1084 C. civ., enumerând investițiile obligatorii, redate prin expertiza contabilă, în sensul ca sunt identificate cu documente justificative, facturi si adrese de raportare la B., concluzionează în mod contradictoriu asupra faptului că intervenienta nu ar fi făcut dovada realității acestor capturi de pește conform contractului, deși ar fi făcut dovada că a raportat către B. fiecare investiție realizată în temeiul contractului de concesiune și ar fi declarat fiecare cantitate de pește capturată, prin adrese înregistrate în mod oficial la sediul B., așa cum rezultă chiar din centralizatorul investițional emis de această instituție.

În opinia acelorași recurente, ar exista contradicție între probatoriul administrat și cele reținute de instanța de fond în motivarea sa, în ceea ce privește analiza beneficiului nerealizat unde, prin intermediul expertizelor, sunt redate cele doua variante de cantități, așa cum au fost solicitate de instanța, varianta A, conform actelor puse la dispoziție de B. si varianta B conform autorizațiilor emise de B., iar curtea de apel ar fi reținut în mod contradictoriu, faptul că, la calculul acestui prejudiciu, s-a analizat numai componenta investițională deoarece nu există legătură de cauzalitate între faptele ilicite si prejudiciul care nu decurge din neexecutarea clauzelor contractuale.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentele S.C. C. S.R.L. și S.C. A. S.R.L. au arătat faptul că instanța de fond ar fi interpretat greșit obiectul cauzei deduse judecății, dar și contractul de concesiune, coroborat si cu hotărârea de reziliere a acestui contract; aceasta deoarece ar fi fost interpretate în mod arbitrar noțiunile de "dol" și "culpă" în executarea obligațiilor contractuale, aspecte ce nu intrau în sarcina instanței, aceasta reinterpretând practic sentința de reziliere din moment ce a reapreciat legătura de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu și a constatat inexistența ei.

În argumentarea criticii vizând lipsa de temei legal a sentinței recurate si încălcarea, aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), recurentele au susținut faptul că instanța de fond nu a luat în seama și a aplicat greșit clauzele contractuale, atât în ceea ce privește recalificarea abuzivă a capturii de pește, cât si a noțiunii de "beneficiu nerealizat".

În recursul său, intervenienta-recurentă S.C. D. S.R.L. a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 304 punctele 7 și 9 din vechiul C. proc. civ.. În susținerea primului motiv de recurs, a argumentat prin aceea că prima instanță ar fi stabilit în mod greșit situația de fapt și ar fi analizat într-un mod criticabil probatoriul administrat în cauză; în opinia acestei recurente, curtea de apel trebuia să aibă în vedere și să analizeze pe fond susținerile formulate prin cererea de intervenție principală, prin care se învederau obligații nerespectate de către pârâți și, în raport de acestea, să stabilească răspunderea ce revenea intimaților-pârâți față de recurentă și întinderea în concret a daunelor - interese datorate acesteia. În opinia sa, printr-o greșită stabilire a situației de fapt și o greșită evaluare a probatoriului administrat, prima instanță ar fi concluzionat că vinovăția intimaților-pârâți se caracterizează prin culpă ușoară și singura obligație contractuală încălcată de intimații-pârâți ar fi fost neinformarea despre apariția unei legi.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de punctul 9, această recurentă critică concluziile instanței de fond cu privire la modul cum sunt întrunite în cauză condițiile răspunderii contractuale ale intimaților-pârâți, pretinzând că sunt rezultatul greșitei aplicări a legii la situația de fapt (în principal, a greșitei aplicări a art. 1073 - art. 1090 C. civ. 1864, raportat la dispozițiile art. 18 (4) e) și art. 19 din Legea nr. 554/2004, precum și la dispozițiile art. 31, art. 32, art. 35 (c) din Legea nr. 219/1998, art. 65, art. 66, art. 67, art. 69 (1), art. 70 din Norma Metodologică Cadru din 25.03.1999 de aplicare a Legii nr. 219/1998); de asemenea, în opinia acestei recurente, întinderea obligației de despăgubire, astfel cum a fost stabilită de instanța de fond, ar fi rezultatul unei greșite aplicări a legii. Se arată că prima instanță trebuia să aibă în vedere și să analizeze pe fond susținerile formulate prin cererea de intervenție principală, prin care se învederau obligații nerespectate de către pârâți și, în raport de acestea, să se stabilească răspunderea ce revenea intimaților-pârâți față de recurentă și întinderea în concret a daunelor - interese datorate acesteia.

Susține recurenta că, din analiza întregului material probator existent la dosarul cauzei, revenea instanței de fond să determine că emiterea Ordinului nr. 642/2005 nu a fost rezultatul unei dispoziții legale survenite încheierii contractului de concesiune și că ar fi trebuit să se analizeze conduita intimaților-pârâți, prin prisma dispozițiilor acestui contract. Astfel, în măsura în care emiterea ordinului menționat ar fi fost cauzată de necesitatea protejării biodiversității, atunci ar fi devenit aplicabile dispozițiile art. 17.1 b) din contractul de concesiune, iar intimații-pârâți aveau obligația de a răscumpăra concesiunea în baza unui preț de răscumpărare, în același sens fiind și dispozițiile art. 15.2.d) din contract. Așadar, situația de fapt ce se impune a fi reținută de instanța de recurs, în opinia recurentei, conturează încălcarea dispozițiilor contractuale de către concedenți, în scopul retragerii concesiunii, fără răscumpărarea acesteia sau fără a plăti concesionarului vreo despăgubire.

În dezvoltarea aceluiași motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9, vechiul C. proc. civ., aceeași recurentă a invocat și pretins greșita aplicare a condițiilor privind răspunderea civilă contractuală cu referire la materia specială a contractului de concesiune, respectiv greșita aplicare a dispozițiilor art. 1073 - art. 1090 C. civ. 1864, raportat la dispozițiile art. 18 (4) e) și art. 19 din Legea nr. 554/2004, precum și la dispozițiile art. 31, art. 32, art. 35 (c) din Legea nr. 219/1998, art. 65, art. 66, art. 67, art. 69 (1), art. 70 din Norma Metodologică Cadru din 25.03.1999 de aplicare a Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor. În esență, susținerile recurentei se centrează în jurul ideii că, abuzând de poziția lor de contractant, dar și de autoritate publică, intimații-pârâți au provocat modificarea unilaterală a contractelor, iar ulterior au afectat drepturile concesionarilor (inclusiv ale recurentei), prin constituirea de drepturi ale unor terți asupra obiectului concesiunii, iar în final, au blocat exploatarea obiectului concesiunii. Scopul urmărit de aceste fapte ilicite l-ar fi constituit determinarea încetării concesiunii, fără ca intimații-concedenți să îndeplinească obligațiile ce le reveneau potrivit contractului (art. 15.2. d) și 17.1.b) și legii (art. 31 (2) și art. 35 din Legea nr. 219/1998), respectiv fără să despăgubească just si prealabil concesionarul.

În opinia sa, recurenta ar fi fost prejudiciată de conduita culpabilă a intimaților-pârâți materializată cel puțin prin următoarele fapte: acordarea de către intimatele-pârâte către terți a dreptului de exploatare a resursei piscicole, deși aceasta era concesionată recurentei, încălcarea obligațiilor din contractul de concesiune, neemiterea autorizațiilor de pescuit, de mediu și împuternicirilor agenților de pază, nenotificarea recurentei despre intenția modificărilor legislative și apoi emiterea Ordinului nr. 642/2005, prin care s-a anulat practic concesiunea, fără despăgubire. Din această perspectivă, susține titulara căii de atac, obligația de despăgubire de către autoritate nu poate fi contestată, iar prejudicial a fost dovedit prin probele administrate.

Împotriva aceleiași hotărâri judecătorești, a declarat recurs și pârâta Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor susținând faptul că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, având în vedere faptul că această pârâtă nu ar avea calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, deoarece obligația stabilită în sarcina ministerului, respectiv aceea de a efectua, în solidar cu pârâta Administrația Rezervației Biosferei "Delta Dunării", către reclamantă și intervenienți, plata sumelor cu titlu de despăgubiri derivate din cele patru contracte de concesiune este eronată, partea semnatară a contractelor de concesiune fiind Administrația Rezervației Biosferei "Delta Dunării".

Ca atare, calitatea procesuală ar reveni în totalitate părții semnatare a acordului de voință, în speță, a contractelor de concesiune, în baza cărora au fost stabilite de către instanța de fond, despăgubirile în favoarea reclamantului și a intervenienților. A mai arătat acest pârât și faptul că ministerul nu este parte semnatară în contractele de concesiune menționate anterior, acestea fiind încheiate exclusiv între reclamantă/intervenienții în nume propriu, în calitate de concesionari și Administrația Rezervației Biosferei "Delta Dunării", în calitate de concedent.

La rândul său, a atacat sentința cu recurs și pârâta Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării, invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 304 punctele 7 și 9 din vechiul C. proc. civ.. În susținerea recursului său, această recurentă a arătat faptul că, în mod greșit, instanța de fond ar fi respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, prin faptul că a reținut termenul de prescripție de 1 an, specific acțiunilor în contencios administrativ și nu a dat eficiență prevederilor Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, cu incidența termenului de prescripție de 3 ani, în situația în care, în anul 2011, titularele dreptului înțeleg să formuleze pretenții pentru contracte încheiate în anul 2003.

O altă critică invocată de această pârâtă se referă la faptul că, în mod greșit instanța de fond ar fi reținut ca admisibilă în parte cererea dedusă judecății, făcând o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente în cauză. În susținerea acestei critici, titulara căii de atac a invocat îndeosebi argumente referitoare la lucrarea de specialitate efectuată în prezenta cauză, criticând modul în care expertul desemnat a efectuat expertiza, modul în care instanța de fond a apreciat asupra obiecțiunilor invocate, dar și concluziile la care a ajuns expertul, omologate de către judecătorul fondului.

Mai arată recurenta-pârâtă și faptul că, pentru perioada 2006-2013, resursa piscicolă din zona concesionată a fost atribuită direct pescarilor și asociațiilor/organizațiilor de pescari profesioniști, în virtutea legii, iar reclamanta și intervenientele nu ar fi făcut dovada creării unui prejudiciu real în patrimoniu sau prin rezilierea contractelor de concesiune, prin raportare la criteriile si modalitățile de stabilire a acestui prejudiciu, în funcție de motivele reținute de Curtea de Apel București în sentința civilă nr. 3089/20.04.2011, prin care s-au reziliat contractele de concesiune; în opinia sa, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii contractuale, respectiv: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția. În ceea ce privește beneficiul nerealizat, susține recurenta că, în situația în care reclamanta și intervenientele nu au plătit redevență, ca si obligație contractuală, în mod cert nu mai puteau pretinde exercitarea dreptului de exploatare a resursei piscicole și, în consecință, nici eventuale sume de bani pe care le-ar fi putut realiza prin valorificarea acestei resurse. Obținerea unui profit ca urmare a derulării unei activități economice de orice natură ar fi aceasta, nu este o certitudine si nu se poate realiza doar prin analizarea situațiilor financiare aferente fiecărui an fiscal.

Un alt motiv de recurs invocat de aceeași recurentă se referă la pretinsa nemotivare a sentinței, susținând faptul că instanța nu ar fi răspuns tuturor argumentelor sale și nici obiecțiunilor pe care această parte le-a formulat la raportul de expertiză. De asemenea, se critică și modalitatea și cuantumul în care instanța de fond a dispus obligarea acestei părți la suportarea cheltuielilor de judecată.

Față de recursurile promovate în cauză, s-au formulat întâmpinări care reflectă poziția procesuală a părților față de pretențiile deduse judecății și în raport cu sentința recurată, respectiv în raport cu criticile exprimate în conținutul celor patru recursuri.

Astfel, recurentele-pârâte au solicitat respingerea recursurilor părților adverse, admiterea propriilor căi de atac, casarea în parte a hotărârii de primă instanță și respingerea în totalitate a cererii introductive.

La rândul său, recurenta S.C. D. S.R.L. a solicitat respingerea ca nefondat a recursului promovat de către Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, precum și a recursului promovat de Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării, arătând în esență faptul că, în contra susținerilor acesteia din urmă, este pe deplin responsabilă pentru achitarea prejudiciului cauzat, deoarece problema de drept dedusă judecății în cauza de față o reprezintă răspunderea ce revine statului pentru acte abuzive. Împrejurarea că în cauză este vorba despre o răspundere contractuală, nu poate ignora principiile răspunderii statelor pentru acte ilicite. Jurisprudența relevantă în această materie reține că statele sunt obligate să acorde compensații pentru actele nelegale, inclusiv sub forma profitului nerealizat, în măsura în care acesta este determinat.

Din perspectiva situației de fapt, se reține că, la datele de 3.02.2003 și 15.08.2003, între S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. H. S.R.L. și A., în calitate de concesionari, pe de o parte, și Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului, în calitate de concedent, (prin Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării), administrator al resursei, pe de altă parte, s-au încheiat patru contracte de concesiune, având ca obiect transmiterea de către autoritatea publică centrală și administratorul resursei piscicole a dreptului de exploatare a resurselor piscicole din domeniul public de interes național. La originea acestor convenții, au stat o serie de contracte de asociere în participațiune, care au reprezentat esența voinței părților semnatare și care au stat la baza participării la licitațiile publice organizate de către Ministerul Apelor și Protecției Mediului, prin B., în cursul anilor 2002-2004.

Ulterior, în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 155/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Agriculturii și art. 13 din Legea nr. 113/2005 privind aprobarea O.U.G. nr. 69/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 192/2001 privind resursele acvatice vii, pescuitul și acvacultura, a operat o subrogație legală constând în preluarea calității de concedent de către Ministerul Agriculturii, în calitate de autoritate publică centrală care răspunde de pescuit și acvacultură prin Agenția Națională de Pescuit și Acvacultură, ca administrator al resursei.

Prin sentința civilă nr. 1375 din data de 17.03.2010, devenită irevocabilă, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a dispus rezilierea judiciară a tuturor celor patru contracte de concesiune din culpa exclusivă a concedenților, ca urmare a neexecutării culpabile de către aceștia a obligațiilor contractuale. A reținut instanța că reclamantele au făcut dovada neîndeplinirii, de către concedent, a obligațiilor asumate prin art. 16.2 din contractul de concesiune, referitoare la notificarea concesionarului cu privire la propunerea legislativă și, ulterior, modificarea legislativă cuprinsă în Legea nr. 113/2005, având ca obiect liberalizarea accesului la resursa piscicolă, precum și cu privire la Ordinul comun nr. 642/15 iulie 2005 ce determina restrângerea obiectului de exploatare al contractului de concesiune; s-a reținut și tulburarea concesionarului în exercițiul drepturilor din contractul de concesiune, prin aplicarea efectivă a dispozițiilor actelor normative enunțate anterior și suprafețelor concesionate, cu încălcarea dispozițiilor art. 15.2 lit. d) din contract; de asemenea, și lipsa de sprijin a concesionarului în executarea îndatoririlor de pază a obiectivului, neeliberând împuternicirile de pază ale agenților de pază, preschimbate sau autorizațiile de pescuit solicitate.

Pe calea cererii introductive din prezentul dosar, reclamanta și intervenientele în interes propriu au solicitat obligarea pârâtelor, în solidar, la plata contravalorii prejudiciului material cauzat ca urmare a rezilierii, din culpa exclusivă a pârâtelor, a contractelor de concesiune anterior menționate, cerere admisă în parte de către instanța de fond, în condițiile anterior precizate.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta întrucât prima instanță a aplicat judicios dispozițiile de drept substanțial, considerentele prezentate justificând soluția adoptată și fiind în acord cu probele administrate cauzei, ceea ce face ca toate recursurile îndreptate împotriva sentinței să fie nefondate.

Având în vedere conținutul criticilor ce fac obiectul motivelor de casare invocate de către recurente, se impune analiza cu prioritate a motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 vechiul C. proc. civ., invocat atât de către recurentele S.C. A. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., cât și de către recurenta-pârâtă Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării. Deși aflate în poziții procesuale diferite, toate cele 4 recurente au criticat pretinsa nemotivare a sentinței sau caracterul contradictoriu al argumentelor care o susțin, invocând aspecte de maximă generalitate ce relevă nemulțumirea acestor părți față de soluție și nu aspecte concrete care ar putea induce instanței de reformare concluzia incidenței în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7, vechiul C. proc. civ. indiferent că se reclamă nemotivarea hotărârii, indicarea unor motive contradictorii de către instanță sau a unor motive străine de natura pricinii, recurentele erau ținute să indice instanței de recurs și să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) și să indice acele considerente străine de natura pricinii.

Este adevărat faptul că exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 261 vechiul C. proc. civ. Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că obligația instanței de fond de a motiva sentința pe care a pronunțat-o privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care sentința recurată le îndeplinește.

Așa cum s-a apreciat de nenumărate ori în doctrină și în jurisprudență, motivarea hotărârii judecătorești nu reprezintă o chestiune de cantitate și nici nu obligă instanța să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, judecătorul putând să grupeze unele dintre acestea, pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive și apărări care sunt esențiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului.

Cu toate acestea, recurentele care au invocat acest motiv de casare fac referiri vagi doar la modalitatea de soluționare a raportului juridic dedus judecății, afirmații și concluzii doctrinare și jurisprudențiale generale, în ceea ce privește obligația instanței de a motiva hotărârea, în realitate declarându-și dezacordul față de concluzia instanței și față de sentința pronunțată. De asemenea, alte argumente valorificate în cadrul acestui motiv de casare se referă la faptul că prima instanță ar fi preluat necenzurat argumentele părții adverse celei care invocă acest aspect, fără a acorda o egală valoare argumentelor sale; nu pot fi reținute nici aceste susțineri ca fiind de natură să atragă incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 vechiul C. proc. civ.. Dacă argumentele și probele administrate, în întregul lor, au format convingerea instanței în sensul soluției adoptate și dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, indiferent de partea căreia îi aparțin, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei, materializată într-o eventuală motivare defectuoasă.

Nefondată, din perspectiva acestui motiv de casare, este și susținerea recurentelor S.C. A. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. în sensul că sentința recurată ar conține argumente contradictorii, în conținutul considerentelor criticate de către cele două recurente. Astfel, împrejurarea că instanța de fond a reținut dreptul acestora la despăgubiri decurgând din culpa parții adverse în neexecutarea unor obligații contractuale, fapt stabilit cu caracter irevocabil în sentința de reziliere, nu obliga judecătorul fondului să acorde, necenzurat, reclamantei și intervenientelor reparația solicitată de către acestea, în integralitatea ei. De asemenea, împrejurarea că prima instanță a înlăturat sau a cenzurat anumite dovezi administrate în cauză nu echivalează cu faptul că ar fi pronunțat o soluție contradictorie în raport cu ansamblul probelor administrate sau că situația de fapt, așa cum a fost apreciată de către judecător, ar contraveni acestor dovezi.

După analiza prioritară a acestui motiv de recurs, comun a trei dintre cele patru recursuri, Înalta Curte va proceda la analiza recursurilor promovate de către cele două pârâte, întrucât recursurile promovate de reclamantă și intervenientele în interes propriu conțin anumite critici comune, ce vor fi analizate împreună, ulterior.

Astfel, în recursul său, pârâta Ministerul Mediului a invocat prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., deși prezentul dosar se judecă sub incidența dispozițiilor vechiul C. proc. civ. cu toate acestea, criticile pe care se întemeiază recursul pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 vechiul Cod, astfel că instanța de reformare nu a invocat excepția nulității acestui recurs, ci l-a analizat din perspectiva acestui ultim motiv de recurs.

Unica critică invocată de către recurenta-pârâtă Ministerul Mediului privește pretins greșita soluționare de către instanța de fond a excepției lipsei calității sale procesual pasive, susținând faptul că această calitate ar reveni în litigiul de față, exclusiv părții semnatare a acordului de voință, în speță a contractelor de concesiune în baza cărora au fost stabilite de către instanța de fond despăgubirile în favoarea reclamantei și a intervenienților, respectiv Administrației Rezervația "Biosfera Delta Dunării" care ar fi încheiat respectivele contracte exclusiv în nume propriu.

O astfel de opinie nu poate fi primită de instanța de recurs, critica sentinței din această perspectivă fiind, în mod vădit, nefondată.

Astfel, așa cum a apreciat în mod corect judecătorul de primă instanță, pârâta Ministerul Mediului își justifică pe deplin calitatea procesuală pasivă, respectiv de parte angajată în raportul juridic dedus judecății. Aceasta deoarece, în contractele de concesiune reiterate și din care rezultă pretențiile reclamantei și ale intervenientelor, contractele depuse în copie inclusiv la dosarul de recurs, una dintre părțile semnatare a fost, contrar celor susținute de titulara căii de atac ce face obiectul analizei, Ministerul Apelor și Protecției Mediului, iar contractele poartă semnătura ștampila acestei autorități, nefiind asumate în nume propriu de către B., așa cum s-a susținut.

Pe de altă parte, așa cum rezultă fără putere de tăgadă din conținutul sentinței civile prin care s-a dispus rezilierea contractelor de concesiune (respectiv sentința nr. 1375/19.03.2016), același minister a făcut parte din cadrul procesual al respectivului litigiu, fiind obligat în raportul dedus judecății, tocmai în considerarea calității sale de parte contractantă în dosarul a cărui reziliere s-a solicitat. În consecință, pârâta Ministerul Mediului, care este succesorul fostului Minister al Apelor și Protecției Mediului, își justifică pe deplin prezența procesuală în cadrul prezentului litigiu, în care s-a solicitat obligarea la despăgubiri a semnatarilor contractelor, aflați în culpă pentru rezilierea acestuia.

În ceea ce privește recursul pârâtei Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării, în afara motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 din vechiul C. proc. civ. deja analizat, aceasta a mai invocat și art. 304 pct. 8 și pct. 9.

Din analiza în detaliu a memoriului de motivare a recursului acestei pârâte, rezultă că, după expunerea pe larg a situației de fapt, așa cum este percepută de către respectiva recurentă, alegațiile acesteia se concentrează, în principal, în două idei principale ce nu pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 din vechiul C. proc. civ. ("când instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia"), acest motiv de casare fiind invocat pur formal.

Astfel, prima critică se referă la pretins greșita respingere de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului material la acțiune. Susține recurenta-pârâtă faptul că nu s-a dat eficiență prevederilor Decretului 167/1958, reținându-se în mod eronat termenul de 1 an specific acțiunilor în contencios administrativ.

O asemenea critică este nefondată. Contrar celor susținute de această recurentă-pârâtă, prima instanță a reținut în mod corect faptul că, în prezenta cauză, obiectul acțiunii îl reprezintă obligarea autorităților pârâte la plata către reclamantă a sumei de 1.038.549,58 RON, reprezentând pierderea efectivă ca urmare a rezilierii contractelor de concesiune, a beneficiului nerealizat (în valoare de 46.231.996,78 RON) și a cheltuielilor de judecată.

În aceste condiții, fără putere de tăgadă, este vorba despre o acțiune în contencios administrativ, ce are ca obiect acordarea de despăgubiri pentru daunele materiale cauzate, sub incidența dispozițiilor art. 8 alin. (2) și art. 18 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, aspect reținut cu caracter definitiv și prin decizia nr. 7419/22.11.2013 a instanței supreme, dată în cadrul unui regulator de competență într-o cauză similară (fiind vorba despre contracte de concesiune cu aceeași natură).

Aprecierea instanței de fond în sensul că, deși art. 27

4

din Legea nr. 219/1998 nu conține precizări referitoare la instanța competentă în soluționarea acțiunii în despăgubiri, interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 27

2

- 27

4

din Legea nr. 219/1998, în vigoare la data încheierii contractelor și cu art. 70 din O.U.G. nr. 54/2006 (care dispune că în cazul contractelor de concesiune încheiate până la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe sunt supuse reglementărilor în vigoare la data încheierii lor), rezultă că atât litigiile izvorâte din încheierea, executarea, modificarea și încetarea contractelor de concesiune, cât și cele privind acordarea de despăgubiri rezultând din aceste contracte, sunt de competența secției de contencios administrativ a tribunalului.

În cauza de față, însă, așa cum a reținut Înalta Curte, având în vedere soluționarea în primă instanță a acțiunii în reziliere, de către curtea de apel, secția contencios administrativ, acțiunea în despăgubiri, deși formulată pe cale separată, vizează pretenții accesorii derivate din litigiul principal, se impun a fi aplicate aceleași reguli în materia competenței, iar natura acestui litigiu atrage reglementarea specifică Legii nr. 554/2004 care are prevederi derogatorii în materia termenelor de prescripție, ceea ce înlătură susținerea recurentei Administrația Rezervației Biosferei "Delta Dunării", în sensul că ar fi incident în speță termenul de prescripție de 3 ani stabilit de prevederile Decretului nr. 167/1958.

În acest context, așa cum a apreciat în mod justificat judecătorul fondului, în condițiile în care sentința de reziliere a contractelor de concesiune a devenit irevocabilă la data de 6 decembrie 2011, data respingerii recursurilor, dreptul la prezenta acțiune nu ar fi putut începe să curgă de la un moment anterior, nefiind cunoscute toate elementele faptice și juridice pentru exercitarea acțiunii și, deci, pentru exercitarea dreptului, acțiunea neputând fi prescrisă, dacă dreptul la acțiune nu s-a prescris.

În acord cu dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 19 din același act normativ, termenul de prescripție a început să curgă de la data la care a fost cunoscută paguba sau de la care aceasta ar fi trebuit să fie cunoscută; un asemenea moment nu se putea raporta decât la data la care reclamantele, la momentul încetării contractelor de concesiune (adică al pronunțării în fond a sentinței de reziliere) au putut cuantifica întinderea pagubelor cauzate. De la acest moment (17.03.2010), reclamantele au formulat, în termenul de 6 luni, convocarea la conciliere (09.09.2010), iar, de la această dată, cu respectarea termenului de prescripție de 1 an, calculat de la data de 17.03.2010, au introdus acțiunea judiciară, respectiv la data de 04.03.2011, deci în termenul de 1 an la care fac trimitere dispozițiile art. 19 alin. (2). În acest context, raționamentul primului judecător, în sensul că nu s-ar fi putut solicita despăgubiri anterior rezilierii contractelor de concesiune, este unul corect.

Contrar susținerilor recurentei B., dacă termenul de prescripție ar fi fost calculat de la momentul blocării concesiunilor, acest termen s-ar fi împlinit înainte de pronunțarea unei soluții cu privire la reziliere, ceea ce ar fi lipsit de orice fel de eficiență și substanță dreptul pârâtei de a solicita despăgubiri, câtă vreme, până la momentul în care partea vătămată contractual cunoștea rezultatul analizei neexecutării de către o instanță de judecată, deja dreptul său la acțiune ar fi fost prescris.

Această interpretare pe care, în mod corect, prima instanță a alocat-o momentului de la care termenul de prescripție a început să curgă, este în acord cu Decizia Curții Constituționale nr. 568/07.06.2007, potrivit căreia:

"termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 are în vedere tocmai acele situații în care, în momentul introducerii cererii în anulare a actului administrativ individual, persoana vătămată nu poate în mod obiectiv cunoaște existența și întinderea pagubei, astfel că nu poate formula concomitent o acțiune în despăgubire. După soluționarea acțiunii în anulare, aceasta poate estima și pretinde paguba cauzată prin actul administrativ anulat, având la dispoziție un an pentru formularea unei astfel de acțiuni".

Față de aceste considerente, critica referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției apare ca fiind nefondată.

Aceeași recurentă, pârâta Administrația Rezervației Biosferei "Delta Dunării", a invocat și prevederile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., susținând faptul că, în mod greșit, acțiunea ar fi fost admisă în parte, deși instanța de fond ar fi reținut că nu sunt îndeplinite în totalitate condițiile răspunderii contractuale, iar obținerea unui profit ca urmare a derulării unor activități economice de orice natură ar fi, nu este o certitudine și nu se poate realiza doar prin analizarea situațiilor financiar aferente fiecărui an fiscal.

În esență, criticile subsumate acestui motiv de recurs se centrează pe obiecțiunile acestei pârâte cu privire la concluziile raportului de expertiză, obiecțiuni analizate de către primul judecător și respinse ca fiind neîntemeiate și care nu pot fi încadrate în motivul de recurs invocat, afirmându-se ca adevărate critici din perspectiva temeiniciei sentinței și a modului de apreciere a probelor administrate.

Trebuie subliniat faptul că, pentru a conduce la casarea hotărârii recurate, chiar din perspectiva vechiul C. proc. civ., recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze din cele prevăzute de art. 304, condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea. Ori, nemulțumirea părții cu privire la omologarea de către instanță a concluziilor lucrării de specialitate și cu privire la opinia expertului, vizează netemeinicia și nu nelegalitatea hotărârii, iar aceste susțineri ale recurentei nu fac trimitere la nicio normă de drept material care să fi fost aplicată greșit. Dezvoltarea unui motiv de recurs cu privire la obiecțiunile raportului de expertiză nu poate fi primită de instanța de recurs, întrucât stabilirea situației de fapt este atributul exclusiv al instanțelor de fond, iar instanței de reformare nu îi este permisă o cenzură de temeinicie a hotărârii atacate, nici modificarea situației de fapt și nici reaprecierea probatoriului; aceasta cu atât mai mult cu cât instanța de fond a analizat obiecțiunile pârâtei la raportul de expertiză și a apreciat în consecință.

Desigur că, din perspectiva dispozițiilor art. 304

1

- vechiul C. proc. civ., recurenta-pârâtă ar fi putut aduce în atenția instanței de recurs orice alte motive de nelegalitate privind procedura administrării probei cu expertiza, dar argumentele prezentate nu pot fi incluse în asemenea motive, simpla nemulțumire a pârâtei față de concluziile expertului nefiind de natură să atragă nulitatea lucrării de specialitate sau neluarea ei în seamă.

În cadrul aceluiași motiv de recurs, această recurentă-pârâtă a susținut faptul că nu ar fi întrunite condițiile angajării răspunderii sale contractuale, întrucât în sentința de reziliere a contractelor, respectiv în dispozitivul său, nu s-ar statua asupra culpei sale. Așa cum a apreciat în mod corect judecătorul fondului, din perspectiva respectivei hotărâri judecătorești cu caracter irevocabil, a fost tranșată însăși existența faptei ilicite a pârâtelor, în sensul neexecutării culpabile de către acestea din urmă a contractelor de concesiune.

Orice alegație ulterioară prin care autoritatea încearcă să invoce cel puțin o culpă comună a reclamanților în această neexecutare sau lipsa propriei culpe, este lipsită de orice eficiență juridică în acest moment procesual, în condițiile în care, în cadrul procesului privind rezilierea, niciuna dintre pârâte nu a formulat o cerere reconvențională sub acest aspect.

În acest context, se impune a se preciza că, în sentința recurată, curtea de apel a reținut în mod corect faptul că s-a dovedit întrunirea cumulativă a angajării răspunderii contractuale a pârâtelor, atât din perspectiva existenței faptei ilicite, existenței prejudiciului și a legăturii de cauzalitate, fără ca recurenta-pârâtă să producă vreo probă de natură a face dovada unei situații contrară celei reținute de prima instanță. Lipsită de suport real este, în acest context, afirmația recurentei în sensul că primul judecător ar fi statuat în sensul inexistenței faptei ilicite, arătându-se în mod clar că această împrejurare decurge indubitabil din considerentele și raționamentul sentinței de reziliere.

Toate aspectele prin care recurenta-pârâtă B. încearcă să răstoarne concluziile raportului de expertiză sunt aprecieri subiective asupra situației de fapt, pe care sus-numita, deși a avut posibilitatea de a le dovedi în fața instanței de fond, s-a limitat la a face afirmații pe care nu le-a probat prin niciun mijloc de probă.

Nici critica referitoare la data de la care trebuia acordată dobânda legală nu are caracter fondat; recurenta nu aduce niciun argument logic sau juridic pentru care dobânda legală să fi trebuit a fi fost calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii din prezentul dosar.

În sfârșit, în ceea ce privește motivul de recurs referitor la stabilirea onorariului de expert și a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, deși recurenta face referire la art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., în condițiile în care prezentul dosar se judecă sub incidența dispozițiilor vechiul C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în dezvoltarea criticilor, aceasta se referă la probele în dovedirea cheltuielilor de judecată a căror apreciere este de atributul exclusiv al instanței în fața căreia au fost administrate, ca de altfel și aprecierea asupra posibilității diminuării sau nu a onorariilor de avocat sau a onorariului expertului, în raport cu munca prestată de aceștia, față de înscrisurile de la dosar, așa încât aceste critici nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din C. proc. civ., ele vizând temeinicia hotărârii atacate. Această apreciere precum și modul în care s-a dispus cu privire la împărțirea onorariului de expert, scapă cenzurii instanței de recurs, fiind chestiuni de temeinicie, iar nu de legalitate, întrucât nu pot face obiectul unor critici care privesc greșita aplicare a legii de drept substanțial - singurele care pot fi primite - și nici critici cu privire la o pretinsă nemotivare (care, pentru argumentele prezentate anterior, nu erau incidente în speță, sentința recurată fiind motivată), ci constituie critici care privesc exercitarea dreptului de apreciere de către instanța de fond și nu motive de nelegalitate.

În considerarea argumentelor expuse, și recursul promovat de pârâta Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării apare, așadar, ca fiind nefondat în întregul său.

În ceea ce privește recursurile formulate de către reclamanta S.C. A. S.R.L. și intervenientele S.C. C. și S.C. D. S.R.L., Înalta Curte va analiza împreună criticile comune, în afara celor ce se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 vechiul C. proc. civ., deja analizat.

Astfel, toate cele trei recurente (primele două printr-un memoriu de recurs comun), au invocat pretins greșita apreciere de către instanța de fond, în stabilirea cuantumului despăgubirilor, noțiunilor de "pierdere efectivă" și "beneficiu nerealizat", ca elemente componente ale prejudiciului produs sus-numitelor prin neexecutarea culpabilă a contractelor de concesiune.

În opinia recurentelor, recuperarea în întregime a sumelor pretinse nu ar putea fi, în niciun caz apreciată ca o "îmbogățire fără justă cauză", câtă vreme blocarea efectivă a concesiunii prin toate mijloacele de către pârâte ar fi condus la blocarea dreptului de proprietate al sus-numitelor asupra investițiilor, a bunurilor achiziționate în scopul exclusiv al derulării contractelor de concesiune.

În opinia recurentelor, recuperarea în întregime a sumelor pretinse nu ar putea fi în niciun caz, apreciată ca o "îmbogățire fără justă cauză", câtă vreme, blocarea efectivă a concesiunii, prin toate mijloacele de către pârâte, ar fi condus la blocarea dreptului de proprietate al sus-numitelor asupra investițiilor, a bunurilor achiziționate în scopul exclusiv al derulării contractelor de concesiune.

De asemenea, în opinia recurentelor, beneficiul nerealizat este reprezentat de beneficiul de care acestea au fost lipsite în raport de dinamica investițiilor realizate, respectiv captura de pește pe care prima instanță, în mod nejustificat, nu ar fi acordat-o, deși aceasta ar fi fost dovedită prin probele administrate.

În plus, recurenta S.C. D. S.A., invocând dispozițiile art. 304

1

vechiul C. proc. civ., a solicitat reformarea sentinței recurate sub aspectul reevaluării situației de fapt, întrucât încălcarea contractelor de concesiune s-ar fi realizat de către pârâte nu sub forma culpei ușoare, așa cum a reținut prima instanță, ci sub forma intenției, prin modificările legislative implementate și care au schimbat condițiile avute în vedere inițial la încheierea contractelor, acordându-se acces la resursa piscicolă unor terți. Mai mult decât atât, susține recurenta, prima instanță ar fi trebuit să constate că autoritatea a încălcat dispozițiile contractuale în scopul retragerii concesiunii, fără răscumpărarea acesteia sau fără a plăti o despăgubire.

În acest context, recurenta a arătat faptul că sentința de reziliere (S. civ. nr. 1375/2010) nu avea autoritate de lucru judecat cu privire la lipsa vinovăției cu care au acționat pârâtele, astfel că ar fi trebuit ca acest aspect să fie stabilit de prima instanță, în prezenta cauză; aceasta, în mod eronat, ar fi făcut aplicarea dispozițiilor art. 960 C. civ., 1864 C. civ., vinovăția pârâtelor îmbrăcând forma dolului ceea ce năștea dreptul celor păgubiți de reparare a prejudiciului în integralitatea lui, inclusiv sub forma daunelor interese.

Aceste susțineri sunt nefondate și nu corespund situației de fapt stabilită în mod corect de către primul judecător, pe baza unei aprecieri judicioase a probelor administrate și a tuturor celorlalte aspecte ale cauzei.

Astfel, contrar celor susținute de către această din urmă recurentă, prin sentința de reziliere a contractelor de concesiune, respectiv sentința civilă nr. 1375/17.03.2010 a Curții de Apel București s-a reținut cu titlu irevocabil faptul că sancțiunea rezilierii intervine "din culpa exclusivă" a concedenților, ca urmare a neexecutării culpabile de către aceștia a obligațiilor contractuale, respectiv a celor asumate prin art. 16.2 din contract referitor la notificarea cesionarului cu propunerea legislativă și ulterior, cu privire la modificarea, prin Legea nr. 113/2005 și la Ordinul nr. 642/2005, ce au determinat liberalizarea accesului la resursa piscicolă și restrângerea obiectului de exploatare al contractului de concesiune; de asemenea, prin aceeași hotărâre, s-a reținut culpa autorității în tulburarea concesionarului în exercițiul drepturilor, prin aplicarea acestor acte normative noi și lipsa de sprijin în executarea îndatoririlor de pază.

În acest context, este fără putere de tăgadă faptul că, în mod corect, curtea de apel a reținut că, în hotărârea de reziliere, nu a fost sub nicio formă stabilită existența dolului care presupune întrunirea unor condiții specifice pe care judecătorul (în procesul de reziliere) nu le-a avut în vedere; chiar dacă partea este nemulțumită de aprecierea judecătorului de fond cu privire la evaluarea culpei ca fiind ușoară, nu rezultă nici din sentința de reziliere și nici din probele administrate în prezenta cauză, în mod indubitabil, încălcarea de către autoritate a obligațiilor contractuale în scopul retragerii concesiunii, așa cum se susține.

În aceste condiții, prima instanță s-a raportat în mod corect la dispozițiile și considerentele sentinței de reziliere în ceea ce privește stabilirea culpei în sarcina autorității și în ceea ce privește conținutul efectiv al faptelor culpabile, o astfel de determinare fiind de esența instituției rezilierii. Susținerea recurentei S.C. D. în sensul că, în hotărârea anterioară, nu a fost stabilită forma vinovăției cu care a acționat cel vinovat în neexecutarea obligațiilor, întrucât instanța nu ar fi fost investită și că judecătorul prezentului dosar nu ar fi fost "ținut" de considerentele hotărârii anterioare, este o afirmație speculativă și lipsită de suport real.

Dimpotrivă, curtea de apel a apreciat în mod legal în sensul că nu s-a făcut dovada existenței dolului, ci a vinovăției sub forma culpei, așa cum, a fost reținută și în hotărârea de reziliere și a aplicat corect dispozițiile art. 1084 - 1086 ale vechiul C. civ.

Potrivit aceluiași raționament, prima instanță a reținut corect și faptul că, prin anterioara hotărâre prin care s-a dispus rezilierea, s-a stabilit cu caracter irevocabil împrejurarea că fapta ilicită reținută în sarcina autorității pârâte a fost aceea a neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale anterior enunțate și că această faptă a produs prejudiciu în patrimoniul reclamantei și intervenientelor.

Raportat la probele administrate în cauză, inclusiv raportul de expertiză omologat în parte, nu se poate reține susținerea recurentei S.C. D. în sensul că ar fi fost susținută o situație de fapt greșită și că instanța de r