ROMÂNIA (solicitarea nr. 46011/06) HOTĂRÂREA STRASBURG 19 ianuarie 2010 DEFINIF 19/04/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Chiva c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Bošjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecătorii, de Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera de consiliu la 15 decembrie 2009, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se găsește o cerere (n 46011/06) îndreptat împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, Traian Chiva ( La 17 iunie 2008, președintele secțiunii a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Reclamantul s-a născut în 1949 și își are reședința în Bolintin Vale. La 17 iunie 2003, reclamantul sesizează Tribunalul de Primă Instanță din Bolintin Vale ( situat în Bolintin Vale, în locul numit Poarta Luncii Tribunalul și-a primit acțiunea și a ordonat comisiei să-l pună în posesia terenului menționat, în locația menționată, și să-i elibereze un titlu de proprietate, imediat după primirea de către aceasta din urmă de pe teritoriul agenției de domenii de la La 16 februarie 2004, reclamantul sesizează instanța cu privire la o cerere de anulare a unui contract încheiat între societățile A. și S. privind vânzarea mai multor terenuri. La 22 aprilie 2004, reclamantul sesizează instanța cu privire la o altă cerere de condamnare a primăriei din Bolintin Vale, a comisiei locale și a comisiei departamentale pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 privind domeniul de aplicare a dreptului de proprietate asupra terenului de 3 500 m, care îi fusese atribuită prin hotărârea definitivă. Instanța se alătură celor două cereri printr-o hotărâre înainte de a pronunța dreptul din 16 decembrie 2004. Prin hotărârea definitivă din 5 aprilie 2006, tribunalul departamental din Giurgiu a respins cererile reclamantului. În ceea ce privește prima sa cerere, Tribunalul a reținut că terenul solicitat nu se afla printre terenurile care fac obiectul contractului de vânzare atacat. din 2 iulie 2003 ordonase atribuirea terenului respectiv numai după încheierea procedurilor privind predarea terenului de către Agenție comisiei locale, proceduri care nu erau finalizate. 11. La 11 august 2008, cu acordul reclamantului, comisia locală i-a eliberat un titlu de proprietate pentru un teren de 3 500 m situat într-o altă locație decât cea prevăzută de hotărârea definitivă. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 12. Legislaia internă relevantă, și anume extrase din legile 18/1991 privind domeniul funciar, 169/1997 de modificare a Legii 18/91 și 29/1990 privind litigiile administrative, este descrisă în cauza Sabin Popescu c. România 48102/99, §§ 42-46, 2 martie 2004). 13. Dispozițiile relevante în speță ale Legii nr. 26/2001 privind privatizarea societăților comerciale care dețin terenuri agricole care intră sub incidența domeniului public și privat de la Õ Õ , publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 7 iunie 2001, se citesc astfel Art. 7 alin. (7). În cooperare cu Oficiul pentru cadastru agricol și organizarea teritoriului agricol, Agenția pentru domenii de activitate agricolă stabilește inventarul terenurilor care fac obiectul refacerii dreptului de proprietate conform dispozițiilor legale n 18/1991 [pe teren] și 1291/2000 [pe tema refacerii dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și forestiere] și, pe baza unui protocol, le înapoiază comisiilor locale, astfel încât titularilor de drept să li se elibereze titluri de proprietate și să fie plasați în posesia [a terenurilor atribuite]. 14. 268/2001, intrate în vigoare ca urmare a publicării în Jurnalul Oficial din 17 iulie 2001 a la . l . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Înainte de încheierea protocolului menționat, agenția ia notă de cererea comisiei departamentale, însoțită de orice document relevant, precum și de documentația privind predarea terenurilor, așa cum a fost prezentată de consiliul său de administrație. Regulamentul de punere în aplicare nr. 18/2001, intrat în vigoare în urma publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 21 decembrie 2002 (JO L 1172/2001), prevede, de asemenea, că terenurile menționate la art. 7 alineatul (7) din Legea nr. 268/2001 trebuie predate comisiilor locale pe baza unui protocol [art. 44 alineatul (1) și alineatul (2) ]. PRIVIND VIOLAȚIILE ALEGATE DE LA ARTICOLELE 6 § 1 DIN CONVENȚIE ȘI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 1 CONVENȚIA 16. Reclamantul susține că neexecutarea hotărârii definitive pronunțate în favoarea sa a încălcat dreptul de acces la o instanță, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, precum și dreptul său la respectarea bunurilor sale, astfel cum se prevede la art. 1 din Protocolul nr. (1) Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 17. Curtea constată că Tribunalul nu este în mod clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Pe fond 18. Guvernul recunoaște că reclamantul avea dreptul de a fi pus în posesia terenului situat în locația menționată de hotărârea definitivă din 2 iulie 2003, dar reamintește totuși că executarea hotărârii respective depindea de finalizarea procedurii de predare a terenului de către agenție comisiei locale. În cele din urmă, acesta subliniază că reclamantul a fost de acord ca comisia locală să îl pună în posesia unui teren situat într-o altă locație și că, prin urmare, autoritățile interne și-au îndeplinit obligațiile. 19. Reclamantul și-a dat acordul să fie pus în posesia unui teren diferit, dar subliniază că acesta are o valoare mult mai mică decât terenul la care avea dreptul și că comisia locală la a pus în posesie mai mulți ani după pronunțarea hotărârii definitive în favoarea sa 20. În primul rând, Curtea arată că, prin hotărârea definitivă menționată anterior, recurentului i se recunoaște dreptul de a-și reconstitui dreptul de proprietate pe un teren de 3 500 m situat într-un anumit loc. 21. Comisia observă că, în conformitate cu dreptul intern aplicabil în speță (punctul 13-15 de mai sus), Comisia departamentală a fost obligată să transmită documentația referitoare la terenul în cauză agenției care, la rândul său, după verificarea legalității documentelor prezentate, trebuia să o predea comisiei locale pe baza unui protocol. 22. Curtea observă apoi că reclamantul și-a dat acordul pentru ca acesta să fie pus în posesia unui teren diferit de cel atribuit prin hotărârea definitivă. Cu toate că a trebuit să aștepte mai mulți ani pentru a primi un teren, Curtea consideră că autoritățile interne și-au îndeplinit obligațiile care decurg din hotărârea definitivă menționată, având în vedere consimțământul neechivoc al reclamantului. 23. Cu toate acestea, Curtea arată că un termen de aproximativ cinci ani a expirat în speță înainte ca autoritățile interne să dea reclamantului un titlu de proprietate. 24. În această privință, Curtea amintește că este de competența fiecărui stat contractant să dispună de un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin Ruianu c. România 34647/97, punctul 66, 17 iunie 2003). Prin urmare, în măsura în care dispozițiile interne menționate anterior au pus în sarcina autorităților interne obligații concrete pentru a asigura îndeplinirea procedurilor care vizează refacerea dreptului de proprietate al reclamantului pe teren atribuit, Curtea consideră că termenul de inactivitate observat în speță ca urmare a finalizării procedurilor menționate anterior este imputabil autorităților interne. 25. În continuare, Curtea arată că termenul respectiv nu este rezonabil, având în vedere jurisprudența Curții în această privință (Dorneanu c. România, n 1818/02, § 52, 26 iulie 2007 Becciu c. Moldova, n 32347/04, § 28, 13 noiembrie 2007) și reamintește, în acest sens, că omisiunea Autoritățile, fără o justificare relevantă, de a executa o decizie definitivă într-un termen rezonabil, pot conduce la o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția nr. 1 și a articolului 1 din Protocolul nr. 1, în special atunci când obligația de executare a deciziei în cauză aparține unei autorități administrative (a se vedea Acatrinei c. România 7114/02, § 40, 26 octombrie 2006 și Dorneanu, citată anterior, § 41 26). După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că nu s-a depus toate eforturile necesare pentru a asigura executarea cu cele mai bune intenii a hotărârii judecătorești favorabile reclamantului. Prin urmare, în speță, s-a săvârșit încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenie și a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND PUNEREA ÎN APLICARE A ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 27. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de faptul că: impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 240 EUR (EUR) pentru prejudiciul material suferit, sumă reprezentând diferența de valoare dintre terenul pe care l-a primit și cel atribuit prin hotărârea definitivă din 2 iulie 2003. Guvernul contestă suma solicitată de reclamant pentru prejudiciul material, considerând că valoarea de un hectar în regiune este de maximum 75 EUR. În ceea ce privește prejudiciul moral, consideră că o constatare a încălcării ar fi suficientă pentru a remedia prejudiciul moral menționat. 30. Curtea amintește că a ajuns la concluzia că încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 numai din cauza întârzierii observate în executarea hotărârii definitive favorabile reclamantului. Aceasta nu indică nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și cererea pentru prejudiciul material și respingerea acesteia. Pe de altă parte, Comisia consideră că durata neexecutării a cauzat reclamantului o stare de frustrare și de incertitudine că o simplă constatare a încălcării nu este suficientă pentru a remedia. Prin urmare, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 5 000 EUR pentru prejudiciul moral. Costuri și cheltuieli de judecată 31. Reclamantul solicită, de asemenea, 1 954,59 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne și în fața Curții. Acesta furnizează documente justificative pentru această sumă, în special contracte de asistență juridică, retrageri din plata cheltuielilor de judecată ale avocaților, precum și alte documente justificative care atestă plata diferitelor cheltuieli legate de procedurile interne inițiate. 32. Guvernul nu se referă la rambursarea costurilor reale, necesare și rezonabile, dar observă că mai multe contracte de asistență juridică nu menționează referințele procedurilor interne și că mai multe plăți sunt legate de costuri care nu au legătură de cauzalitate cu prezenta cauză. 33. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR, toate costurile. Interese moratoriu 34. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA L că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție 000 EUR (cinci mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale (ii. 500 EUR (mii de cinci sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitant, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că sumele menționate anterior vor fi convertite în moneda landului pârât la rata aplicabilă la data decontării de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 19 ianuarie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte
TROISIÈME SECTION
CHIVA c. ROUMANIE
(Requête n
o
46011/06)
ARRÊT
19 janvier 2010
19/04/2010
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Chiva c. Roumanie,
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Elisabet Fura,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Egbert Myjer,
Luis López Guerra,
Ann Power,
juges,
de Santiago Quesada,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 décembre 2009,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
46011/06) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Traian Chiva («
le requérant
»), a saisi la Cour le 2 octobre 2006 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
Oana Elena Mitran Costache, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
3.
Le 17 juin 2008, le président de la troisième section a décidé
de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet
l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
I.
4.
Le requérant est né en 1949 et réside à Bolintin Vale.
5.
Le 17 juin 2003,
le requérant saisit le tribunal de première instance de Bolintin Vale («
le tribunal
») d’une action à l’encontre de la commission locale pour l’application de la loi n
o
18/1991 sur le domaine foncier («
la commission locale
») visant à obtenir la reconstitution de son droit de propriété sur un terrain de 3 500 m
2
situé à Bolintin Vale, dans l’endroit nommé «
Poarta Luncii – râul Argeș
», se trouvant à l’époque dans le domaine de la société d’Etat A.
6.
Par un jugement définitif du 2 juillet 2003 («
le jugement définitif
»), le tribunal accueillit son action et ordonna à la commission de le mettre en possession dudit terrain, dans l’emplacement mentionné, et de lui délivrer un titre de propriété, dès réception par cette dernière du terrain de l’Agence des domaines de l’Etat («
l’Agence
»), selon la procédure prévue par l’article 9 de l’arrêté du Gouvernement n
o
626/2001.
7.
Le 16 février 2004, le requérant saisit le tribunal d’une demande visant à obtenir l’annulation d’un contrat conclu entre les sociétés A. et S. et portant sur la vente de plusieurs terrains. Il alléguait que le terrain qui lui avait été attribué par le jugement définitif se retrouvait parmi les terrains faisant l’objet de la vente.
8.
Le 22 avril 2004, le requérant saisit le tribunal d’une autre demande tendant à faire condamner la mairie de Bolintin Vale, la commission locale et la commission départementale pour l’application de la loi n
o
18/1991 sur le domaine foncier à lui délivrer un titre de propriété pour le terrain de 3 500 m
2
qui lui avait été attribué par le jugement définitif.
9.
Le tribunal joignit les deux demandes par un jugement avant dire droit du 16 décembre 2004.
10.
Par un arrêt définitif du 5 avril 2006, le tribunal départemental de Giurgiu rejeta les demandes du requérant. Pour ce qui était de sa première demande, il retint que le terrain réclamé ne se trouvait pas parmi les terrains faisant l’objet du contrat de vente attaqué. S’agissant de sa deuxième demande, le tribunal releva que le jugement définitif
du 2 juillet 2003 avait ordonné l’attribution dudit terrain uniquement après l’accomplissement des procédures concernant la remise du terrain par l’Agence à la commission locale, procédures qui n’étaient pas achevées.
11.
Le 11 août 2008, avec l’accord du requérant, la commission locale lui délivra un titre de propriété pour un terrain de 3 500 m
2
situé dans un autre emplacement que celui ordonné par le jugement définitif.
II.
12.
La législation interne pertinente, à savoir des extraits des lois
n
os
18/1991 sur le domaine foncier, 169/1997 portant modification de la loi
n
o
18/1991 et 29/1990 sur le contentieux administratif, est décrite dans l’affaire
Sabin Popescu c. Roumanie
(n
o
48102/99, §§ 42-46, 2 mars 2004).
13.
Les dispositions pertinentes en l’espèce de la loi n
o
268/2001 sur la privatisation des sociétés commerciales détenant des terrains agricoles relevant du domaine publique et privé de l’Etat («
loi n
o
268/2001
»), publiée au Journal officiel du 7 juin 2001, se lisent ainsi
:
Article 7 § 7
«
L’Agence des domaines de l’Etat, en coopération avec l’Office du cadastre agricole et de l’organisation du territoire agricole, établit l’inventaire des terrains faisant l’objet de la reconstitution du droit de propriété selon les dispositions des lois n
os
18/1991 [sur le domaine foncier] et 1/2000 [sur la reconstitution du droit de propriété sur les terrains agricoles et forestiers] et les remet, sur la base d’un protocole, aux commissions locales, afin que les ayants droit se voient délivrer des titres de propriété et qu’ils soient mis en possession [des terrains attribués].
»
14.
Selon les Normes méthodologiques d’application de la loi
n
o
268/2001, entrées en vigueur à la suite de la publication au Journal officiel du 17 juillet 2001 de l’arrêté du Gouvernement n
o
626/2001, la remise des terrains par l’Agence des domaines de l’Etat se fait à la demande des commissions départementales sur la base d’un protocole. Avant la conclusion dudit protocole, l’Agence prend note de la demande de la commission départementale, accompagnée de tout document pertinent, ainsi que de la documentation relative à la remise des terrains, telle qu’établie par son Conseil d’administration. L’Agence doit procéder également à
un contrôle de la légalité des documents présentés (article 9 §§ 1 et 2).
15.
Le règlement d’application de la loi n
o
18/1991, entré en vigueur à la suite de la publication dans le Journal officiel du 21 décembre 2002 de l’arrêté gouvernemental n
o
1172/2001, prévoit également que les terrains mentionnés à l’article 7 § 7 de la loi n
o
268/2001 doivent être remis aux commissions locales sur la base d’un protocole (article 44 §§ 1 et 2).
I.
SUR LES VIOLATIONS ALLÉGUÉES DES ARTICLES 6 § 1 DE LA CONVENTION ET 1 DU PROTOCOLE N
o
16.
Le requérant allègue que la non-exécution du jugement définitif rendu en sa faveur a enfreint son droit d’accès à un tribunal, tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi que son droit au respect de ses biens, tel que prévu par l’article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellés dans leurs parties pertinentes
:
Article 6 § 1
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Article 1 du Protocole n
o
1
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
A.
Sur la recevabilité
17.
La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.
B.
Sur le fond
18.
Le Gouvernement reconnaît que le requérant était en droit de se voir mettre en possession du terrain situé dans l’emplacement mentionné par le jugement définitif du 2 juillet 2003, mais rappelle toutefois que l’exécution dudit jugement dépendait de l’achèvement de la procédure de remise du terrain par l’Agence à la commission locale. Il relève enfin que le requérant a consenti à ce que la commission locale le mette en possession d’un terrain situé dans un autre emplacement et que, dès lors, les autorités internes ont satisfait à leurs obligations.
19.
Le requérant admet qu’il a donné son accord à être mis en possession d’un terrain différent, mais souligne que celui-ci a une valeur bien inférieure au terrain auquel il avait droit et que la commission locale l’a mis en possession plusieurs années après le prononcé du jugement définitif en sa faveur.
20.
La Cour relève tout d’abord que, par le jugement définitif susmentionné, le requérant s’est vu reconnaître son droit à se voir reconstituer le droit de propriété sur un terrain de 3 500 m
2
situé dans un emplacement précis.
21.
Elle observe que, selon le droit interne applicable en l’espèce (paragraphes 13-15 ci-dessus), il incombait à la commission départementale de transmettre la documentation concernant le terrain en question à l’Agence qui, à son tour, après un contrôle de légalité des documents présentés, devait le remettre à la commission locale sur la base
d’un protocole.
22.
La Cour observe ensuite que le requérant a donné son accord pour qu’il soit mis en possession d’un terrain différent de celui attribué par le jugement définitif. Bien qu’il lui a fallu attendre plusieurs années pour se voir proposer un terrain, la Cour estime que les autorités internes ont satisfait à leurs obligations découlant dudit jugement définitif, eu égard au consentement non équivoque du requérant.
23.
La Cour relève toutefois qu’un délai d’environ cinq ans s’est écoulé en l’espèce avant que les autorités internes ne procèdent à la délivrance d’un titre de propriété au requérant.
24.
A cet égard, la Cour rappelle qu’il appartient à chaque Etat contractant de se doter d’un arsenal juridique adéquat et suffisant pour assurer le respect des obligations positives qui lui incombent
(
Ruianu c. Roumanie
,
n
o
34647/97, §
66, 17 juin 2003). Partant, dans la mesure où les dispositions internes susmentionnées mettaient à la charge des autorités internes des obligations concrètes afin d’assurer l’accomplissement des procédures visant la reconstitution du droit de propriété du requérant sur le terrain attribué, la Cour estime que le délai d’inactivité observé en l’espèce dû à l’inachèvement desdites procédures est imputable aux autorités internes.
25.
Elle relève ensuite que ledit délai n’apparaît pas comme raisonnable, au vu de la jurisprudence de la Cour en la matière (
Dorneanu c.
Roumanie
, n
o
1818/02, §
52, 26
juillet 2007
;
Becciu c. Moldova
, n
o
32347/04, § 28,
13 novembre 2007) et rappelle à ce titre que l’omission des
autorités, sans justification pertinente, d’exécuter dans un délai raisonnable une décision définitive peut entraîner une violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1, surtout quand l’obligation de faire exécuter la décision en cause appartient à une autorité administrative (voir
Acatrinei c. Roumanie
,
n
o
7114/02, § 40, 26 octobre 2006, et
Dorneanu
, précité, §
41).
26.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour estime que l’Etat n’a pas déployé tous les efforts nécessaires afin de faire exécuter avec célérité la décision judiciaire favorable au requérant.
Partant, il y a eu en l’espèce violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
27.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
28.
Le requérant réclame 114
240 euros (EUR) au titre du préjudice matériel subi, montant représentant la différence de valeur entre le terrain qu’il avait reçu et celui attribué par le jugement définitif du 2 juillet 2003. Il sollicite également 500
000 EUR au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
29.
Le Gouvernement conteste le montant demandé par le requérant au titre du préjudice matériel, estimant que la valeur d’un hectare dans la région est de maximum 75 EUR. S’agissant du dommage moral, il estime qu’un constat de violation suffirait pour réparer le préjudice moral allégué.
30.
La Cour rappelle qu’elle a conclu à la violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1 uniquement en raison du retard observé dans l’exécution du jugement définitif favorable au requérant. Elle n’observe aucun lien de causalité entre la violation constatée et la demande au titre du préjudice matériel et la rejette. En revanche, elle estime que la durée de la non-exécution a dû causer au requérant un état de frustration et d’incertitude qu’un simple constat de violation ne suffit pas à réparer. La Cour considère donc qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 5
000 EUR au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
31.
Le requérant demande également 1
954,59 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour. Il fournit des justificatifs pour ce montant, notamment des contrats d’assistance juridique, des quittances de paiement des honoraires d’avocat, ainsi que d’autres justificatifs attestant le paiement des divers frais relatifs aux procédures internes engagées.
32.
Le Gouvernement ne s’oppose pas au remboursement des frais réels, nécessaires et raisonnables. Il fait toutefois observer que plusieurs contrats d’assistance juridique ne mentionnent pas les références des procédures internes et que plusieurs quittances de paiement sont relatives à des frais qui n’ont pas de lien de causalité avec la présente affaire.
33.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1
500 EUR, tous frais confondus.
C.
Intérêts moratoires
34.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1
;
3.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention
:
i.
5
000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral
;
ii.
1
500 EUR (mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens
;
b)
que les sommes susmentionnées seront à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement
;
c)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 janvier 2010, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Greffier
Président