AFFAIRE GHIGA c. ROUMANIE

AFFAIRE GHIGA c. ROUMANIE (CtEDO, 2008)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA GHIGA c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 77211/01) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 noiembrie 2008 DEFINIF 25/02/2009 Această hotărâre poate suferi modificări de formă. În cauza Ghiga c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemel, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 noiembrie 2008, Renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La data la care a avut loc cauza se află o cerere (n 77211/01) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, M Georgeta Ghiga ( La 27 aprilie 2001, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind protecția drepturilor omului). Guvernul român este reprezentat de agentul său, dl Răzvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 5 ianuarie 2004, președintele celei de-a doua secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 3 din Convenție, s-a decis, în același timp, să se examineze admisibilitatea și fondul cauzei. Printr-o hotărâre definitivă din 20 noiembrie 1995, tribunalul județ din București a dat dreptul la cererea reclamantei și a dat ordin Consiliului Municipal din București ( În același timp, la 8 octombrie 1996, guvernul a emis o decizie care a fost publicată la Monitorului Oficial nr. 253 din 18 octombrie 1996, prin care o suprafață de 109,7 m2 din terenul în cauză a fost transferată în proprietatea publică a lalui. La 6 iunie 1996, primarul București a dat o decizie de restituire a terenului și, la 9 martie 1997, reclamanta a fost în posesia sa. (Regia Autonomă a Administrației Patrimoniului Patrimoniului și Protocolului de Stat) La 2 decembrie 1998, recurenta sesizează instanța cu privire la Prima instanță din București a unei acțiuni în revendicare îndreptate împotriva Regiei. Prin hotărârea din 26 ianuarie 2000, tribunalul a respins acțiunea, luând act de decizia din 8 octombrie 1996. Această hotărâre a fost confirmată de hotărârea definitivă din 30 octombrie 2000 a instanței judecătorești din București. 10. La 30 aprilie 2004, ca urmare a intervenției guvernului, Regia a decis să restituie reclamantei terenul de 109,7 m2, titlul de proprietate aferent fiind emis ulterior în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile, care a fost luat în mod abuziv de către stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 ( La 28 mai 2004, reclamanta a fost pusă în posesia terenului. 11. La 5 august 2004, aceasta a vândut întregul teren. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLELOR 6 § 1 DIN CONVENȚIE ȘI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 12. recurenta a susținut că executarea hotărârii din 20 noiembrie 1995 și-a încălcat dreptul de acces la o instanță, astfel cum se prevede la art. 1 din Convenție, precum și dreptul său la respectarea bunurilor sale, așa cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Articolele invocate sunt astfel formulate Art. 6 alin. (1) Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 13. Curtea constată că Tribunalul nu este în mod clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Pe fond 14. Guvernul arguue din cauza faptului că consiliul a executat imediat o parte din hotărâre și a informat reclamanta cu privire la faptul că se confrunta cu o problemă obiectivă cu privire la restituirea părții din teren care fusese transferată în proprietatea statului. De asemenea, Comitetul consideră că hotărârea din 20 noiembrie 1995 nu este opozabilă la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În cele din urmă, acesta susține că punerea în posesia de către regie nu a fost făcută în temeiul hotărârii din 20 noiembrie 1995, ci mai degrabă în temeiul drepturilor recurentei care decurg din Legea nr. 10/2001. 15. recurenta contestă acest punct de vedere. 16. Curtea constată că, în prezenta cauză, deși recurenta a obținut, la 20 noiembrie 1995, o hotărâre definitivă prin care Consiliul să îi restituie un teren, aceasta nu a obținut posesia întregului teren decât la 30 aprilie 2004, adică la mai mult de opt ani de la adoptarea acestei hotărâri. 17. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale cazului din speță și a constatat încălcarea articolelor 1 din Convenția nr. 1 și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Sabin Popescu c. România, n 48102/99, 2 martie 2004 Tacea c. România, n 746/02, 29 septembrie 2005 Dragne și altele c. România, n 78047/01, 7 aprilie 2005). 18. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Or, faptul că guvernul, parte a aceleiași administrații, ia ulterior o decizie împotriva executării hotărârii în cauză, scoate în evidență o lipsă de coordonare între diferitele organe ale administrației, lipsă imputată statului, și care a împiedicat recurenta să se bucure de întregul său teren timp de mai bine de opt ani. 20. Într-adevăr, la 30 octombrie 2000, instanța de apel a dat câștig de cauză regiei în acțiunea în revendicare introdusă de reclamantă. Cu toate acestea, întrucât nu a fost sesizată de către părți cu privire la un astfel de motiv, această instanță nu a constatat o imposibilitate obiectivă de execuție. Curtea consideră că este de competența consiliului, care este debitor al obligației de restituire, de a introduce o cauză la executare sau orice altă acțiune, pentru a stabili dacă este vorba despre executare sau pentru a găsi alte mijloace de a-și îndeplini obligațiile care decurg din hotărârea în cauză. 21. Curtea ia notă în sfârșit de faptul că, după comunicarea cererii și la intervenia guvernului, Regia a găsit mijloacele de a pune recurenta în posesia restului terenului, completând astfel, la 30 aprilie 2004, obligaia pusă în responsabilitatea administraiei prin hotărârea din 20 noiembrie 1995. 22. Având în vedere jurisprudența sa în materie și elementele concrete ale dosarului, Curtea consideră că, în speță, în speță, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a asigura executarea cu celeritate a hotărârilor judecătorești favorabile recurentei. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. II. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 24. Recurenta a solicitat inițial 70 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material care reprezintă pierderea de câștig pentru terenul său. În cele din urmă, aceasta a solicitat o sumă cuprinsă între 61 603 EUR și 160 272 EUR, reprezentând interesul pe care l-ar fi putut obține dacă ar fi vândut întregul teren în 1997 și, de asemenea, solicită 100 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 25. Guvernul consideră că, prin obținerea restituirii întregului teren, recurenta a fost tratată pentru orice prejudiciu material presupus a fi cauzat de neexecuție. El consideră că acordarea unei sume pentru pierderea de câștig nu este justificată în speță. În cele din urmă, consideră că eventuala constatare a unei încălcări constituie o satisfacție echitabilă pentru presupusul prejudiciu moral. 26. Curtea amintește că, în cazul în care a încheiat încălcarea articolelor 1 și 1 din Protocolul nr 1 din cauza termenului în executarea hotărârii din 20 noiembrie 1995, care se ridică la mai mult de opt ani pentru partea de teren ocupată de Regie. Cu toate acestea, în ceea ce privește lipsa de câștig, cauzată de executarea tardivă și de posibilitatea de a se bucura de teren, Curtea constată că reclamanta nu și-a însoțit pretențiile cu privire la înscrisurile relevante care ar fi permis Curții să stabilească valoarea prejudiciului. Prin urmare, nu este necesar să se acorde recurentei o despăgubire în acest sens (Dragă și alte c. România (satisfacere echitabilă), nr. 78047/01, § 18, 16 noiembrie 2006). 27. În plus, Curtea consideră că recurenta a suferit un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării cauzate de faptul că a fost executată hotărârea pronunțată în favoarea sa și că acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare a încălcării. 28. În aceste circumstanțe, având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și, hotărând în echitate, astfel cum se prevede la art. 41 din convenție, Curtea alocă reclamantei 4 000 EUR pentru prejudiciul moral. Provizioane și cheltuieli de judecată 29. Recurenta solicită, de asemenea, rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată angajate, fără a-și cuantifica pretențiile. 30. Guvernul nu se referă la restituirea cheltuielilor suportate efectiv. 31. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea recurentei. Interese moratoriu 32. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA L în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 4 000 EUR (patru mii EUR), care urmează să fie convertită în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului, pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 25 noiembrie 2008, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

GHIGA c. ROUMANIE

(Requête n

o

77211/01)

ARRÊT

STRASBOURG

25 novembre 2008

DÉFINITIF

25/02/2009

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Ghiga c. Roumanie,

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Corneliu Bîrsan,

Boštjan M. Zupančič,

Egbert Myjer,

Ineta Ziemele,

Luis López Guerra,

Ann Power,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 novembre 2008,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

77211/01) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M

me

Georgeta Ghiga («

la requérante

»), a saisi la Cour le 27 avril 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

3.

Le 5 janvier 2004, le président de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article

29

§

3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

EN FAIT

4.

La requérante est née en 1946 et réside à Bucarest.

5.

Par un arrêt définitif du 20 novembre 1995, le tribunal départemental de Bucarest fit droit à la demande de la requérante et donna injonction au conseil municipal de Bucarest («

le conseil

») et à la société H., gérante des immeubles appartenant à l’Etat, de restituer à la requérante un terrain de 337,50 m

2

situé à Bucarest, cette dernière en étant la propriétaire légitime.

6.

Parallèlement, le 8 octobre 1996, le Gouvernement rendit une décision qui fut publiée au Moniteur officiel n

o

253 du 18

octobre

1996, et par laquelle une superficie de 109,7 m² du terrain en cause fut transférée dans la propriété publique de l’Etat.

7.

Le 6 juin 1996, le maire de Bucarest rendit une décision de restitution du terrain et, le 9 mars 1997, la requérante fut mise en possession

d’une superficie de 227,71 m

2

du terrain, le conseil constatant que le restant du terrain appartenait désormais à la Régie autonome de l’administration du patrimoine et du protocole d’Etat (

Regia Autonomă a Administrației Patrimoniului și Protocolului de Stat

, «

la Régie

»).

8.

Le 2 décembre 1998, la requérante saisit le tribunal de

première instance de Bucarest d’une action en revendication dirigée contre la Régie.

9.

Par un jugement du 26 janvier 2000, le tribunal rejeta l’action, en prenant acte de la décision du 8 octobre 1996. Ce jugement fut confirmé par l’arrêt définitif du 30

octobre 2000 de la cour d’appel de Bucarest.

10.

Le 30 avril 2004, à la suite de l’intervention du Gouvernement, la Régie décida de restituer à la requérante le terrain de 109,7 m², le titre de propriété afférent étant par la suite délivré en vertu de la loi n

o

10/2001 sur le régime juridique des biens immeubles pris abusivement par l’Etat entre le 6 mars 1945 et le 22

décembre 1989 («

la loi n

o

10/2001

»).

Le 28 mai 2004, la requérante fut mise en possession du terrain.

11.

Le 5 août 2004, elle vendit le terrain entier.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 6 § 1 DE LA CONVENTION ET 1 DU PROTOCOLE N

o

1

12.

La requérante allègue que l’inexécution de l’arrêt du 20 novembre 1995 a enfreint son droit d’accès à un tribunal, tel que prévu par l’article

6

§

1 de la Convention, ainsi que son droit au respect de ses biens, tel qu’il est garanti par l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention.

Les articles invoqués sont ainsi libellés

:

Article 6 § 1

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Article 1 du Protocole n

o

1

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur la recevabilité

13.

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.

B.

Sur le fond

14.

Le Gouvernement argüe du fait que le conseil a exécuté aussitôt une partie de l’arrêt et a informé la requérante de l’impossibilité objective à laquelle il se heurtait concernant la restitution de la partie du terrain qui avait été transféré dans la propriété de l’Etat. Il estime aussi que l’arrêt du 20 novembre 1995 n’est pas opposable à l’Etat mais uniquement au conseil et que, dans la mesure où les tribunaux ont donné gain de cause à la Régie dans l’action en revendication, la requérante ne peut même pas prétendre avoir une espérance légitime de se voir restituer la partie de 109,7 m² du terrain.

Il soutient, enfin, que la mise en possession par la Régie n’a pas été faite en vertu de l’arrêt du 20 novembre 1995, mais plutôt en vertu des droits de la requérante découlant de la loi n

o

10/2001.

15.

La requérante conteste ce point de vue.

16.

La Cour constate que, dans la présente affaire, bien que la requérante ait obtenu, le 20 novembre 1995, un arrêt définitif ordonnant au conseil de lui restituer un terrain, elle n’a obtenu la possession du terrain entier que le 30 avril 2004, c’est-à-dire plus de huit ans après l’adoption de cet arrêt.

17.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation des articles

6

§

1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1 à la Convention (

Sabin Popescu c. Roumanie

, n

o

48102/99, 2 mars 2004

;

Tacea c. Roumanie

, n

o

746/02, 29 septembre 2005

;

Dragne et autres c. Roumanie

, n

o

78047/01, 7 avril 2005).

18.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

19.

En définitive, bien que l’arrêt du 20 novembre 1995 ait établi une obligation à la charge du conseil et non à la charge de «

l’Etat

», la Cour note que le conseil est lui-même une autorité publique. Or, le fait pour le Gouvernement, partie de la même administration, de prendre ultérieurement une décision à l’encontre de l’exécution de l’arrêt en cause, fait ressortir un manque de coordination entre divers organes de l’administration, manque imputable à l’Etat, et qui a empêché la requérante de jouir de son terrain entier pendant plus de huit ans.

20.

Certes, le 30 octobre 2000, la cour d’appel a donné gain de cause à la Régie dans l’action en revendication introduite par la requérante. Cependant, n’ayant pas été saisie d’un tel grief par les parties, cette cour n’a pas constaté une impossibilité objective d’exécution. La Cour estime qu’il appartenait au conseil, débiteur de l’obligation de restitution, d’introduire une contestation à l’exécution, ou toute autre action, afin de faire établir l’impossibilité d’exécuter, ou de trouver d’autres moyens pour remplir ses obligations découlant de l’arrêt en cause.

21.

La Cour note enfin qu’après la communication de la requête et l’intervention du Gouvernement, la Régie a trouvé les moyens pour mettre la requérante en possession du restant du terrain, en remplissant ainsi, le

30 avril 2004, l’obligation mise à la charge de l’administration par l’arrêt du 20 novembre 1995.

22.

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière et des éléments concrets du dossier, la Cour estime qu’en l’espèce l’Etat, par le biais de ses organes spécialisés, n’a pas déployé tous les efforts nécessaires afin de faire exécuter avec célérité les décisions judiciaires favorables à la requérante.

Partant, il y a eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

23.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

24.

La requérante a réclamé, initialement, 70

000 euros (EUR) au titre du dommage matériel représentant le manque à gagner pour son terrain. Ultérieurement, elle a réclamé une somme comprise entre 61

603 EUR et 160

272 EUR, représentant l’intérêt qu’elle aurait pu obtenir si elle avait vendu le terrain entier en 1997. Elle réclame également 100

000

EUR au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.

25.

Le Gouvernement estime qu’en obtenant la restitution du terrain entier, la requérante a vu réparer tout préjudice matériel prétendument causé par la non-exécution. Il estime que l’octroi d’une somme au titre du manque à gagner n’est pas justifié en l’espèce. Il considère enfin que le constat éventuel d’une violation constitue une satisfaction équitable pour le préjudice moral allégué.

26.

La Cour rappelle qu’en espèce elle a conclu à la violation des articles

6

§

1 et 1 du Protocole n

o

1 en raison du délai dans l’exécution de l’arrêt du 20 novembre 1995, qui s’élève à plus de huit ans pour la partie du terrain occupée par la Régie.

S’agissant pourtant du manque à gagner prétendument causé par l’exécution tardive et l’impossibilité de jouir du terrain, la Cour observe que la requérante n’a pas accompagné ses prétentions des justificatifs pertinents qui auraient permis à la Cour d’établir la valeur du préjudice. Il n’y a donc pas lieu d’accorder à la requérante une indemnité à ce titre (

Dragne et autres c.

Roumanie

(satisfaction équitable), n

o

78047/01, §

18, 16

novembre 2006).

27.

De plus, la Cour estime que la requérante a subi un préjudice moral du fait notamment de la frustration provoquée par l’impossibilité de voir exécuter l’arrêt rendu en sa faveur et que ce préjudice n’est pas suffisamment compensé par un constat de violation.

28.

Dans ces circonstances, eu égard à l’ensemble des éléments se trouvant en sa possession et, statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour alloue à la requérante 4

000 EUR au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

29.

La requérante demande également le remboursement des frais et dépens engagés, sans pour autant quantifier ses prétentions.

30.

Le Gouvernement ne s’oppose pas à la restitution des frais effectivement engagés.

31.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande de la requérante.

C.

Intérêts moratoires

32.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1 à la Convention

;

3.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, 4

000 EUR (quatre mille euros), à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 novembre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président