AFFAIRE BIZAU c. ROUMANIE

AFFAIRE BIZAU c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA BIZĂ c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 26622/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 ianuarie 2009 DEFINIF 27/04/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza BIZĂU c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemela, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și de Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 6 ianuarie 2009, Renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La origine a cauzei se află o cerere (n 26622/03) îndreptată împotriva României și inclusiv un resortisant al acestui stat, domnul Gheorghe Biz La 4 august 2003, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăilor fundamentale ( La 20 martie 2007, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. Până în 2000, reclamantul era agent al poliției de frontieră și avea statut de militar. La 31 martie 2000, acesta a fost repartizat armatei de rezervă și retras anticipat. La alocarea către rezervație, reclamantului i s-a acordat o alocație corespunzătoare a douăzeci și patru de solduri brute, în conformitate cu art. 31 din Legea nr. 138 din 20 iulie 1999 privind salariile și alte drepturi ale militarilor. Potrivit acestui articol, alocația nu era impozabilă. În plus, în temeiul articolului 80 din Legea nr. 56 din 4 iunie 2002 ( În ceea ce privește alocarea prevăzută la art. 31 alineatul (1) din Legea nr. 138/99, la data la care a fost plătită taxa pe venit, Ministerul landurilor despăgubește suma impozitului pe venit, calculată în conformitate cu dispozițiile din Ordonanța nr. 73 din 27 august 1999 privind impozitul pe venit, reținându-se astfel o sumă de 45 345 644 lei românești, adică aproximativ 2 446 euro. În ceea ce privește ajutorul financiar acordat în temeiul Legii nr. 56/1992, Ministerul a calculat-o în funcție de soldul net, ceea ce înseamnă că expresia "sold integral" menționată în legea menționată anterior se referă la soldul net și nu la soldul brut. Reclamantul consideră că a fost privat de o sumă de 18 844 944 lei românești, adică aproximativ 1 017 EUR, corespunzător la impozitul pe venit calculat în conformitate cu dispozițiile din ordonanța nr. 73/99. 10. Reclamantul sesizează instanța județală din București cu privire la o acțiune împotriva Ministerului de l 138/99 și 56/1992 ar exonera de plata impozitului pe profit și pe ajutorul financiar la care avea dreptul. El a solicitat, de asemenea, majorarea acestor sume pentru a ține seama de inflație. 11. Prin hotărârea din 11 noiembrie 2002, după o casare cu trimitere, tribunalul județean din București a respins acțiunea reclamantului. În ceea ce privește alocarea prevăzută la art. 31 din Legea nr. 138/99, Instanța este de acord că, în momentul în care reclamantul fusese retras, ordonanța nr. 73/99 era și ea în vigoare și că, chiar dacă alocația în cauză era calculată în funcție de soldul lunar brut, suma trebuia să fie supusă impozitului pe profit, întrucât ordonanța nr. 73/1999 menționa soldul net. În ceea ce privește ajutorul financiar plătit în temeiul legii nr. 56/1992, instanța a considerat că, în realitate, soldul integral, menționat de legea menționată, era soldul lunar net, nu soldul lunar brut, așa cum susținea reclamantul, și că această sumă nu a fost supusă impozitului. 12. Această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă din 25 februarie 2003 a instanței de apel din București, care a respins acțiunea reclamantului. II. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în hotărârea Driha c. România 29556/02, § 10-17, 21 februarie 2008). 14. La art. 80 alineatul (3) din Legea nr. 56 din 4 iunie 1992 privind frontiera statului, astfel cum a fost modificată prin Ordonanța guvernului nr. 80/1999, se formulează astfel. Angajații poliției române de frontieră care și-au pierdut complet capacitatea de muncă în timpul și în legătură cu munca beneficiază, în afara drepturilor care decurg din pensionare, de un ajutor financiar de 12 ori mai mare decât soldul total al ultimei luni de activitate. 15. Spre deosebire de alocația prevăzută de legea nr. 138/1999, ajutorul acordat în temeiul Legii privind frontiera lapei nu a făcut obiectul unei jurisprudențe contradictorii la nivelul Curții Supreme de Justiție, marea majoritate a instanțelor naționale nevoite să interpreteze termenii PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 CONVENȚIA 16. Reclamantul susține că alocarea și asistența financiară primite în temeiul Legii nr. 138/99 și 56/1992 la pensionare au fost supuse în mod ilegal impozitului pe profit, sub rezerva necunoașterii articolului 1 din Protocolul nr. 1, ale cărui dispoziții se citesc astfel Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 17. Invocând în special cauza Kopecky c. Slovacia ([GC], nr. 44912/98, CEDH 2004-IX), guvernul consideră că reclamantul nu dispune de un bun actual, nici de o creanță sau de o speranță legitimă astfel încât art. 1 din Protocolul nr 1 nu găsește de ce să aplice în speță, în măsura în care reclamantul nu se poate invoca nici de o decizie definitivă în favoarea sa, nici de o jurisprudență bine stabilită în În ceea ce privește ajutorul financiar primit de solicitant în temeiul Legii nr. 56/1992, Curtea constată că impozitul său era prevăzut de Legea, astfel cum a fost interpretată în speță de instanțele naționale. Spre deosebire de alocația care face obiectul legii nr. 138/99, acest ajutor nu a ridicat o jurisprudență contradictorie la nivelul Curții Supreme de Justiție. În sensul Convenției, în ceea ce privește suma pe care o pretinde că a fost reținută ilegal în temeiul Legii nr. 56/1992. 19. În consecință, această parte a spătarului este incompatibilă cu dispozițiile Convenției și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. 20. În ceea ce privește partea care rezultă din impozitarea alocației percepute în temeiul Legii nr. 138/99, Curtea consideră că, având în vedere natura obiecțiunilor și elementele dosarului, este necesar să se adauge fondul la excepția impusă de guvern. 21. Pe de altă parte, Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 22. Guvernul consideră că nu există divergențe majore în jurisprudența națională în acest domeniu, nici absența unui mecanism care să permită eliminarea unor astfel de divergențe, în măsura în care, prin intermediul acțiunii în anulare, jurisprudența Curții Supreme de Justiție a devenit constantă în sensul impunerii alocațiilor în cauză 23. Curtea amintește că, în cauza Driha c. România 29556/02, 21 februarie 2008), aceasta a abordat aceleași aspecte ca și cele ridicate în prezenta cauză și a concluzionat că încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, luată în parte și combinată cu art. 14 din convenție. 24. Curtea consideră că nu există niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în prezenta cauză. Curtea constată în speță că, în speță, că, în ceea ce privește cauza Driha menționată anterior, reclamantul deținea un bun protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 Convenției, în măsura în care se poate acorda un ajutor ad-hoc, sub forma unei alocații, care constituia o creanță în raport cu Ministerul de la Õ (hotărârea Driha menționată anterior, §§ 22-25). Curtea consideră, de asemenea, că ingerința denunțată de solicitant era în mod evident ilegală din punctul de vedere al dreptului intern și, prin urmare, incompatibilă cu dreptul reclamantului de a-și respecta bunurile. O astfel de concluzie scutește Curtea de a verifica dacă a fost menținut un echilibru corect între cerințele de interes general și imperativele de salvgardare a drepturilor individuale ale reclamantului (hotărârea Driha menționată anterior, §§25 33.26. În consecință, Curtea consideră că este necesar să se respingă excepția de incompatibilitate rațională ridicată de guvern și concluzionează că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 14 DIN CONVENȚIA ÎN CURSUL ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 1 CONVENȚIA 27. Reclamantul consideră că a fost victima unei discriminări, în întrucât alte persoane care se află într-o situație similară cu a sa și-au primit alocația fără ca aceasta să fie supusă impozitului; în esență, art. 14 din Convenție, care prevede: ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... limbă, religie, opinii politice sau orice altă opinie, origine națională sau socială, la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. 28. Guvernul contestă această teză, susținând că reclamantul nu a indicat care ar fi temeiul discriminării invocate și că, în orice caz, autonomia de care dispun instanțele interne în interpretarea dispozițiilor legale relevante nu poate fi calificată drept discriminare. 29. Curtea subliniază că acest motiv este legat de cel examinat mai sus și, prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. 30. Curtea nu vede niciun motiv de sine stătătoare de la concluzia la care a ajuns în cauza Driha menționată anterior (a se vedea paragrafele 34-39. Curtea amintește că, în ceea ce privește Convenția, discriminarea constă în a trata în mod diferit, cu excepția cazului în care există o justificare obiectivă și rezonabilă, persoane aflate în situații comparabile (Wills c. Regatul Unit, nr. 36042/97, § 48, CEDH 2002-IV). În plus, lista pe care o cuprinde art. 14 din convenție are caracter indicativ și nelimitativ (a se vedea Engel și altele c. Țările de Jos, 8 iunie 1976, § 72, seria A n 22 și Rasmussen c. Danemarca, 28 noiembrie 1984, § 34, seria A n 87. 31. Curtea constată că, spre deosebire de solicitant, alți militari repartizați rezervei au beneficiat de această alocare fără a fi impozitați. Or, Curtea nu găsește în speță niciun motiv de natură să justifice această discriminare. 32. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 14 din Convenție, coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. III. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 33. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge în sfârșit de caracterul presupus inechitabil al procedurii, având în vedere jurisprudența contradictorie a instanțelor naționale. 34. Curtea amintește că litigiul fiscal nu intră sub incidența drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, în pofida efectelor patrimoniale pe care le are în mod necesar în ceea ce privește situația contribuabililor ( Ferrazzini Italia [GC], n 44775/98, §§ 21-30, CEDH 2001-VII). 35. Prin urmare, această cauză este incompatibilă cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie să fie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Pacat 37. Reclamantul solicită 12 480,48 noi lei românești (RON), adică aproximativ 3 871 EUR (EUR), reprezentând valoarea reactualizată în funcție de rata inflației de 45 345 644 lei românești (ROL) reținuți cu titlu de impozit pe impozitul pe alocația plătită în temeiul Legii nr. 138/99, la care se adaugă 5 186,69 RON, adică aproximativ 1 609 EUR, valoarea actualizată a celor 18 844 944 ROL care se presupune că sunt percepute cu titlu de impozit pe ajutorul financiar acordat în temeiul Legii nr. 56/1992. Reclamantul solicită, de asemenea, 10 041 RON, adică aproximativ 3 115 EUR, pentru dobânzile legale datorate pentru sumele menționate anterior, precum și 5 000 EUR, pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 38. În ceea ce privește cererea din cauza prejudiciului moral, acesta consideră că nu există nicio legătură cauzală între presupusul prejudiciu și presupusele încălcări ale convenției și, în subsidiar, că o eventuală constatare a încălcării ar constitui, în sine, o despăgubire satisfăcătoare în această privință. 39. Curtea subliniază că nu a ajuns la concluzia că: cu încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 adoptat în mod direct și combinat cu art. 14 din Convenție în ceea ce privește impozitarea alocației plătite în temeiul Legii nr. 138/99. Statuând în echitate în conformitate cu prevederile articolului 41 din Convenție, Curtea consideră că este necesar să se aloce reclamantului 3 000 EUR pentru prejudiciul material. Pe de altă parte, Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la o stare de incertitudine și de suferință pe care o constatare a încălcării nu este suficientă pentru a o remedia; Curtea consideră că suma de 1 000 EUR reprezintă o despăgubire echitabilă a prejudiciului moral suferit de solicitant. Costuri și cheltuieli de judecată 40. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. Interese moratorii 41. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES, CURTEA, ÎN L Convenție cu privire la partea din ATE referitoare la impunerea alocației primite de solicitant în temeiul Legii nr. 138/99 și respingerea acesteia Declară cererea admisibilă în ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr 1 în partea sa privind impozitarea alocației percepute de reclamant în temeiul Legii nr. 138/99, luate separat și combinate cu art. 14 din Convenție, și inadmisibil pentru surplusul Ați spus că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenția A spus că a existat o încălcare a art. 14 coroborată cu art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenția Dicționară în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în moneda națională a lalui restant la rata aplicabilă la data decontării 000 EUR (trei mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudicii materiale (ii). 000 EUR (mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudicii morale. că de la expirarea termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 27 ianuarie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

BIZĂU c. ROUMANIE

(Requête n

o

26852/03)

ARRÊT

STRASBOURG

27 janvier 2009

DÉFINITIF

27/04/2009

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Bizău c. Roumanie,

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Elisabet Fura-Sandström,

Corneliu Bîrsan,

Alvina Gyulumyan,

Ineta Ziemele,

Luis López Guerra,

Ann Power,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 janvier 2009,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

26852/03) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Gheorghe Bizău («

le requérant

»), a saisi la Cour le 4 août 2003 en vertu de l’article 34 de la

Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

. Emilian Mirel Burcea, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

3.

Le 20 mars 2007, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le

fond de l’affaire.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le requérant est né en 1948 et réside à Sighetu

Marmației.

5.

Jusqu’en 2000, le requérant était agent de la police des frontières et bénéficiait du statut de militaire. Le 31 mars 2000, il fut affecté à l’armée de réserve et mis à la retraite anticipée.

6.

Lors de son affectation à la réserve, le requérant se vit accorder une allocation correspondant à vingt-quatre soldes brutes, en application de l’article 31 de la loi n

o

138 du 20 juillet 1999 sur les salaires et les autres droits des militaires. Selon cet article, l’allocation n’était pas imposable.

7.

De plus, en vertu de l’article 80 de la loi n

o

56 du 4 juin 2002 («

la loi n

o

56/1992

») relative à la frontière de l’Etat, telle que modifiée par l’ordonnance du Gouvernement n

o

80/1999, le requérant perçut une aide financière égale à douze fois la «

solde intégrale

» du dernier mois d’activité.

8.

S’agissant de l’allocation prévue par l’article 31 § 1 de la loi n

o

138/1999, au moment du versement de celle-ci, le ministère de l’Intérieur en déduisit le montant de l’impôt sur le revenu, calculé selon les

dispositions de l’ordonnance n

o

73 du 27 août 1999 relative à l’impôt sur le revenu («

l’ordonnance

n

o

73/1999

»), retenant ainsi un montant de 45

345

644 lei roumains, soit environ 2

446 euros.

9.

Pour ce qui est de l’aide financière accordée en vertu de la loi n

o

56/1992, le ministère la calcula en fonction de la solde nette, estimant que l’expression «

solde intégrale

» mentionnée dans ladite loi concernait la

solde nette et non la solde brute. Le requérant estime avoir ainsi été privé d’un montant de 18

844

944 lei roumains, soit environ 1

017 euros, correspondant à l’impôt sur le revenu calculé selon les dispositions de l’ordonnance n

o

73/1999.

10.

Le requérant saisit le tribunal départemental de Bucarest d’une action contre le ministère de l’Intérieur, en remboursement de l’impôt perçu qu’il estimait avoir été retenu à tort, dans la mesure où les lois n

os

138/1999 et 56/1992 exonéraient d’impôt l’allocation et l’aide financière auxquelles il avait droit. Il demanda aussi la majoration de ces sommes pour tenir compte de l’inflation.

11.

Par un jugement du 11 novembre 2002, après une cassation avec renvoi, le tribunal départemental de Bucarest rejeta l’action du requérant. Concernant l’allocation prévue par l’article 31 de la loi n

o

138/1999, le

tribunal estima qu’au moment où le requérant avait été mis à la retraite, l’ordonnance n

o

73/1999 était également en vigueur et que, même si l’allocation litigieuse était calculée en fonction de la solde mensuelle brute, le montant devait être soumis à l’impôt, puisque l’ordonnance n

o

73/1999 mentionnait la solde nette.

Pour ce qui était de l’aide financière versée en vertu de la loi n

o

56/1992, le tribunal considéra que «

la solde intégrale

» mentionnée par ladite loi était en réalité la solde mensuelle nette, et non la solde mensuelle brute, comme le soutenait le requérant, et que cette somme n’avait pas été soumise à l’impôt.

12.

Ce jugement fut confirmé par un arrêt définitif du 25 février 2003 de la cour d’appel de Bucarest, qui rejeta le recours du requérant.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

13.

Les dispositions légales et la pratique interne pertinentes sont

décrites dans l’arrêt

Driha c. Roumanie

(n

o

29556/02, §§

10-17, 21

février 2008).

14.

L’article 80 § 3 de la loi n

o

56 du 4 juin 1992 relative à la frontière de l’Etat, telle que modifiée par l’ordonnance du Gouvernement n

o

80/1999, est ainsi libellé

:

«

Les salariés de la Police roumaine des frontières qui ont perdu totalement leur capacité de travail pendant et en liaison avec le travail bénéficient, en dehors des droits qui découlent de la mise à la retraite, d’une aide financière équivalente à douze

fois leur solde intégrale du dernier mois d’activité.

»

15.

Contrairement à l’allocation prévue par la loi n

o

138/1999, l’aide octroyée en vertu de la loi relative à la frontière de l’Etat n’a pas fait l’objet d’une jurisprudence contradictoire au niveau de la Cour suprême de justice, la grande majorité des juridictions nationales amenées à interpréter les

termes «

solde intégrale

» ayant considéré qu’il s’agissait de la solde mensuelle nette.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1 À LA CONVENTION

16.

Le requérant allègue que l’allocation et l’aide financière perçues en vertu des lois n

os

138/1999 et 56/1992 lors de son départ à la retraite ont été illégalement soumises à l’impôt, en méconnaissance de l’article 1 du Protocole n

o

1, dont les dispositions se lisent ainsi

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur la recevabilité

17.

Invoquant notamment l’affaire

Kopecky c. Slovaquie

([GC], n

o

44912/98, CEDH 2004-IX), le Gouvernement considère que le requérant ne dispose pas d’un bien actuel, ni d’une créance ou d’une espérance légitime de sorte que l’article 1 du Protocole n

o

1 ne trouve pas à s’appliquer en l’espèce, dans la mesure où le requérant ne peut se prévaloir ni d’une décision définitive en sa faveur, ni d’une jurisprudence bien établie en la

matière des juridictions internes pour fonder une espérance légitime. Partant, le Gouvernement estime que le grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1 devrait être rejeté comme incompatible

ratione materiae

avec les

dispositions de la Convention.

18.

Pour ce qui est de l’aide financière perçue par le requérant en vertu de la loi n

o

56/1992, la Cour constate que son imposition était prévue par la

loi, telle qu’interprétée en l’espèce par les juridictions nationales. Contrairement à l’allocation régie par la loi n

o

138/1999, cette aide n’a pas suscité une jurisprudence contradictoire au niveau de la Cour suprême de justice. Considérant l’ample marge d’appréciation reconnue aux Etats, spécialement quand ils élaborent et mettent en œuvre leur politique en matière fiscale, la Cour n’estime pas que le requérant puisse prétendre avoir un «

bien

», au sens de la Convention, quant à la somme qu’il prétend avoir été illégalement retenue en vertu de la loi n

o

56/1992.

19.

Il s’ensuit que cette partie du grief est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention.

20.

Pour ce qui est de la partie du grief tirée de l’imposition de l’allocation perçue en vertu de la loi n

o

138/1999, la Cour estime que, eu égard à la nature des griefs et aux éléments du dossier, il y a lieu de joindre au fond l’exception soulevée par le Gouvernement.

21.

Par ailleurs, la Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

22.

Le Gouvernement estime qu’il n’y a pas de divergences majeures dans la jurisprudence nationale en la matière, ni d’absence d’un mécanisme permettant d’effacer de telles divergences, dans la mesure où, par l’intermédiaire notamment du recours en annulation, la jurisprudence de la

Cour suprême de justice est devenue constante dans le sens de l’imposition des allocations en cause.

23.

La Cour rappelle que, dans l’affaire

Driha c. Roumanie

(n

o

29556/02, 21 février 2008), elle a traité les mêmes questions que celles soulevées dans la présente affaire et a conclu à la violation de l’article 1 du Protocole n

o

1, pris isolément et combiné avec l’article 14 de la Convention.

24.

La Cour considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans la présente affaire. La Cour note en l’espèce, qu’à l’instar de l’affaire

Driha

précitée, le

requérant était titulaire d’un bien protégé par l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention, dans la mesure où il s’est vu octroyer une aide ponctuelle, sous la forme d’une allocation, qui constituait une créance à l’égard du ministère de l’Intérieur (arrêt

Driha

précité, §§ 22-25).

25.

La Cour estime également que l’ingérence dénoncée par le requérant était manifestement illégale sur le plan du droit interne et, par conséquent, incompatible avec le droit du requérant au respect de ses biens. Une telle conclusion dispense la Cour de rechercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l’intérêt général et les impératifs de la sauvegarde des droits individuels du requérant (arrêt

Driha

précité, §§25

33).

26.

Dès lors, la Cour considère qu’il y a lieu de rejeter l’exception d’incompatibilité rationae materiae soulevée par le Gouvernement et conclut qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 14 DE LA

CONVENTION COMBINÉ AVEC L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1 À LA CONVENTION

27.

Le requérant estime avoir été victime d’une discrimination, dans la

mesure où d’autre personnes se trouvant dans une situation similaire à la

sienne ont perçu leur allocation sans qu’elle soit soumise à l’impôt. Il invoque en substance l’article 14 de la Convention qui prévoit

:

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la

langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

28.

Le Gouvernement conteste cette thèse, faisant valoir que le requérant n’a pas indiqué quel serait le fondement de la discrimination alléguée et que de toute manière l’autonomie dont jouissent les juridictions internes dans l’interprétation des dispositions légales pertinentes ne saurait être qualifiée de discrimination.

29.

La Cour relève que ce grief est lié à celui examiné ci-dessus et doit donc aussi être déclaré recevable.

30.

La Cour ne voit aucune raison de s’écarter de la conclusion à laquelle elle est parvenue dans l’affaire

Driha

précitée (voir les paragraphes

34 à 39). La Cour rappelle qu’au regard de la Convention, une discrimination consiste à traiter de manière différente, sauf justification objective et raisonnable, des personnes placées dans des situations comparables (

Willis c. Royaume-Uni

, n

o

36042/97, § 48, CEDH 2002-IV). En outre, la liste que renferme l’article 14 de la Convention revêt un caractère indicatif et non limitatif (voir

Engel et autres c. Pays-Bas

, 8

juin

1976, §

72, série

A n

o

22 et

Rasmussen c. Danemark

, 28

novembre

1984, §

34, série

A n

o

87).

31.

La Cour note que, contrairement au requérant, d’autres militaires affectés à la réserve ont bénéficié de cette allocation sans qu’elle soit imposée. Or, la Cour ne trouve en l’espèce aucun motif de nature à justifier pareille discrimination.

32.

Partant, il y a eu violation de l’article

14 de la Convention combiné avec l’article 1 du Protocole n

o

1.

III.

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES

33.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint enfin du caractère prétendument inéquitable de la procédure, eu égard à la

jurisprudence contradictoire des juridictions nationales.

34.

La Cour rappelle que le contentieux fiscal échappe au champ des droits et obligations de caractère civil, en dépit des effets patrimoniaux qu’il a nécessairement quant à la situation des contribuables (

Ferrazzini

c.

Italie

[GC], n

o

44759/98, §§ 21-30, CEDH 2001-VII).

35.

Il s’ensuit que ce grief est incompatible ratione materiae avec les

dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.

IV.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

36.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

37.

Le requérant réclame 12

480,48 nouveaux lei roumains (RON), soit environ 3

871 euros (EUR), représentant la valeur réactualisée selon le taux d’inflation des 45

345

644 lei roumains (ROL) retenus à titre d’impôt perçu sur l’allocation versée en vertu de la loi n

o

138/1999, auxquels s’ajoutent 5

186,69 RON, soit environ 1

609 EUR, valeur réactualisée des 18

844

944

ROL prétendument perçus à titre d’impôt sur l’aide financière octroyée en vertu de la loi n

o

56/1992. Le requérant réclame également 10

041 RON, soit environ 3

115 EUR, au titre des intérêts légaux dus pour les sommes susmentionnées, ainsi que 5

000 EUR, au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

38.

Le Gouvernement s’oppose à l’octroi d’une somme au titre du dommage matériel. S’agissant de la demande au titre du préjudice moral, il estime qu’il n’y a pas de lien de causalité entre le dommage allégué et les

prétendues violations de la Convention et, à titre subsidiaire, qu’un éventuel constat de violation constituerait en soi une réparation satisfaisante à cet égard.

39.

La Cour souligne qu’elle n’a conclu qu’à la violation de l’article

1 du Protocole n

o

1 pris isolément et combiné avec l’article 14 de la

Convention en ce qui concerne l’imposition de l’allocation versée en vertu de la loi n

o

138/1999. Statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour estime qu’il y a lieu d’allouer au requérant 3

000

EUR au titre du dommage matériel.

Par ailleurs, la Cour considère que les événements en cause ont entraîné pour le requérant un état d’incertitude et des souffrances qu’un constat de violation ne suffit pas à réparer. Elle estime que la somme de 1

000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi par le requérant.

B.

Frais et dépens

40.

Le requérant ne demande pas de remboursement de frais et dépens.

C.

Intérêts moratoires

41.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Joint au fond

l’exception préliminaire du Gouvernement relative à l’inapplicabilité

ratione materiae

de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la

Convention quant à la partie du grief concernant l’imposition de l’allocation perçue par le requérant en vertu de la loi n

o

138/1999 et la

rejette

;

2.

Déclare

la requête recevable quant aux griefs tirés de l’article 1 du Protocole n

o

1 dans sa partie concernant l’imposition de l’allocation perçue par le requérant en vertu de la loi n

o

138/1999, pris isolément et combiné avec l’article 14 de la Convention, et irrecevable pour le

surplus

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la

Convention

;

4.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 14 combiné avec l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention

;

5.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir dans la monnaie nationale de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement

:

i.

3

000 EUR (trois mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour préjudice matériel

;

ii.

1

000 EUR (mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour préjudice moral.

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la

facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 janvier 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président