SECȚIUNEA A Treia CAUZA TOADER c. ROMÂNIA Cerere nr. 25811/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 20 aprilie 2010 DEFINIF 20/07/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Toader c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 23 martie 2010, Renunță hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 25811/04) îndreptată împotriva României și din care o resortisantă a acestui stat, M. În conformitate cu art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a sesizat Curtea la data de 11 iunie 2004 (denumită în continuare "convenția pentru apărarea drepturilor omului") (denumită în continuare "Convenția privind drepturile omului") (denumită în continuare "Convenția privind libertățile fundamentale"). Guvernul României este reprezentat de agentul său, dl Răzvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 23 aprilie 2008, președintele celei de-a treia secțiuni a decis să comunice cererea guvernului și, așa cum permite art. 3 din Convenție, s-a decis, în același timp, că admisibilitatea și fondul cazului vor fi examinate. La 11 octombrie 1995, recurenta sesizează Tribunalul de Primă Instanță din Rădăuți cu privire la o acțiune în revendicare împotriva N.V., solicitând să fie pusă în posesia unui teren de 700 de metri pătrați, situat în municipalitatea Volovat, în departamentul Suceava, al cărui proprietar era N.V. și pe care N.V. îl ocupa fără a avea un titlu legal. Prin hotărârea din 30 ianuarie 1997, Tribunalul a primit acțiunea astfel cum fusese formulată. N.V. și recurenta au răspuns la apel, primul care contesta hotărârea menționată anterior și a doua suma cheltuielilor și cheltuielilor de judecată acordate. La 9 octombrie 1997, N.V. a solicitat suspendarea procedurii, pe motiv că aștepta soluția într-o cauză conexă cu care a fost sesizată instanța de primă instanță din Rădauți; reclamanta nu s-a opus acestei cereri; procedura a fost reluată la 23 noiembrie 1998, la cererea N.V. Tribunalul departamental din Suceava, după examinarea datelor topografice furnizate de comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, a constatat că reclamanta și N.V. nu dețineau, cel puțin în titlurile lor de proprietate respective, terenuri învecinate. Pe baza acestui fapt și a împrejurării că recurenta a formulat acțiunea în revendicare fără a cunoaște cu precizie persoana care ocupa terenul în litigiu, Tribunalul departamental a primit apelul din partea N.V., printr-o hotărâre din 11 noiembrie 1999. Recurenta s-a ocupat de casarea împotriva acestei hotărâri, pe motiv că stabilirea dreptului său de proprietate ar fi trebuit făcută prin intermediul unei expertize cadastrale, care, pe de altă parte, fusese aprobată inițial de tribunalul departamental, dar la care acesta renunțase, fără nicio justificare. 10. Printr-o hotărâre definitivă din 29 august 2000, Curtea de Apel de la Suceava a primit recursul recurentei, a clasat hotărârea din 11 noiembrie 1999 și a trimis cauza în fața tribunalului departamental, pentru o nouă hotărâre a apelului. Curtea de Apel a arătat că, contrar a ceea ce fusese judecat de tribunalul departamental, terenurile recurentei și ale N.V. au fost vecini și că era necesară o nouă examinare a fondului cauzei pentru a determina cine era proprietarul celor 700 de metri pătrați în litigiu. 11. Prin hotărârea din 12 noiembrie 2002, tribunalul județean din Suceava a respins apelul din partea N.V., menținând dispozițiile hotărârii din 30. ianuarie 1997 privind restituirea terenului în litigiu recurentei și a primit apelul acesteia cu privire la cheltuielile și cheltuielile de judecată. 12. N.V. s-a ocupat de recurs împotriva hotărârii menționate anterior. Prin hotărârea definitivă din 25 noiembrie 2003, închisă la 8 ianuarie 2004, Curtea de Apel de la Suceava a primit recursul în recurs și a respins acțiunea în revendicare a recurentei, pe motiv că nu și-a dovedit dreptul de proprietate. Curtea de Apel a indicat existența unor acțiuni paralele introduse de N.V. 13 printr-o hotărâre definitivă din 1 aprilie 2004, Curtea de Apel a respins ca nefondată contestația în anulare a recurentei 14. Prin hotărârea definitivă din 20 aprilie 2007, Curtea de Apel de la Suceava a respins acțiunea N.V. în anulare a titlului de proprietate al recurentei pe teren în litigiu. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 15. recurenta a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) asupra admisibilității 16. Guvernul ridică o excepție de la nerespectarea termenului de șase luni, susținând că acest termen ar trebui să fie calculat, în mod excepțional, din cauza comunicării către guvern a unicului motiv întemeiat pe durata procedurii, începând cu data pronunțării hotărârii din 25 noiembrie 2003, și nu începând cu 8 ianuarie 2004, data la care a fost redactată hotărârea. Guvernul consideră că, pentru a se plânge în fața Curții cu privire la durata excesivă a procedurii, recurenta nu avea nevoie să cunoască motivarea hotărârii menționate anterior și că dispozitivul hotărârii îi era accesibil încă de la pronunțarea hotărârii. 17. recurenta se opune acestei teze. 18. Curtea observă că, deși cererea a fost comunicată guvernului numai în ceea ce privește durata nejustificată a procedurii, recurenta, în cererea sa din 11 iunie 2004, a ridicat, de asemenea, obiecții din punctul de vedere al articolelor 13 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 19. Prin urmare, Curtea decide să respingă excepția guvernului, deoarece obiecțiunile recurentei au fost formulate în termen de șase luni, care a început să curgă la 8 ianuarie 2004, data redactării hotărârii și la care motivarea acesteia a fost disponibilă recurentei. 20. Pe de altă parte, Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. Guvernul indică faptul că durata procedurii este justificată atât de complexitatea cauzei, cât și de comportamentul recurentei, care nu s-ar fi opus întârzierii cu mai mult de un an, generată de cererea de suspendare formulată de N.V. (a se vedea punctul 7 de mai sus). Guvernul susține, de asemenea, că instanțele au fost diligente și că nu au existat, în procedură, perioade lungi de neacțiune care să le fie imputabile. 22. Curtea constată că perioada care trebuie luată în considerare a început la 11 octombrie 1995 cu sesizarea Tribunalului de Primă Instanță din Rădauți și s-a încheiat la 8 ianuarie 2004, data la care hotărârea din 23 octombrie 2004 a fost pusă la dispoziția publicului Noiembrie 2003 a Curții de Apel din Suceava, care a durat opt ani, două luni și 28 de zile, pentru trei grade de jurisdicție. 23. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). Comisia reamintește că, chiar și atunci când o procedură este reglementată de principiul dispozitiv, cum ar fi cazul în speță care constă în acordarea de către părți a competențelor de inițiativă și de stimulare, statelor contractante le revine sarcina de a-și organiza sistemul judiciar astfel încât instanțele lor să poată garanta dreptul fiecăruia de a obține o decizie definitivă cu privire la contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile într-un termen rezonabil ( Nicolai de Gorhez c. Belgia, n 11013/05, § 35, 16 octombrie 2007). Cu toate că cauza prezintă o anumită complexitate din cauza dificultăților de delimitare a limitelor terenului, Curtea constată în special că, prin hotărârea definitivă din 29 august 2000, Curtea de Apel de la Suceava a constatat că instanțele inferioare nu au fost suficient de diligente pentru a stabili, cel puțin, dacă terenurile recurentei și ale N.V. erau vecine. Curtea observă, de asemenea, că, deși perioada cuprinsă între 9 octombrie 1997 și 23 noiembrie 1998, în cursul căreia procedura a fost suspendată la cererea N.V., fără ca această suspendare să fie contestată de recurentă, aceasta nu este imputabilă instanțelor române, acestea au avut totuși la dispoziție aproape patru ani pentru a determina acest aspect esențial al acțiunii în revendicare de care au fost sesizate. 25. Având în vedere cele de mai sus și având în vedere durata globală a procedurii în cauză, Curtea consideră că, în cazul de față, durata procedurii în litigiu nu corespunde cerinței termenului rezonabil 26. Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 27. În ceea ce privește art. 13 din convenție, recurenta se plânge de o încălcare a dreptului său la o cale de atac eficientă în fața instanțelor române. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, invocă o încălcare a dreptului său la protecția bunurilor sale ca urmare a atribuirii terenului în litigiu către N.V. 28. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a identificat nicio formă de încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin articolele convenției. § 3 și 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 29. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită atribuirea proprietății terenului în litigiu și consideră că valoarea actuală a acestuia este de 17 310 EUR (EUR), sumă la care adaugă 800 EUR pentru pierderea de câștig și solicită, de asemenea, 8 000 EUR pentru prejudiciul moral. 31. Guvernul se opune pretențiilor recurentei 32. Curtea amintește că a ajuns la concluzia încălcării articolului 6 alineatul (1) din convenție din cauza duratei procedurii. Prin urmare, aceasta nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, consideră că recurenta a suferit un prejudiciu moral ca urmare a duratei excesive a procedurii. Statuând în mod echitabil, Comisia îi acordă 1 500 EUR în acest sens. Costuri și cheltuieli de judecată 33. Recurenta solicită 3 625 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată efectuate în fața instanțelor interne și în fața Curții. Ea trimite copii ale titlurilor de transport și ale facturilor de benzină. 34. Guvernul susține că documentele prezentate nu se referă la faptele speței. 35. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În lipsa unor dovezi pertinente, Curtea respinge cererea recurentei în ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată. Interese moratorii 36. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe baza ratei dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă în ceea ce privește motivul întemeiat pe durata procedurii [art. 6 alineatul (1) din Convenție] și inadmisibilă pentru surplusul menționat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, afirmă că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în temeiul articolului 2 din Convenția 1 500 EUR (mii de cinci sute de euro) care urmează să fie convertită în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului, pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă că, de la expirarea termenului suplimentar menționat și până la plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 20 aprilie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte
TROISIÈME SECTION
TOADER c. ROUMANIE
(
Requête n
o
25811/04)
ARRÊT
20 avril 2010
20/07/2010
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Toader c. Roumanie,
La Cour européenne des droits de l'homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Ann Power,
juges,
et de Santiago Quesada,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 23 mars 2010,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
25811/04) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet État, M
me
Aurica Toader («
la requérante»), a saisi la Cour le 11 juin 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
3.
Le 23 avril 2008, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article
29
§
3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
4.
Le 11 octobre 1995, la requérante saisit le tribunal de première instance de Rădăuți d'une action en revendication contre N.V., demandant à être mise en possession d'un terrain de 700 mètres carrés, sis dans la commune de Volovăț, dans le département de Suceava, dont elle était propriétaire et que N.V. occupait sans avoir de titre légal.
5.
Par un jugement du 30 janvier 1997, le tribunal accueillit l'action telle qu'elle avait été formulée.
6.
N.V. et la requérante interjetèrent appel, le premier contestant le jugement précité et la deuxième le montant des frais et dépens accordés.
7.
Le 9 octobre 1997, N.V. demanda la suspension de la procédure, au motif qu'il attendait la solution dans une affaire connexe dont le tribunal de première instance de Rădăuți était saisi. La requérante ne s'opposa pas à cette demande. La procédure fut reprise le 23 novembre 1998, à la demande de N.V.
8.
Le tribunal départemental de Suceava, après avoir examiné les données topographiques fournies par la commission locale pour l'application de la loi n
o
18/1991, constata que la requérante et N.V. ne détenaient pas, au moins dans leurs titres de propriété respectifs, de terrains qui soient voisins. S'appuyant sur ce fait et sur la circonstance que la requérante avait formulé l'action en revendication sans connaître avec précision la personne qui occupait le terrain litigieux, le tribunal départemental accueillit l'appel de N.V., par un arrêt du 11 novembre 1999.
9.
La requérante se pourvut en cassation contre cet arrêt, au motif que la détermination de son droit de propriété aurait dû être faite par le biais d'une expertise cadastrale, qui par ailleurs avait été approuvée initialement par le tribunal départemental, mais à laquelle celui-ci avait renoncé, sans justification.
10.
Par un arrêt définitif du 29 août 2000, la cour d'appel de Suceava accueillit le recours de la requérante, cassa l'arrêt du 11 novembre 1999 et renvoya l'affaire devant le tribunal départemental, pour un nouveau jugement de l'appel. La cour d'appel releva que, contrairement à ce qui avait été jugé par le tribunal départemental, les terrains de la requérante et de N.V. étaient voisins et qu'un nouvel examen du fond de l'affaire était nécessaire pour déterminer qui était le propriétaire des 700 mètres carrés en litige.
11.
Par un arrêt du 12 novembre 2002, le tribunal départemental de Suceava rejeta l'appel de N.V., maintint les dispositions du jugement du 30
janvier 1997 concernant la restitution du terrain litigieux à la requérante et accueillit l'appel de celle-ci concernant les frais et dépens.
12.
N.V. se pourvut en recours contre l'arrêt précité. Par un arrêt définitif du 25 novembre 2003, mis au net le 8 janvier 2004, la cour d'appel de Suceava accueillit le pourvoi en recours et rejeta l'action en revendication de la requérante, au motif qu'elle n'avait pas prouvé son droit de propriété. La cour d'appel nota l'existence d'actions parallèles introduites par N.V. pour faire annuler le titre de propriété de la requérante et jugea qu'il était loisible à la requérante d'attendre l'issue de ces procédures pour revendiquer son terrain.
13.
Par un arrêt définitif du 1
er
avril 2004, la cour d'appel rejeta comme mal fondée la contestation en annulation de la requérante.
14.
Par un arrêt définitif du 20 avril 2007, la cour d'appel de Suceava rejeta l'action de N.V. en annulation du titre de propriété de la requérante sur le terrain litigieux.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
15.
La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Sur la recevabilité
16.
Le Gouvernement soulève une exception tirée du non respect du délai de six mois, arguant que ce délai devrait être calculé, exceptionnellement, en raison de la communication au Gouvernement du seul grief tiré de la durée de la procédure, à partir de la date du prononcé de l'arrêt du 25 novembre 2003, et non pas à partir du 8 janvier 2004, date à laquelle cet arrêt a été rédigé. Le Gouvernement estime que pour se plaindre devant la Cour de la durée déraisonnable de la procédure, la requérante n'avait pas besoin de connaître la motivation de l'arrêt susmentionné, et que le dispositif de l'arrêt lui était accessible dès le prononcé.
17.
La requérante s'oppose à cette thèse.
18.
La Cour observe que, bien que la requête n'ait été communiquée au Gouvernement qu'en ce qui concerne la durée déraisonnable de la procédure, la requérante, dans sa requête du 11 juin 2004, a soulevé également des griefs sous l'angle des articles 13 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
19.
Dès lors, la Cour décide de rejeter l'exception du Gouvernement, les griefs de la requérante ayant été formulés dans le délai de six mois, qui a commencé à courir le 8 janvier 2004, date de la rédaction de l'arrêt et à laquelle la motivation de celui-ci a été disponible à la requérante.
20.
Par ailleurs, la Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
21.
Le Gouvernement indique que la durée de la procédure est justifiée, tant par la complexité de l'affaire, que par le comportement de la requérante, qui ne se serait pas opposée au retard de plus d'un an, engendré par la demande de suspension formulée par N.V. (§ 7 ci-dessus). Le Gouvernement fait valoir par ailleurs que les juridictions ont été diligentes et qu'il n'y pas eu, dans la procédure, de longues périodes d'inaction qui leur soient imputables.
22.
La Cour note que la période à considérer a débuté le 11 octobre 1995 avec la saisine du tribunal de première instance de Rădăuți, et s'est terminée le 8 janvier 2004, date de la mise au net de l'arrêt du 23
novembre 2003 de la cour d'appel de Suceava. Elle a donc duré huit ans, deux mois et vingt-huit jours, pour trois degrés de juridiction.
23.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). Elle rappelle que, même lorsqu'une procédure est régie par le principe dispositif, tel le cas d'espèce qui consiste à donner aux parties des pouvoirs d'initiative et d'impulsion, il incombe aux États contractants d'organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d'obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable (
Nicolai de Gorhez c. Belgique
, n
o
11013/05, § 35, 16 octobre 2007).
24.
Bien que l'affaire présentât une certaine complexité en raison de la difficulté de délimitation des limites des terrains, la Cour observe notamment que par l'arrêt définitif du 29 août 2000, la cour d'appel de Suceava a constaté que les juridictions inférieures n'avaient pas été suffisamment diligentes pour établir, au moins, si les terrains de la requérante et de N.V. étaient voisins. La Cour observe également que, bien que la période allant du 9 octobre 1997 au 23 novembre 1998, durant laquelle la procédure a été suspendue à la demande de N.V., sans que cette suspension soit contestée par la requérante, n'est pas imputable aux juridictions roumaines, celles-ci ont pourtant eu près de quatre ans à leur disposition pour déterminer cet aspect essentiel de l'action en revendication dont elles étaient saisies.
25.
Eu égard à ce qui précède et compte tenu de la durée globale de la procédure en question, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l'exigence du «
délai raisonnable
».
26.
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
II.
27.
La requérante se plaint, sous l'angle de l'article 13 de la Convention et faisant valoir des difficultés d'ordre administratif devant les tribunaux roumains, d'une violation de son droit à un recours effectif. Invoquant l'article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, elle allègue une violation de son droit à la protection de ses biens, en raison de l'attribution du terrain litigieux à N.V.
28.
Compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n'a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par les articles de la Convention. Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article
35
§§ 3 et 4 de la Convention.
III.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
29.
Aux termes de l'article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
30.
La requérante demande l'attribution de la propriété du terrain litigieux. Elle estime que la valeur actuelle de celui-ci est de 17
310 euros (EUR), somme à laquelle elle ajoute 800 EUR pour le manque à gagner. Elle réclame en outre 8 000 EUR au titre du dommage moral.
31.
Le Gouvernement s'oppose aux prétentions de la requérante.
32.
La Cour rappelle avoir conclu à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison de la durée de la procédure. Dès lors, elle n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime que la requérante a subi un tort moral du fait de la durée excessive de la procédure. Statuant en équité, elle lui accorde 1 500 EUR à ce titre.
B.
Frais et dépens
33.
La requérante demande 3
625 EUR pour frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour. Elle envoie des copies de titres de transport et de factures d'essence.
34.
Le Gouvernement fait valoir que les justificatifs présentés ne concernent pas les faits de l'espèce.
35.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'absence de justificatifs pertinents, la Cour rejette la demande de la requérante en ce qui concerne les frais et dépens.
C.
Intérêts moratoires
36.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable pour ce qui est du grief fondé sur la durée de la procédure (article 6 § 1 de la Convention) et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l'État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif en vertu de l'article
44
§
2 de la Convention 1
500 EUR (mille cinq cents euros), à convertir dans la monnaie de l'État défendeur au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur cette somme
;
b)
qu'à compter de l'expiration du délai sus-indiqué et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 avril 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Greffier
Président