ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3925/2021

Ședința publică din data de 15 septembrie 2021

Asupra contestațiilor în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată prin declinare de competență pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2011, reclamanta S.C. A. S.R.L., în reorganizare judiciară, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului și Pădurilor (ulterior a rămas în calitate de pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor) și Administrația Rezervației Biosferei "Delta Dunării", a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 40.276.119,42 RON, reprezentând prejudiciul material cauzat ca urmare a rezilierii, din culpa exclusivă a pârâților, a următoarelor contracte de concesiune x/3.02.2003, y/3.02.2003, z/15.08.2003 și w/15.08.2003 și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

S.C. B. S.R.L. și C., în temeiul prevederilor art. 49 și următoarele vechiul C. proc. civ., au formulat cereri de intervenție în interes propriu în dosarul nr. x/2011, aflat pe rolul Tribunalului Tulcea, având ca obiect acțiunea A. privind repararea prejudiciului cauzat urmare a rezilierii contractelor de concesiune încheiate cu pârâtele Ministerul Mediului și Pădurilor și Administrația Rezervației Biosfera Delta Dunării, solicitând admiterea în principiu a cererii de intervenție în interes propriu și obligarea pârâtelor, în solidar, la plata pagubelor evaluate la suma de 3.310.867,76 de RON, formate din suma de 70.122,95 de RON, cu titlu de pierdere efectivă din investițiile efectuate și nerecuperate și suma de 3.240.744,81 de RON, cu titlu de beneficiu nerealizat, prin nevalorificarea resursei piscicole, urmare a rezilierii, din culpa exclusivă a pârâtelor, a contractelor de concesiune nr. x/03.02.2003 și y/03.02.2003 și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Asupra cererilor privind intervenientele, instanța s-a pronunțat prin încheierea din data de 10 februarie 2015, când a admis cererile de intervenție în interes propriu formulate de către S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L..

Prin sentința civilă nr. 3413 din 26 iulie 2018, Curtea de Apel București a respins, ca nefondată, excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență "D., în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, Administrația Rezervației Biosferei "Delta Dunării"; de asemenea, a admis și cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., și, în consecință, a obligat pârâtele, în solidar, la plata unor sume cu titlu de despăgubiri, derivate din cele patru contracte de concesiune după cum urmează:

- către S.C. B. S.R.L., suma de 64.430 RON, cu dobânda legală de la 3 februarie 2013 calculată până la data plății efective a debitului;

- către S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar, suma de 66.547 RON, cu dobânda legală de la 3 februarie 2013 calculată până la data plății efective a debitului;

- către S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar, suma de 2.313.127 RON, cu dobânda legală de la 15 august 2013, calculată până la data plății efective a debitului.

Instanța de fond a admis, în parte, cererea expertului și a dispus majorarea onorariului pentru efectuarea expertizei contabile, cu suma de 6.000 RON, stabilind în sarcina reclamantei și a fiecăreia dintre cele două interveniente, plata a câte 2.000 RON fiecare.

Ca o consecință a soluției dată fondului, prima instanță a admis, în parte, cererile de obligare a părții adverse la plata cheltuielilor de judecată și, prin urmare, a obligat pârâtele în solidar la plata a 4.000 RON către S.C. B. S.R.L. și la plata a câte 1.000 de RON către S.C. C. S.R.L. și S.C. A. S.R.L..

De asemenea, s-a stabilit că diferența sumei reprezentând reducerea de taxă judiciară de timbru în valoare de 24.518,45 RON de care a beneficiat intervenienta S.C. B. S.R.L., va rămâne în sarcina statului.

Prin decizia nr. 3864 din 23 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2011, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. - prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență "D.", de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, de pârâta Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării și de intervenientele S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. - prin lichidator judiciar "E." IPURL împotriva sentinței civile nr. 3413 din 26 iulie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de recurs a reținut în considerente următoarele:

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 vechiul C. proc. civ., invocat atât de recurentele S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., cât și de recurenta-pârâtă Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării, sunt nefondate.

Hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.

În cauză, judecătorul fondului a analizat în mod corespunzător susținerile părților, în raport cu dispozițiile legale invocate de acestea și cu materialul probator administrat în cauză.

Cu alte cuvinte, motivarea soluției s-a făcut în concret, prin raportare la dispozițiile legale incidente în cauză și la situația de fapt rezultată din materialul probator administrat, în raport cu obiectul cauzei.

Din perspectiva aceluiași motiv de casare, instanța de control judiciar a reținut că este nefondată și susținerea recurentelor S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.R.L. în sensul că sentința recurată ar conține argumente contradictorii. Astfel, împrejurarea că instanța de fond a reținut dreptul acestora la despăgubiri decurgând din culpa parții adverse în neexecutarea unor obligații contractuale, fapt stabilit cu caracter irevocabil în sentința de reziliere, nu obliga judecătorul fondului să acorde, necenzurat, reclamantei și intervenientelor reparația solicitată de către acestea, în integralitatea ei. De asemenea, împrejurarea că prima instanță a înlăturat sau a cenzurat anumite dovezi administrate în cauză nu echivalează cu faptul că ar fi pronunțat o soluție contradictorie în raport cu ansamblul probelor administrate sau că situația de fapt, așa cum a fost apreciată de către judecător, ar contraveni acestor dovezi.

Cât privește recursul pârâtului Ministerul Mediului, instanța de recurs a reținut că este nefondat, apreciind, în esență, că acest pârât, care este succesorul fostului Minister al Apelor și Protecției Mediului, își justifică pe deplin prezența procesuală în cadrul prezentului litigiu, în care s-a solicitat obligarea la despăgubiri a semnatarilor contractelor, aflați în culpă pentru rezilierea acestuia.

În ceea ce privește recursul pârâtei Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării, în afara motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 din vechiul C. proc. civ. deja analizat, aceasta a mai invocat și art. 304 pct. 8 și pct. 9, motive pe care instanța de recurs le-a găsit, de asemenea, nefondate.

În ceea ce privește recursurile formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L. și de intervenientele S.C. B. și S.C. C. S.R.L., instanța de recurs a reținut că, în afara motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 vechiul C. proc. civ., deja analizat, acestea au invocat critici comune, analizându-le împreună.

"Astfel, toate cele trei recurente (primele două printr-un memoriu de recurs comun), au invocat pretins greșita apreciere de către instanța de fond, în stabilirea cuantumului despăgubirilor, noțiunilor de "pierdere efectivă" și "beneficiu nerealizat", ca elemente componente ale prejudiciului produs sus-numitelor prin neexecutarea culpabilă a contractelor de concesiune.

În opinia recurentelor, recuperarea în întregime a sumelor pretinse nu ar putea fi, în niciun caz apreciată ca o "îmbogățire fără justă cauză", câtă vreme blocarea efectivă a concesiunii prin toate mijloacele de către pârâte ar fi condus la blocarea dreptului de proprietate al sus-numitelor asupra investițiilor, a bunurilor achiziționate în scopul exclusiv al derulării contractelor de concesiune.

În opinia recurentelor, recuperarea în întregime a sumelor pretinse nu ar putea fi în niciun caz, apreciată ca o "îmbogățire fără justă cauză", câtă vreme, blocarea efectivă a concesiunii, prin toate mijloacele de către pârâte, ar fi condus la blocarea dreptului de proprietate al sus-numitelor asupra investițiilor, a bunurilor achiziționate în scopul exclusiv al derulării contractelor de concesiune.

De asemenea, în opinia recurentelor, beneficiul nerealizat este reprezentat de beneficiul de care acestea au fost lipsite în raport de dinamica investițiilor realizate, respectiv captura de pește pe care prima instanță, în mod nejustificat, nu ar fi acordat-o, deși aceasta ar fi fost dovedită prin probele administrate.

În plus, recurenta S.C. C. S.A., invocând dispozițiile art. 304

1

vechiul C. proc. civ., a solicitat reformarea sentinței recurate sub aspectul reevaluării situației de fapt, întrucât încălcarea contractelor de concesiune s-ar fi realizat de către pârâte nu sub forma culpei ușoare, așa cum a reținut prima instanță, ci sub forma intenției, prin modificările legislative implementate și care au schimbat condițiile avute în vedere inițial la încheierea contractelor, acordându-se acces la resursa B. unor terți. Mai mult decât atât, susține recurenta, prima instanță ar fi trebuit să constate că autoritatea a încălcat dispozițiile contractuale în scopul retragerii concesiunii, fără răscumpărarea acesteia sau fără a plăti o despăgubire.

În acest context, recurenta a arătat faptul că sentința de reziliere (S. civ. nr. 1375/2010) nu avea autoritate de lucru judecat cu privire la lipsa vinovăției cu care au acționat pârâtele, astfel că ar fi trebuit ca acest aspect să fie stabilit de prima instanță, în prezenta cauză; aceasta, în mod eronat, ar fi făcut aplicarea dispozițiilor art. 960 C. civ., 1864 C. civ., vinovăția pârâtelor îmbrăcând forma dolului ceea ce năștea dreptul celor păgubiți de reparare a prejudiciului în integralitatea lui, inclusiv sub forma daunelor interese.

Aceste susțineri sunt nefondate și nu corespund situației de fapt stabilită în mod corect de către primul judecător, pe baza unei aprecieri judicioase a probelor administrate și a tuturor celorlalte aspecte ale cauzei.

Astfel, contrar celor susținute de către această din urmă recurentă, prin sentința de reziliere a contractelor de concesiune, respectiv sentința civilă nr. 1375/17.03.2010 a Curții de Apel București s-a reținut cu titlu irevocabil faptul că sancțiunea rezilierii intervine "din culpa exclusivă" a concedenților, ca urmare a neexecutării culpabile de către aceștia a obligațiilor contractuale, respectiv a celor asumate prin art. 16.2 din contract referitor la notificarea cesionarului cu propunerea legislativă și ulterior, cu privire la modificarea, prin Legea nr. 113/2005 și la Ordinul nr. 642/2005, ce au determinat liberalizarea accesului la resursa B. și restrângerea obiectului de exploatare al contractului de concesiune; de asemenea, prin aceeași hotărâre, s-a reținut culpa autorității în tulburarea concesionarului în exercițiul drepturilor, prin aplicarea acestor acte normative noi și lipsa de sprijin în executarea îndatoririlor de pază.

În acest context, este fără putere de tăgadă faptul că, în mod corect, curtea de apel a reținut că, în hotărârea de reziliere, nu a fost sub nicio formă stabilită existența dolului care presupune întrunirea unor condiții specifice pe care judecătorul (în procesul de reziliere) nu le-a avut în vedere; chiar dacă partea este nemulțumită de aprecierea judecătorului de fond cu privire la evaluarea culpei ca fiind ușoară, nu rezultă nici din sentința de reziliere și nici din probele administrate în prezenta cauză, în mod indubitabil, încălcarea de către autoritate a obligațiilor contractuale în scopul retragerii concesiunii, așa cum se susține.

În aceste condiții, prima instanță s-a raportat în mod corect la dispozițiile și considerentele sentinței de reziliere în ceea ce privește stabilirea culpei în sarcina autorității și în ceea ce privește conținutul efectiv al faptelor culpabile, o astfel de determinare fiind de esența instituției rezilierii. Susținerea recurentei S.C. Conecții în sensul că, în hotărârea anterioară, nu a fost stabilită forma vinovăției cu care a acționat cel vinovat în neexecutarea obligațiilor, întrucât instanța nu ar fi fost investită și că judecătorul prezentului dosar nu ar fi fost "ținut" de considerentele hotărârii anterioare, este o afirmație speculativă și lipsită de suport real.

Dimpotrivă, curtea de apel a apreciat în mod legal în sensul că nu s-a făcut dovada existenței dolului, ci a vinovăției sub forma culpei, așa cum, a fost reținută și în hotărârea de reziliere și a aplicat corect dispozițiile art. 1084 - 1086 ale vechiul C. civ.

Potrivit aceluiași raționament, prima instanță a reținut corect și faptul că, prin anterioara hotărâre prin care s-a dispus rezilierea, s-a stabilit cu caracter irevocabil împrejurarea că fapta ilicită reținută în sarcina autorității pârâte a fost aceea a neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale anterior enunțate și că această faptă a produs prejudiciu în patrimoniul reclamantei și intervenientelor.

Raportat la probele administrate în cauză, inclusiv raportul de expertiză omologat în parte, nu se poate reține susținerea recurentei S.C. C. în sensul că ar fi fost susținută o situație de fapt greșită și că instanța de reformare, reapreciind dovezile, ar trebui să stabilească o altă situație de fapt.

Astfel, așa cum a apreciat judicios prima instanță, față de considerentele sentinței prin care s-a dispus rezilierea, în prezenta acțiune în despăgubire nu se poate reține o situație de fapt contrară celei stabilită cu caracter irevocabil prin această din urmă hotărâre și nici nu s-a făcut dovada unor împrejurări noi, excepționale cu privire la fapta culpabilă sau vinovăția pârâtelor, ce a determinat rezilierea, ulterioare pronunțării sentinței nr. 1375/2010 și de natură a induce instanței de reformare concluzia unei situații de fapt diferită sau parțial diferită celei stabilită prin respectiva hotărâre.

Astfel, așa cum s-a menționat anterior, prin încălcarea dispozițiilor art. 16.2, 15.2 lit. l) din contract și prin neeliberarea împuternicirilor de pază sau autorizațiilor de pescuit solicitate, pârâtele au creat premisele prejudicierii reclamantele și a intervenientelor; însă, contrar susținerilor acestora din urmă, față de forma vinovăției și raportat la împrejurările concrete ale faptelor culpabile, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a realizat o corectă aplicare în cauză și interpretare prin prisma particularităților cauzei, a dispozițiilor art. 1084-1086 din vechiul C. civ., în sensul că prejudiciul trebuie să cuprindă pierderea efectivă și câștigul nerealizat, dar numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, cu legături cauzale cu faptul ce l-a generat.

În acest context, prima instanță, pe baza variantelor de calcul oferite de expertul judiciar, a stabilit valoarea reparațiilor cuvenite fiecăreia dintre părțile reclamante (interveniente) în funcție de gravitatea faptei ilicite, așa cum a fost descrisă anterior, reținând în mod corect faptul că (în lipsa dovezii dolului sau a unei fapte de mai mare gravitate) și în lipsa dovezii intenției ilicite a pârâtelor de a retrage concesiunea) nu se pot acorda reparații decât pentru prejudiciul care decurge direct și efectiv din nerespectarea clauzelor contractuale care au atras rezilierea.

Astfel, în ceea ce privește beneficiul nerealizat, în doctrină, dar și în practica instanței supreme, s-a arătat că acesta trebuie să fie cert, atât în ceea ce privește existența sa, cât și în ceea ce privește posibilitatea de evaluare a acestuia. Este fără putere de tăgadă că, prin natura sa, beneficiul nerealizat se raportează la o virtualitate, la o probabilitate, fiind un beneficiu ipotetic (ce ar fi fost obținut în situația în care partea adversă și-ar fi îndeplinit întocmai obligațiile asumate). Dar această probabilitate nu poate, sub nicio formă, să excludă un anumit standard, o anumită rigurozitate și veridicitate a dovezilor si susținerilor; cu alte cuvinte, nu este suficient să se dovedească simpla posibilitate a obținerii acelui beneficiu, ci trebuie să se probeze fără dubiu că acel beneficiu ar fi fost obținut dacă partea adversă și-ar fi îndeplinit întocmai obligațiile, adică legătura de cauzalitate trebuie să existe, nu să fie presupusă.

În cauza de față, contrar susținerilor părților interesate, câștigul nerealizat, în proporția și cuantumul pe care acestea l-au solicitat, nu poate fi reținut și acordat pe baza simplei indicări de către reclamantă și intervenientă a sumei pretinse și a unei modalități proprii de calcul, fără raportarea la elemente obiective care să permită determinarea în concret a daunelor pretins produse.

Astfel, așa cum a stabilit judecătorul fondului, beneficiul nerealizat în privința capturii de pește este un element incert și condiționat de factori care nu se datorează acțiunii sau inacțiunii pârâtelor, respectiv nu rezultă fără dubiu din fapta culpabilă a acestora; cu alte cuvinte, titularele dreptului nu au făcut dovada obiectivă că modificarea legislației de către autoritate, în condițiile expuse, a condus la nerealizarea efectivă a capturii de pește pretinsă, chiar dacă contravaloarea acesteia rezultă din calcule ipotetice.

În acest context, Înalta Curte nu va acorda eficiență susținerilor recurentei S.C. C. în sensul viciului de motivare și de temeinicie a hotărârii prin aceea că judecătorul de fond nu a arătat motivele pentru care înlătură anumite lucrări de specialitate sau pentru care nu a acordat eficiență probatorie neprezentării părților la interogatoriu, chiar dacă este adevărat că hotărârea judecătorească trebuie să releve întocmai motivele pentru care anumite probe au fost înlăturate sau neluate în seamă, dar acest neajuns este departe de a conduce la reformarea hotărârii, din această perspectivă.

Pe de altă parte, contrar celor susținute de către aceeași intervenientă recurentă, se impune a se reaminti că instanța nu este legată de concluziile din raportul de expertiză sau de cele ale unei anumite expertize din cele administrate, acestea constituind numai elemente de convingere, lăsate la libera apreciere a judecătorului ca, de altfel, și celelalte mijloace de probă însă, pentru a se putea exercita controlul judiciar, este necesar ca soluția instanței în această privință (primirea sau nu a concluziilor expertului) să fie motivată, mai ales atunci când, ajungând la alte concluzii pe baza celorlalte probe administrate în cauză, instanța înlătură raportul de expertiză ca fiind neconvingător sau îl reține, deși una din părți a cerut înlăturarea lui. Instanța este legată, însă, de constatările de fapt ale experților, trecute în raportul de expertiză, precum data raportului, indicarea cercetărilor făcute în prezența părților, a susținerilor acestora etc. Aceste mențiuni, cuprinse în raportul de expertiză, fac dovadă până la declararea falsului deci, pentru combaterea lor, este necesară înscrierea în fals, deoarece experții lucrează în calitate de delegați ai instanței, iar raportul de expertiză are natura juridică a unui înscris autentic.

În ceea ce privește susținerile cu privire la proba cu interogatoriul pârâtelor, trebuie observat că art. 225 din vechiul Cod de procedură, nu dispune în mod imperativ că lipsa la interogatoriu sau refuzul de a răspunde, fără motive temeinice, trebuie constatată ca o mărturisire deplină atâta timp cât lasă la latitudinea instanței să aprecieze situația respectivă, textul precizând că "instanța poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină ori numai ca un început de dovadă în folosul aceluia care a propus interogatoriul", în ultima ipoteză putând admite pentru completarea probatoriului atât dovada cu martori, cât și alte probe, inclusiv prezumțiile.

În considerarea tuturor argumentelor expuse, criticile vizând neacordarea daunelor-interese, a beneficiului nerealizat, a pierderii efective și referitoare la legătura de cauzalitate între fapta culpabilă și suma solicitată sunt în mod vădit nefondate.

În ceea ce privește critica referitoare la momentul acordării dobânzii legale, și aceasta are caracter nefondat, câtă vreme, în mod corect, prima instanță a considerat că dobânda legală se cuvine a fi calculată, pentru fiecare dintre titularii dreptului, de la data la care a expirat fiecare contract de concesiune în parte, luând în considerare și calculele efectuate de către expertul desemnat privind actualizarea sumelor certe, raportat la aceleași date de referință.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicat de recurentele S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.R.L., se constată că acest text legal este invocat formal, întrucât, din dezvoltarea motivelor de recurs, nu reiese care ar fi actul juridic dedus judecății, căruia instanța i-ar fi schimbat natura sau înțelesul. Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) din vechiul C. proc. civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute la art. 304, dar și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportate la motivul de recurs invocat; în lipsa unor critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte este în imposibilitatea de a cenzura decizia instanței de fond, din această perspectivă.

Singurele alegații pe care aceste recurente le fac în susținerea acestui motiv de casare, se referă la pretins greșita interpretare de către instanță a noțiunii de "dol", aspect care nu ar fi intrat în sarcina sa și care ar fi condus la reinterpretarea nepermisă a contractului de concesiune și la modul în care primul judecător a analizat problema capturii de pește la determinarea beneficiului nerealizat.

Fără a proceda la o nouă analiză a acestor susțineri, deja analizate anterior, Înalta Curte constată că aceste susțineri au cel mult valența unor critici ce exprimă nemulțumirea celor două recurente față de soluție, ce nu se pot încadra în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. care are exclusiv și imperativ în vedere situația în care instanța schimbă în mod vădit natura și conținutul actului juridic, implicit a efectelor sale, cu rezultatul ignorării voinței reale a părților, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză."

Împotriva deciziei nr. 3864 din 23 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2011, au formulat contestație în anulare atât recurenta-intervenientă C. S.R.L., cât și recurenta-intervenientă B. S.R.L. și recurenta-reclamantă A. S.R.L..

4.1. Prin contestația în anulare formulată de recurenta-intervenientă C. S.R.L., întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) din C. proc. civ., s-a solicitat anularea deciziei contestate, în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la recursurile declarate de această contestatoare și de B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3413 din 26 iulie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2011, iar pe fondul recursurilor, după anulare, în rejudecare, în limita motivelor necercetate de instanța de recurs, admiterea recursurilor formulate de cele două recurente, menținerea restului dispozițiilor deciziei contestate și obligarea intimaților la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Contestatoarea a arătat că sunt îndeplinite condițiile contestației în anulare prevăzute de art. 318 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că prima instanță a omis să se pronunțe asupra argumentelor aduse de recurenta C. S.R.L., subsumate motivului de recurs prevăzut de:

- art. 304

1

C. proc. civ., cu referire la împrejurarea că se reținuse cu putere de lucru judecat în dosarul nr. x/2006, prin decizia civilă nr. 3089 din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel București și decizia civilă nr. 670 din 8 februarie 2013 a ÎCCJ, că intimații au retras concesiunea, fără despăgubirea concesionarilor pentru prejudiciul suferit;

- art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la faptul că jurisprudența Înaltei Curți, în dosarul nr. x/2012 - soluționat prin decizia civilă nr. 3603 din 29.10.2018, era în sensul că autoritățile concedente erau obligate să despăgubească concesionarii pentru beneficiul nerealizat, calculat în raport de producția de pește.

Deși acest motiv are în vedere, de regulă, nepronunțarea instanței de recurs asupra unui motiv de nelegalitate, contestatoarea consideră că admiterea contestației nu este exclusă nici atunci când instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra unei apărări subsumate unui motiv de nelegalitate.

În decizia atacată, instanța de recurs a apreciat, soluționând recursul C. S.R.L. că, în legătură cu motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304

1

și 304 pct. 9 C. proc. civ.:

o (pag. 19 decizie, alin. întâi): Nu rezultă nici din sentința de reziliere și nici din probele administrate în prezenta cauză, în mod indubitabil, încălcarea de către autoritate a obligațiilor contractuale, în scopul retragerii concesiunii, așa cum se susține.

o (pag. 20 decizie, alin. al doilea): prima instanță (...) a stabilit valoarea reparațiilor cuvenite fiecăreia dintre părțile reclamante (interveniente) în funcție de gravitatea faptei ilicite reținând în mod corect că (...) în lipsa dovezii intenției ilicite a pârâtelor de a retrage concesiunea nu se pot acorda reparații decât pentru prejudiciul care decurge direct și efectiv din nerespectarea clauzelor contractuale care au atras rezilierea.

Or, tocmai prin motivele de recurs neanalizate de instanță prin decizia atacată, a arătat că se reținuse de Înalta Curte, prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarele nr. x/2006 și nr. y/2012", că:

- autoritățile concedente au acționat în scopul retragerii concesiunii, fără acordarea despăgubirilor către concesionari, astfel cum s-ar fi impus în condițiile contractului de concesiune nr. x/3.2.2003, art. 17.1 lit. b) sau 17.1. d), raportat la dispozițiile legale, respectiv art. 31 (2), art. 35 b) și d) din Legea nr. 219/1998;

- din cauza comportamentului culpabil al autorităților concedente si în baza contractelor de concesiune, dar și a Legii nr. 219/1998, autoritățile concedente trebuie să acopere atât pierderea efectiv suferită (propriu-zis cheltuiala cu investiția), cât și beneficiul nerealizat - pornind de la producția de pește determinată conform capturii efective.

Arată că B. S.R.L. a fost parte, atât în contractul de concesiune nr. x/03.02.2003, alături de reclamantă, cât și în contractele nr. x/ARBDD/31.01.2003, nr. 2981/ARBDD/31.01.2003 și nr. 982/982/ARBDD/31.01.2003. Pentru aceste din urmă trei contracte de concesiune, B. S.R.L. a inițiat dosarul nr. x/2012 (de asemenea în temeiul Legii nr. 554/2004, art. 18), unde a pretins daune, inclusiv cu titlu de beneficiu nerealizat (lucrum cessans). În acest dosar, prin sentința civilă nr. 306 din 31.01.2018 a Curții de Apel București, cererea B. de despăgubire pentru beneficiu nerealizat a fost admisă, fiindu-i acordate despăgubiri de 9.865.687,6 RON. Sentința a fost confirmată de ÎCCJ, prin decizia nr. 3603 din 29 octombrie 2018.

În dosarul nr. x/2011, cererea de despăgubiri a contestatoarei a fost soluționată de instanța de recurs în mod diametral opus celei introduse de B. în dosarul nr. x/2012, fără ca instanța de recurs să justifice de ce a aplicat un raționament diferit decât cel aplicat în dosarul nr. x/2012 și fără să se pronunțe asupra motivelor de recurs pe care le-a invocat în legătură cu dosarul menționat.

În cazul contestatoarei, prin decizia a cărei anulare se solicită, cererea de despăgubiri vizând beneficiul nerealizat constând în producția de pește a fost integral respinsă, deși fusese evaluată prin expertiza tehnică.

În cazul B., în dosarul nr. x/2012, Înalta Curte a confirmat soluția Curții de Apel care a stabilit că B. are dreptul de a fi despăgubită și cu beneficiul nerealizat calculat pornind de la producția de pește pe care aceasta nu a putut să o valorifice, ca urmare a rezilierii concesiunii.

Contestatoarea apreciază că se impunea ca instanța de recurs, analizând pe fond motivele de recurs invocate cu referire la celelalte contracte de concesiune, să constate că era incidentă puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești menționate. Aceasta întrucât, pe de-o parte, una dintre părțile litigiului se regăsea în ambele dosare, B. S.R.L., iar pe de altă parte fapta ilicită a autorităților concesionare era aceeași în ambele cauze.

În consecință, pe baza judecării motivelor omise de instanța de recurs, contestatoarea a solicitat admiterea recursului și acordarea beneficiului nerealizat în sumă de:

a. 2.817.018,47 RON - profit nerealizat pe perioada cât concesiunea nu a mai fost funcțională, determinat în funcție de posibilitățile de valorificare a producției piscicole, actualizată cu dobândă legală penalizatoare până la plata efectivă;

b. 56.999.347,71 RON - profit nerealizat ca urmare a nefuncționalității contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2002, încheiat de reclamantă cu F., actualizată cu dobândă legală penalizatoare până la plata efectivă;

c. dobândă legală penalizatoare începând cu data introducerii acțiunii în dosarul nr. x/2011, până la data plății efective.

4.2. Prin contestația în anulare formulată de recurenta-intervenientă B. S.R.L. și recurenta-reclamantă A. S.R.L., întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., s-a solicitat anularea deciziei contestate, iar pe fondul recursurilor, în rejudecare, admiterea recursurilor formulate de ambele recurente, în sensul modificării în parte a sentinței recurate, iar pe cale de consecință, obligarea pârâtelor în solidar la plata prejudiciului, pe ambele componente ale sale, calculate conform expertizei contabile, defalcat pe fiecare contract de concesiune în parte, la care se adaugă dobânda legală aferentă sumelor reprezentând prejudiciu, sub ambele componente, defalcat pe fiecare contract de concesiune în parte, raportată la dobânda de referință a BNR + 8%, dat fiind raționamentul corect al aplicabilității în speță a dispozițiilor art. 3 alin. (2)

1

din O.U.G. nr. 13/2011 și obligarea intimaților la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În motivarea contestației în anulare s-a făcut o scurtă expunere a situației de fapt, s-a prezentat o sinteză a criticilor aduse sentinței recurate din perspectiva motivelor de recurs invocate de titularele prezentei contestații în anulare și s-a susținut că decizia este nelegală, întrucât instanța de recurs nu a cercetat motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., capătul de cerere privind temeinicia acordării și a componentei beneficiului nerealizat către concedenți, menținând în mod vădit netemeinic argumentația greșită a instanței de fond vizând incidența dolului, instituție care nu își regăsea aplicabilitatea în vreun fel în speță, fiind practic o analiză proprie a judecătorului fondului, fără legătură cu hotărârea de reziliere, care ar fi trebuit să fie temeiul de plecare pentru analiza asupra noțiunii de reparare integrală a prejudiciului cauzat prin însăși rezilierea constatată de ÎCCJ în cuprinsul hotărârii de reziliere.

Așa cum rezultă și din motivarea contestației în anulare promovată de contestatoarea C., puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 3089/2011 pronunțată în dosarul nr. x/2006, privind lipsa despăgubirii efective a concedentilor și dreptul acestora la repararea integrală a prejudiciului, coroborat cu jurisprudenta ICCJ în speța ce a format obiectul dosarului nr. x/2012, conduce în mod evident la concluzia, potrivit căreia concedentii trebuie sa aibă parte de o reparație efectivă, clară, predictibilă și certă a prejudiciului suferit, pe ambele sale componente contabile.

Apreciază că instanța de recurs în mod greșit nu s-a pronunțat asupra noțiunii de reparare integrală și predictibilă a prejudiciului, încălcând natura elementară a acestei noțiuni și practic lăsând loc unei duble măsuri în privința modului diferit de abordare a două spețe identice.

Având în vedere că în dosarul nr. x/2012, ICCJ a validat raționamentul său, acordându-i integral beneficiul nerealizat, în prezenta cauză, fiind vorba de o speță identică, în opinia contestatoarelor, raționamentul instanței nu putea fi decât același.

5.1. Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor a solicitat în principal, respingerea contestațiilor în anulare ca tardiv formulate și ca inadmisibile, iar în subsidiar, ca neîntemeiate, apreciind că motivele invocate de contestatoare nu se încadrează în cele prevăzute de art. 318 C. proc. civ.

5.2. Intimata Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării a formulat întâmpinare față de contestația în anulare formulată de contestatoarea C., prin care a solicitat să fie respinsă, ca nefondată, iar prin note scrise, înregistrate la dosar la 19.05.2021, a solicitat respingerea contestației în anulare, ca tardiv formulată.

Excepția tardivității formulării contestațiilor în anulare promovate de contestatoarea C. S.R.L. și de contestatoarele A. S.R.L. și B. S.R.L. a fost respinsă de Înalta Curte, pentru motivele reținute în partea introductivă a prezentei decizii.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestațiilor în anulare

Examinând contestațiile în anulare în raport cu decizia atacată și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că sunt nefondate, pentru considerentele care urmează:

Cu titlu prealabil, răspunzând apărării intimatului Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor, potrivit căreia ambele contestații în anulare formulate în prezenta cauză sunt inadmisibile, Înalta Curte reține că această apărare este nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. (1865), în afara contestației în anulare obișnuite, ce poate fi exercitată în condițiile prevăzute de art. 317 același Cod, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Promovând prezentele contestații în anulare împotriva deciziei civile nr. 3864/23 iulie 2020, intervenienta C. S.R.L., intervenienta B. S.R.L. și reclamanta A. S.R.L. susțin că este incidentă în cauză una din cele două ipoteze reglementate de art. 318 C. proc. civ. (1865), respectiv omisiunea instanței de control judiciar de a se pronunța cu privire la toate motivele de casare/modificare invocate în calea de atac a recursului.

Prin urmare, contestațiile formulate sunt admisibile, devreme ce părțile susțin că hotărârea instanței de recurs este afectată de viciile prevăzute de art. 318 C. proc. civ. (1865), verificarea temeiniciei acestor critici fiind o problemă de fond, ce implică soluționarea efectivă a căii de atac declarate.

Examinând criticile formulate de contestatoare, Înalta Curte constată că acestea nu pot conduce la retractarea deciziei nr. 3864/23 iulie 2020, astfel că va respinge, ca nefondate, ambele contestații în anulare.

Calea contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. (1865) este deschisă atunci când instanța de recurs s-a pronunțat minus petita, fără a analiza toate motivele de recurs cu care a fost învestită.

De principiu, instanța de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin motivul de casare sau modificare, ci poate să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de a menționa, in terminis, un anumit aspect sau o afirmație a recurentelor nu deschide calea contestației în anulare speciale, în condițiile art. 318 teza II din C. proc. civ. (1865).

Din examinarea considerentelor deciziei invocate în prezenta cale extraordinară de atac, Înalta Curte reține că instanța de recurs a răspuns tuturor criticilor formulate de recurentele C. S.R.L., B. S.R.L. și A. S.R.L., ea neavând obligația de a analiza fiecare argument cuprins în cadrul motivelor de recurs, ci de a analiza fiecare motiv de recurs, ceea ce s-a și întâmplat.

De asemenea, trebuie subliniată și orientarea instanței europene în sensul că art. 6 din Convenție obligă, într-adevăr, instanțele să-și motiveze hotărârile lor, dar această obligație nu trebuie înțeleasă în sensul că ele trebuie să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părților procesului.

În speță, demersul contestatoarelor vizează anularea deciziei pronunțate de instanța de recurs, pe motiv că nu s-a răspuns unor argumente subsumate art. 304

1

/art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (1865) și nevoii de coerență jurisprudențială pe ideea de acoperire a prejudiciului pentru beneficiul nerealizat.

În realitate, ceea ce se urmărește prin exercitarea căii de atac de retractare de față este tocmai repunerea în discuție a motivelor de recurs și reevaluarea ansamblului probator, ceea ce constituie un recurs la recurs.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității juridice, pe motiv că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac (cauza Mitrea c.România 2008 și cauza Stanca Popescu c.România 2009).

Conchizând, Înalta Curte reține că instanța de recurs a analizat criticile și argumentele invocate de contestatoare prin cererea de recurs formulată împotriva sentinței nr. 3413/2018, nemulțumirea acestora vizând în realitate soluția pronunțată în cauză.

Pentru considerentele expuse, apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele impuse de dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. (1865), Înalta Curte va respinge contestațiile în anulare, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 3864 din 23 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2011, ca nefondată.

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarele A. S.R.L. în faliment, prin administrator judiciar G. și B. S.R.L. împotriva aceleiași decizii, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 septembrie 2021.