Decizia nr. 3169/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — revizuire

Cererile de revizuire formulată de revizuienta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. și revizuienta-intervenienta S.C. C. SRL Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal cu nr. x/2020 la data de 24.08.2020, revizuientele S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. și intervenientă S.C. C. S.R.L. au solicitat schimbarea deciziei civile nr. 3864 din 23 iulie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2011 cu consecința admiterii ulterior a recursului în sensul modificării in parte a sentinței recurate, iar pe cale de consecința, obligarea paratelor in solidar la plata prejudiciului, pe ambele componente ale sale, calculate conform expertizei contabile, defalcat pe fiecare contract de concesiune in parte, la care se adaugă dobânda legala aferenta sumelor reprezentând prejudiciu, sub ambele componente, defalcat pe fiecare contract de concesiune în parte, raportata la dobânda de referință a BNR + 8%, dat fiind raționamentul corect al aplicabilității in speța a dispozițiilor art. 3 alin. (2) 1 din O.U.G. nr. 13/2011 și la plata tuturor cheltuielilor de judecata ocazionate de derularea prezentei cauze, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 2 și 7 din C. proc. civ. (1865). Revizuientele au susținut, în ceea ce privește motivul de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 322 pct. 2 vechiul C. proc. civ. că instanța de recurs nu a cercetat capătul de cerere privind temeinicia acordării si a componentei beneficiului nerealizat către concedenți, menținând in mod vădit netemeinic argumentația greșita a instanței de fond vizând incidența dolului, instituție ce nu își regăsea aplicabilitatea in vreun fel in speța, fiind practic o analiza proprie a judecătorului fondului, neinspirata din Hotărârea de reziliere, care ar fi trebuit sa fie temeiul de plecare pentru analiza asupra noțiunii de reparare integrala a prejudiciului cauzat prin însăși rezilierea constatata de ICCJ in cuprinsul hotărârii de reziliere. Instanța de recurs in mod greșit nu s-a pronunțat asupra noțiunii de reparare integrala a prejudiciului, încălcând natura elementara a acestei noțiuni si practic lăsând loc unei duble masuri în privința modului diferit de abordare a doua spete identice. Referitor la motivul de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 322 pct. 7 vechiul C. proc. civ., revizuientele au arătat că decizia atacată este potrivnică deciziei civile nr. 3603/29.10.2018 pronunțată între aceleași părți în dosarul nr. x/2012, prin care a fost respinse recursurile declarate împotriva sentinței civile nr. 306/31.01.2018 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2012, arătând că raționamentul juridic al acordării dreptului la beneficiul nerealizat, creează o dubla abordare juridica a aceleiași spete, identice ca si conținut. Prin cererea de revizuire revizuientele au dezvoltat situația de fapt din perspectiva raporturilor juridice dintre părți, noțiunilor de "pierdere efectiva" și "beneficiu nerealizat", reiterând criticile aduse sentinței civile nr. 1/04.01.2017 recurate.

Apărările formulate în cauză 2.1. Prin întâmpinare, intimata S.C. D. S.R.L. prin lichidator judiciar "E.", a solicitat admiterea cererii de revizuire formulată de revizuiente, schimbarea deciziei civile nr. 3864 din 23 iulie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2011 cu consecința admiterii ulterior a recursului în sensul modificării in parte a sentinței recurate, iar pe cale de consecința, obligarea paratelor in solidar la plata prejudiciului, pe ambele componente ale sale, calculate conform expertizei contabile, defalcat pe fiecare contract de concesiune in parte, la care se adaugă dobânda legala aferenta sumelor reprezentând prejudiciu, sub ambele componente, defalcat pe fiecare contract de concesiune în parte, raportata la dobânda de referință a BNR + 8%, dat fiind raționamentul corect al aplicabilității in speța a dispozițiilor art. 3 alin. (2) 1 din O.U.G. nr. 13/2011 și la plata tuturor cheltuielilor de judecata ocazionate de derularea prezentei cauze. 2.2. De asemenea, prin întâmpinare, intimata Administrația Rezervației Biosfera Delta Dunării a invocat excepția de prematuritate a cererii de revizuire, iar pe fond respingerea cererii de revizuire ca nefondată. 2.

La data de 24.05.2021 intimatul-pârât Ministerul Mediului, Apelor Și Pădurilor a depus Note scrise, prin care a invocat excepția de tardivitate a cererii de revizuire, iar pe fond respingerea cererii de revizuire ca nefondată. 3. Procedura de soluționare a cererii de revizuire În ședința publică din data de 16.12.2020 instanța a dispus atașarea dosarelor nr. x/2021 și y/2012, acordând două termene în acest sens. În ședința publică din data de 26.05.2021 Înalta Curte a respins excepțiile de prematuritate și tardivitate ca nefondate, constatând, în ceea ce privește tardivitatea, că cererea de revizuire a fost depusă în data de 24 august 2020, iar ultima decizie a fost pronunțată la data de 23 iulie 2020, fiind respectat termenul de o lună prevăzută de C. proc. civ. Totodată, a respins excepția de prematuritate, reținând faptul că intimatul nu a indicat elemente care să conducă la concluzia ar fi existat un termen care nu ar fi fost lăsat să treacă de către revizuent și ar fi depus mai devreme cererea de revizuire.

Analizând cererea de revizuire în raport de motivele de invocate și de dispozițiile art. 322 pct. 2 și 7 din vechiul C. proc. civ., Înalta Curte apreciază cererea ca fiind nefondată pentru următoarele considerente: 4.1. Circumstanțele cauzei 4.1.1. Reclamanta S.C. A. S.R.L., în reorganizare judiciară, în contradictoriu cu pârâtele: Ministerul Mediului și Pădurilor (ulterior a rămas în calitate de pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor), Administrația Rezervației Biosferei "Delta Dunării", a formulat cerere de chemare în judecată prin care a solicitat să se dispună obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 40.276.119,42 RON, reprezentând prejudiciul material cauzat ca urmare a rezilierii, din culpa exclusivă a pârâtelor, a următoarelor contracte de concesiune x/3.02.2003, y/3.02.2003, z/15.08.2003 și w/15.08.2003 și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces. S.C. C. S.R.L. și D., în temeiul prevederilor art. 49 și următoarele, vechiul C. proc. civ., au formulat cereri de intervenție în interes propriu în dosarul nr. x/2011, aflat pe rolul Tribunalului Tulcea, având ca obiect acțiunea A. privind repararea prejudiciului cauzat urmare a rezilierii contractelor de concesiune încheiate cu pârâtele Ministerul Mediului și Pădurilor și Administrația Rezervației Biosfera Delta Dunării, solicitând admiterea în principiu a cererii de intervenție în interes propriu și obligarea pârâtelor, în solidar, la plata pagubelor evaluate la suma de 3.310.867,76 de RON, formate din suma de 70.122,95 de RON, cu titlu de pierdere efectivă din investițiile efectuate și nerecuperate și suma de 3.240.744,81 de RON, cu titlu de beneficiu nerealizat, prin nevalorificarea resursei piscicole, urmare a rezilierii, din culpa exclusivă a pârâtelor, a Contractelor de concesiune nr. x/03.02.2003 și y/03.02.2003 și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces. Asupra cererilor privind intervenientele, instanța s-a pronunțat prin încheierea din data de 10 februarie 2015, când a admis cererile de intervenție în interes propriu formulate de către S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L.. 4.1.2. Prin sentința civilă nr. 3413 din 26 iulie 2018, Curtea de Apel București– secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență" F., în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, Administrația Rezervației Biosferei "Delta Dunării" și cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L., și, în consecință, a obligat pârâtele, în solidar, la plata unor sume cu titlu de despăgubiri, derivate din cele patru contracte de concesiune după cum urmează: către S.C. C. S.R.L., suma de 64.430 RON, cu dobânda legală de la 3 februarie 2013 calculată până a data plății efective a debitului; către S.C. D. S.R.L., prin lichidator judiciar, suma de 66.547 RON, cu dobânda legală de la 3 februarie 2013 calculată până la data plății efective a debitului; către S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar, suma de 2.313.127 RON, cu dobânda legală de la 15 august 2013, calculată până la data plății efective a debitului. Instanța de fond a admis, în parte, cererea expertului și a dispus majorarea onorariului pentru efectuarea expertizei contabile, cu suma de 6000 RON, stabilind în sarcina reclamantei și a fiecăreia dintre cele două interveniente, plata a câte 2000 RON fiecare. Ca o consecință a soluției dată fondului, prima instanță a admis, în parte, cererile de obligare a părții adverse la plata cheltuielilor de judecată și, prin urmare, a obligat pârâtele în solidar la plata a 4000 RON către S.C. C. S.R.L. și la plata a câte 1000 de RON către S.C. D. S.R.L. și S.C. A. S.R.L.. De asemenea, s-a stabilit că diferența sumei reprezentând reducerea de taxă judiciară de timbru în valoare de 24.518,45 RON de care a beneficiat intervenienta S.C. C. S.R.L., va rămâne în sarcina statul Împotriva sentinței civile nr. 3413 din 26 iulie 2018, a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar, Cabinet Individual de Insolvență "F.", pârâtele Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor și Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării, precum și intervenientele S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L. - prin lichidator judiciar, "E." IPURL. 4.1.3. Prin Decizia nr. 3864 din 23 iulie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. - prin lichidator judiciar, Cabinet Individual de Insolvență "F.", de recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, de recurenta-pârâtă Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării și de recurentele-interveniente S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L. - prin lichidator judiciar, "E." IPURL împotriva sentinței civile nr. 3413 din 26 iulie 2018, a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut că, prin sentința civilă nr. 1375 din data de 17.03.2010, devenită irevocabilă, Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a dispus rezilierea judiciară a tuturor celor patru contracte de concesiune din culpa exclusivă a concedenților, ca urmare a neexecutării culpabile de către aceștia a obligațiilor contractuale. A reținut instanța că reclamantele au făcut dovada neîndeplinirii, de către concedent, a obligațiilor asumate prin art. 16.2 din contractul de concesiune, referitoare la notificarea concesionarului cu privire la propunerea legislativă și, ulterior, modificarea legislativă cuprinsă în Legea nr. 113/2005, având ca obiect liberalizarea accesului la resursa piscicolă, precum și cu privire la Ordinul comun nr. 642/15 iulie 2005 ce determina restrângerea obiectului de exploatare al contractului de concesiune; s-a reținut și tulburarea concesionarului în exercițiul drepturilor din contractul de concesiune, prin aplicarea efectivă a dispozițiilor actelor normative enunțate anterior și suprafețelor concesionate, cu încălcarea dispozițiilor art. 15.2 lit. d) din contract; de asemenea, și lipsa de sprijin a concesionarului în executarea îndatoririlor de pază a obiectivului, neeliberând împuternicirile de pază ale agenților de pază, preschimbate sau autorizațiile de pescuit solicitate. Pe calea cererii introductive din prezentul dosar, reclamanta și intervenientele în interes propriu au solicitat obligarea pârâtelor, în solidar, la plata contravalorii prejudiciului material cauzat ca urmare a rezilierii, din culpa exclusivă a pârâtelor, a contractelor de concesiune anterior menționate, cerere admisă în parte de către instanța de fond, în condițiile anterior precizate. Instanța de control judiciar a înlăturat criticile recurentelor întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 vechiul C. proc. civ., invocat de toate cele patru recurente, nefiind identificate argumente contradictorii sau o încălcare a prevederilor art. 261 vechiul C. proc. civ. din perspectiva nemotivării sentinței. Referitor la recursul pârâtului Ministerul Mediului, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 vechiul Cod, Înalta Curte a reținut că pârâta Ministerul Mediului își justifică pe deplin calitatea procesuală pasivă, respectiv de parte angajată în raportul juridic dedus judecății, deoarece, în contractele de concesiune reiterate și din care rezultă pretențiile reclamantei și ale intervenientelor, una dintre părțile semnatare a fost, contrar celor susținute de titulara căii de atac ce face obiectul analizei, Ministerul Apelor și Protecției Mediului, iar contractele poartă semnătura ștampila acestei autorități, nefiind asumate în nume propriu de către ARBDD, așa cum s-a susținut. În ceea ce privește recursul pârâtei Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării, instanța a reținut că, contrar celor susținute de această recurentă-pârâtă, prima instanță a reținut în mod corect faptul că, în prezenta cauză, obiectul acțiunii îl reprezintă obligarea autorităților pârâte la plata către reclamantă a sumei de 1.038.549,58 RON, reprezentând pierderea efectivă ca urmare a rezilierii contractelor de concesiune, a beneficiului nerealizat (în valoare de 46.231.996,78 RON) și a cheltuielilor de judecată. În aceste condiții, fără putere de tăgadă, este vorba despre o acțiune în contencios administrativ, ce are ca obiect acordarea de despăgubiri pentru daunele materiale cauzate, sub incidența dispozițiilor art. 8 alin. (2) și art. 18 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, aspect reținut cu caracter definitiv și prin decizia nr. 7419/22.11.2013 a instanței supreme, dată în cadrul unui regulator de competență într-o cauză similară (fiind vorba despre contracte de concesiune cu aceeași natură). În cauza de față, însă, așa cum a reținut Înalta Curte, având în vedere soluționarea în primă instanță a acțiunii în reziliere, de către curtea de apel – secția contencios administrativ, acțiunea în despăgubiri, deși formulată pe cale separată, vizează pretenții accesorii derivate din litigiul principal, se impun a fi aplicate aceleași reguli în materia competenței, iar natura acestui litigiu atrage reglementarea specifică Legii nr. 554/2004 care are prevederi derogatorii în materia termenelor de prescripție, ceea ce înlătură susținerea recurentei Administrația Rezervației Biosferei "Delta Dunării", în sensul că ar fi incident în speță termenul de prescripție de 3 ani stabilit de prevederile Decretului nr. 167/1958. În acest context, reține instanța că, așa cum a apreciat în mod justificat judecătorul fondului, în condițiile în care sentința de reziliere a contractelor de concesiune a devenit irevocabilă la data de 6 decembrie 2011, data respingerii recursurilor, dreptul la prezenta acțiune nu ar fi putut începe să curgă de la un moment anterior, nefiind cunoscute toate elementele faptice și juridice pentru exercitarea acțiunii și, deci, pentru exercitarea dreptului, acțiunea neputând fi prescrisă, dacă dreptul la acțiune nu s-a prescris. Toate aspectele prin care recurenta-pârâtă ABRDD încearcă să răstoarne concluziile raportului de expertiză sunt aprecieri subiective asupra situației de fapt, pe care sus-numita, deși a avut posibilitatea de a le dovedi în fața instanței de fond, s-a limitat la a face afirmații pe care nu le-a probat prin niciun mijloc de probă. Nici critica referitoare la data de la care trebuia acordată dobânda legală nu are caracter fondat; recurenta nu aduce niciun argument logic sau juridic pentru care dobânda legală să fi trebuit a fi fost calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii din prezentul dosar. În ceea ce privește recursurile formulate de către reclamanta S.C. A. S.R.L. și intervenientele S.C. C. și S.C. D. S.R.L., Înalta Curte a reținut că toate cele trei recurente (primele două printr-un memoriu de recurs comun), au invocat pretins greșita apreciere de către instanța de fond, în stabilirea cuantumului despăgubirilor, noțiunilor de "pierdere efectivă" și "beneficiu nerealizat", ca elemente componente ale prejudiciului produs sus-numitelor prin neexecutarea culpabilă a contractelor de concesiune. În plus, recurenta S.C. D. S.A., invocând dispozițiile art. 304 1 vechiul C. proc. civ., a solicitat reformarea sentinței recurate sub aspectul reevaluării situației de fapt, întrucât încălcarea contractelor de concesiune s-ar fi realizat de către pârâte nu sub forma culpei ușoare, așa cum a reținut prima instanță, ci sub forma intenției, prin modificările legislative implementate și care au schimbat condițiile avute în vedere inițial la încheierea contractelor, acordându-se acces la resursa piscicolă unor terți. Mai mult decât atât, susține recurenta, prima instanță ar fi trebuit să constate că autoritatea a încălcat dispozițiile contractuale în scopul retragerii concesiunii, fără răscumpărarea acesteia sau fără a plăti o despăgubire. Instanța de recurs a apreciat că susținerile recurentei sunt nefondate și nu corespund situației de fapt stabilită în mod corect de către primul judecător, pe baza unei aprecieri judicioase a probelor administrate și a tuturor celorlalte aspecte ale cauzei. Astfel, prin sentința de reziliere a contractelor de concesiune, respectiv sentința civilă nr. 1375/17.03.2010 a Curții de Apel București s-a reținut cu titlu irevocabil faptul că sancțiunea rezilierii intervine "din culpa exclusivă" a concedenților, ca urmare a neexecutării culpabile de către aceștia a obligațiilor contractuale, respectiv a celor asumate prin art. 16.2 din contract referitor la notificarea cesionarului cu propunerea legislativă și ulterior, cu privire la modificarea, prin Legea nr. 113/2005 și la Ordinul nr. 642/2005, ce au determinat liberalizarea accesului la resursa piscicolă și restrângerea obiectului de exploatare al contractului de concesiune; de asemenea, prin aceeași hotărâre, s-a reținut culpa autorității în tulburarea concesionarului în exercițiul drepturilor, prin aplicarea acestor acte normative noi și lipsa de sprijin în executarea îndatoririlor de pază. În acest context, este fără putere de tăgadă faptul că, în mod corect, curtea de apel a reținut că, în hotărârea de reziliere, nu a fost sub nicio formă stabilită existența dolului care presupune întrunirea unor condiții specifice pe care judecătorul (în procesul de reziliere) nu le-a avut în vedere; chiar dacă partea este nemulțumită de aprecierea judecătorului de fond cu privire la evaluarea culpei ca fiind ușoară, nu rezultă nici din sentința de reziliere și nici din probele administrate în prezenta cauză, în mod indubitabil, încălcarea de către autoritate a obligațiilor contractuale în scopul retragerii concesiunii, așa cum se susține. În aceste condiții, prima instanță s-a raportat în mod corect la dispozițiile și considerentele sentinței de reziliere în ceea ce privește stabilirea culpei în sarcina autorității și în ceea ce privește conținutul efectiv al faptelor culpabile, o astfel de determinare fiind de esența instituției rezilierii. Susținerea recurentei S.C. D. în sensul că, în hotărârea anterioară, nu a fost stabilită forma vinovăției cu care a acționat cel vinovat în neexecutarea obligațiilor, întrucât instanța nu ar fi fost investită și că judecătorul prezentului dosar nu ar fi fost "ținut" de considerentele hotărârii anterioare, este o afirmație speculativă și lipsită de suport real. Dimpotrivă, curtea de apel a apreciat în mod legal în sensul că nu s-a făcut dovada existenței dolului, ci a vinovăției sub forma culpei, așa cum, a fost reținută și în hotărârea de reziliere și a aplicat corect dispozițiile art. 1084 – 1086 ale vechiul C. civ. Potrivit aceluiași raționament, prima instanță a reținut corect și faptul că, prin anterioara hotărâre prin care s-a dispus rezilierea, s-a stabilit cu caracter irevocabil împrejurarea că fapta ilicită reținută în sarcina autorității pârâte a fost aceea a neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale anterior enunțate și că această faptă a produs prejudiciu în patrimoniul reclamantei și intervenientelor. Raportat la probele administrate în cauză, inclusiv raportul de expertiză omologat în parte, nu se poate reține susținerea recurentei S.C. D. în sensul că ar fi fost susținută o situație de fapt greșită și că instanța de reformare, reapreciind dovezile, ar trebui să stabilească o altă situație de fapt. Astfel, așa cum a apreciat judicios prima instanță, față de considerentele sentinței prin care s-a dispus rezilierea, în prezenta acțiune în despăgubire nu se poate reține o situație de fapt contrară celei stabilită cu caracter irevocabil prin această din urmă hotărâre și nici nu s-a făcut dovada unor împrejurări noi, excepționale cu privire la fapta culpabilă sau vinovăția pârâtelor, ce a determinat rezilierea, ulterioare pronunțării sentinței nr. 1375/2010 și de natură a induce instanței de reformare concluzia unei situații de fapt diferită sau parțial diferită celei stabilită prin respectiva hotărâre. Astfel, prin încălcarea dispozițiilor art. 16.2, 15.2 lit. l) din contract și prin neeliberarea împuternicirilor de pază sau autorizațiilor de pescuit solicitate, pârâtele au creat premisele prejudicierii reclamantelor și a intervenientelor; însă, contrar susținerilor acestora din urmă, față de forma vinovăției și raportat la împrejurările concrete ale faptelor culpabile, Înalta Curte a apreciat că instanța de fond a realizat o corectă aplicare în cauză și interpretare prin prisma particularităților cauzei, a dispozițiilor art. 1084-1086 din vechiul C. civ., în sensul că prejudiciul trebuie să cuprindă pierderea efectivă și câștigul nerealizat, dar numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, cu legături cauzale cu faptul ce l-a generat. În acest context, prima instanță, pe baza variantelor de calcul oferite de expertul judiciar, a stabilit valoarea reparațiilor cuvenite fiecăreia dintre părțile reclamante (interveniente) în funcție de gravitatea faptei ilicite, așa cum a fost descrisă anterior, reținând în mod corect faptul că (în lipsa dovezii dolului sau a unei fapte de mai mare gravitate) și în lipsa dovezii intenției ilicite a pârâtelor de a retrage concesiunea) nu se pot acorda reparații decât pentru prejudiciul care decurge direct și efectiv din nerespectarea clauzelor contractuale care au atras rezilierea. Astfel, în ceea ce privește beneficiul nerealizat, în doctrină, dar și în practica instanței supreme, s-a arătat că acesta trebuie să fie cert, atât în ceea ce privește existența sa, cât și în ceea ce privește posibilitatea de evaluare a acestuia. Este fără putere de tăgadă că, prin natura sa, beneficiul nerealizat se raportează la o virtualitate, la o probabilitate, fiind un beneficiu ipotetic (ce ar fi fost obținut în situația în care partea adversă și-ar fi îndeplinit întocmai obligațiile asumate). Dar această probabilitate nu poate, sub nicio formă, să excludă un anumit standard, o anumită rigurozitate și veridicitate a dovezilor si susținerilor; cu alte cuvinte, nu este suficient să se dovedească simpla posibilitate a obținerii acelui beneficiu, ci trebuie să se probeze fără dubiu că acel beneficiu ar fi fost obținut dacă partea adversă și-ar fi îndeplinit întocmai obligațiile, adică legătura de cauzalitate trebuie să existe, nu să fie presupusă. În cauza de față, contrar susținerilor părților interesate, câștigul nerealizat, în proporția și cuantumul pe care acestea l-au solicitat, nu poate fi reținut și acordat pe baza simplei indicări de către reclamantă și intervenientă a sumei pretinse și a unei modalități proprii de calcul, fără raportarea la elemente obiective care să permită determinarea în concret a daunelor pretins produse. Astfel, așa cum a stabilit judecătorul fondului, beneficiul nerealizat în privința capturii de pește este un element incert și condiționat de factori care nu se datorează acțiunii sau inacțiunii pârâtelor, respectiv nu rezultă fără dubiu din fapta culpabilă a acestora; cu alte cuvinte, titularele dreptului nu au făcut dovada obiectivă că modificarea legislației de către autoritate, în condițiile expuse, a condus la nerealizarea efectivă a capturii de pește pretinsă, chiar dacă contravaloarea acesteia rezultă din calcule ipotetice. În acest context, Înalta Curte nu a acordat eficiență susținerilor recurentei S.C. D. în sensul viciului de motivare și de temeinicie a hotărârii prin aceea că judecătorul de fond nu a arătat motivele pentru care înlătură anumite lucrări de specialitate sau pentru care nu a acordat eficiență probatorie neprezentării părților la interogatoriu, chiar dacă este adevărat că hotărârea judecătorească trebuie să releve întocmai motivele pentru care anumite probe au fost înlăturate sau neluate în seamă, dar acest neajuns este departe de a conduce la reformarea hotărârii, din această perspectivă. Pe de altă parte, contrar celor susținute de către aceeași intervenientă recurentă, se impune a se reaminti că instanța nu este legată de concluziile din raportul de expertiză sau de cele ale unei anumite expertize din cele administrate, acestea constituind numai elemente de convingere, lăsate la libera apreciere a judecătorului ca, de altfel, și celelalte mijloace de probă însă, pentru a se putea exercita controlul judiciar, este necesar ca soluția instanței în această privință (primirea sau nu a concluziilor expertului) să fie motivată, mai ales atunci când, ajungând la alte concluzii pe baza celorlalte probe administrate în cauză, instanța înlătură raportul de expertiză ca fiind neconvingător sau îl reține, deși una din părți a cerut înlăturarea lui. Instanța este legată, însă, de constatările de fapt ale experților, trecute în raportul de expertiză, precum data raportului, indicarea cercetărilor făcute în prezența părților, a susținerilor acestora etc. Aceste mențiuni, cuprinse în raportul de expertiză, fac dovadă până la declararea falsului deci, pentru combaterea lor, este necesară înscrierea în fals, deoarece experții lucrează în calitate de delegați ai instanței, iar raportul de expertiză are natura juridică a unui înscris autentic. În ceea ce privește susținerile cu privire la proba cu interogatoriul pârâtelor, Înalta Curte a reținut că art. 225 din vechiul Cod de procedură, nu dispune în mod imperativ că lipsa la interogatoriu sau refuzul de a răspunde, fără motive temeinice, trebuie constatată ca o mărturisire deplină atâta timp cât lasă la latitudinea instanței să aprecieze situația respectivă, textul precizând că "instanța poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină ori numai ca un început de dovadă în folosul aceluia care a propus interogatoriul", în ultima ipoteză putând admite pentru completarea probatoriului atât dovada cu martori, cât și alte probe, inclusiv prezumțiile. În considerarea tuturor argumentelor expuse, criticile vizând neacordarea daunelor-interese, a beneficiului nerealizat, a pierderii efective și referitoare la legătura de cauzalitate între fapta culpabilă și suma solicitată sunt în mod vădit nefondate. În ceea ce privește critica referitoare la momentul acordării dobânzii legale, și aceasta are caracter nefondat, câtă vreme, în mod corect, prima instanță a considerat că dobânda legală se cuvine a fi calculată, pentru fiecare dintre titularii dreptului, de la data la care a expirat fiecare contract de concesiune în parte, luând în considerare și calculele efectuate de către expertul desemnat privind actualizarea sumelor certe, raportat la aceleași date de referință. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicat de recurentele S.C. A. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., se constată că acest text legal este invocat formal, întrucât, din dezvoltarea motivelor de recurs, nu reiese care ar fi actul juridic dedus judecății, căruia instanța i-ar fi schimbat natura sau înțelesul. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) din vechiul C. proc. civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute la art. 304, dar și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportate la motivul de recurs invocat; în lipsa unor critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte este în imposibilitatea de a cenzura decizia instanței de fond, din această perspectivă. Singurele alegații pe care aceste recurente le fac în susținerea acestui motiv de casare, se referă la pretins greșita interpretare de către instanță a noțiunii de "dol", aspect care nu ar fi intrat în sarcina sa și care ar fi condus la reinterpretarea nepermisă a contractului de concesiune și la modul în care primul judecător a analizat problema capturii de pește la determinarea beneficiului nerealizat. Fără a proceda la o nouă analiză a acestor susțineri, deja analizate anterior, Înalta Curte a constatat că aceste susțineri au cel mult valența unor critici ce exprimă nemulțumirea celor două recurente față de soluție, ce nu se pot încadra în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. care are exclusiv și imperativ în vedere situația în care instanța schimbă în mod vădit natura și conținutul actului juridic, implicit a efectelor sale, cu rezultatul ignorării voinței reale a părților, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză. 4.2. Analiza motivelor de revizuire Revizuientele au arătat, în primul rând în susținerea motivului de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 2 vechiul C. proc. civ., că instanța de recurs nu a cercetat capătul de cerere privind temeinicia acordării si a componentei beneficiului nerealizat către concedenți, menținând in mod vădit netemeinic argumentația greșita a instanței de fond vizând incidența dolului, instituție ce nu își regăsea aplicabilitatea in vreun fel in speța, fiind practic o analiza proprie a judecătorului fondului, neinspirata din hotărârea de reziliere, care ar fi trebuit sa fie temeiul de plecare pentru analiza asupra noțiunii de reparare integrala a prejudiciului cauzat prin însăși rezilierea constatata de ICCJ in cuprinsul hotărârii de reziliere. Potrivit art. 322 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. de la 1865, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere (…) "2. dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;". În esență revizuientele invocă un caz de "minus petita", în sensul că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind temeinicia acordării si a componentei beneficiului nerealizat către concedenți, menținând în mod vădit netemeinic argumentația greșita a instanței de fond vizând incidența dolului, instituție ce nu își regăsea aplicabilitatea in vreun fel in speță. Pentru a fi în prezența acestui caz de revizuire trebuie ca instanța de recurs, evocând fondul, ceea ce nu este cazul în situația de față, întrucât a respins recursul ca nefondat, să nu se fi pronunțat asupra capătului de cerere privind beneficiul nerealizat, însă, instanța de control judiciar a procedat la analiza criticilor recurentei-reclamante și recurentei-interveniente, astfel după cum rezultă din considerentele deciziei, redate pe larg mai sus, din perspectiva întinderii prejudiciului și noțiunii de beneficiu nerealizat, caracterul cert și previzibil al acestuia, apreciind aceste critici ca nefondate. Prin urmare, în speță nu suntem într-un caz de "minuns petita", "plus petita" sau "extra petita", ci revizuentele sunt nemulțumite de dezlegarea dată de instanța de recurs criticilor acestora privind modul de evaluare de către prima instanță a beneficiului nerealizat, ceea ce practic ar conduce la o nouă judecată pe fond a cauzei, cu încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești definitive. Aceleași considerente sunt valabile și în privința analizei noțiunii de reparare integrala a prejudiciului și incidenței dolului, instituție despre care se susține că nu își regăsea aplicabilitatea in vreun fel in speța, fiind practic o analiza proprie a judecătorului fondului, neinspirata din hotărârea de reziliere, care ar fi trebuit sa fie temeiul de plecare pentru analiza asupra noțiunii de reparare integrala a prejudiciului cauzat prin însăși rezilierea constatata de ICCJ in cuprinsul hotărârii de reziliere. Astfel cum rezultă din considerentele deciziei ce face obiectul revizuirii, instanța de recurs a procedat la analiza tuturor acestor critici invocate ca motive de casare pe calea recursului, înlăturându-le punctual, prin urmare nu se pune problema nepronunțării instanței asupra unei cereri sau a acordării mai mult sau altceva decât sau cerut, aspectele invocate fiind practic nemulțumiri ale revizuientelor față de modul de analiză a condițiilor răspunderii civile contractuale din perspectiva evaluării prejudiciului. Instanța de control judiciar a apreciat că instanța de fond a reținut în mod legal că în cauză nu s-a făcut dovada existenței dolului ci a vinovăției sub forma culpei, limitele puterii de lucru judecat a sentinței de reziliere din perspectiva evaluării prejudiciului, necesitatea îndeplinirii caracterului cert și previzibil a prejudiciului, acordării prejudiciului care rezultă efectiv din nerespectarea clauzelor contractuale și nu cel indicat de părți. Prin urmare, instanța s-a pronunțat asupra acestor elemente, care nu mai pot fi puse în discuție în cadrul unei căi de atac de retractare, întrucât s-ar încălca puterea de lucru judecat și principiul stabilității raporturilor juridice, căile extraordinare de atac putând fi exercitate strict în limitele stabilite de legiuitor, în cazul de față nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Referitor la motivul de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 322 pct. 7 vechiul C. proc. civ., revizuientele au arătat că decizia atacată este potrivnică deciziei civile nr. 3603/29.10.2018 pronunțată între aceleași părți în dosarul nr. x/2012, prin care a fost respinse recursurile declarate împotriva sentinței civile nr. 306/31.01.2018 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2012, arătând că raționamentul juridic al acordării dreptului la beneficiul nerealizat, creează o dubla abordare juridica a aceleiași spete, identice ca si conținut. Înalta Curte constată că ceea ce se invocă de fapt prin acest motiv de revizuire este încălcarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, revizuientele susținând în esență că în cauza de față nu s-au respectat elementele reținute în dosarul anterior, cu privire la conținutul noțiunii de beneficiu nerealizat. Potrivit art. 322 pct. 7 din C. proc. civ. de la 1865, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere: (…) dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate. Motivul de revizuire privind încălcarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, prevăzut de art. 513 alin. (4) raportat la art. 509 pct. 8 din Noul C. proc. civ. nu se poate aplica retroactiv speței de față supusă reglementării C. proc. civ. de la 1865 astfel cum s-a stabilit deja, astfel încât în cauză se poate pune în discuție încălcarea efectului negativ al autorității de lucru judecat. Cu alte cuvinte trebuie să avem aceeași pricină, derulată între aceleași părți având același obiect și aceeași cauză, iar a doua hotărâre definitivă să încalce autoritatea de lucru judecat al primei hotărâri. Ori, în speță nu există identitate de obiect, întrucât în speța de față se solicită repararea pagubelor cauzate de rezilierea culpabilă a contractelor de concesiune x/3.02.2003, y/3.02.2003, z/15.08.2003 și w/15.08.2003, iar în cauza ce a făcut dosarul nr. x/2012, finalizată cu decizia civilă nr. 3603/29.10.2018 a ÎCCJ-SCAF s-a solicitat obligarea autorităților pârâte la repararea pagubelor ca urmare a rezilierii altor contracte de concesiune, respectiv nr. 2980/ARBDD/31.01.2003, 2981/31.01.2003 și 2982/ARBDD/31.01.2003. Prin urmare, nu este îndeplinită condiția triplei identități, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute art. 322 pct. 7 din C. proc. civ., ceea ce invocă revizuienta fiind efectul pozitiv al lucrului judecat, având în vedere identitatea problemelor de drept, motiv de revizuire aplicabil doar în ceea ce privește cererile de chemare în judecată formulate după intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției adoptate în revizuire Față de aceste considerente, văzând dispozițiile art. 327, raportat la art. 322 pct. 2 și 7 din C. proc. civ., Înalta curte urmează să respingă cererea de revizuire formulată de revizuenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. și revizuenta-intervenientă S.C. C. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 3864 din 23 iulie 2020, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2011, ca nefondată.