AFFAIRE DIDU c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

14.04.2009

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Partiellement irrecevable;Violation de l'art. 6-1;Violation de l'art. 6-2

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE DIDU c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)

HUDOC · oficial

ROMÂNIA (solicitarea nr. 34814/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 14 aprilie 2009 DEFINIF 14/09/2009 Această hotărâre poate suferi modificări de formă. În cauza Didu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Bošjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemel, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 24 martie 2009, Rend la Hotărârea pe care o reprezintă, adoptat la această dată procedural A la origine a cauzei se află o cerere (n 34814/02) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Ion Didu, reclamantul, a sesizat Curtea la 10 septembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv a Convenției privind drepturile omului). Reclamantul este reprezentat de dl Ionel Gruia, avocat la Craiova. Guvernul român este reprezentat de agentul său, dl Razvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 15 martie 2007, președintele celei de-a treia secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 3 din Convenție, s-a decis, în același timp, să se examineze admisibilitatea și fondul cauzei. La 3 aprilie 1995 s-au inițiat acțiuni penale împotriva sa. Pe o rechiziționare din 20 octombrie 1995, reclamantul a fost trimis în judecată în fața instanței de primă instanță din Craiova de către Parchetul departamental din Dolj. În aceeași zi, procurorul l-a pus în arest provizoriu, unde a rămas până la 19 decembrie 1996. El a fost acuzat de fals în scris, utilizarea de falsuri și lovituri și răniri. Într-adevăr, el a fost suspectat că a falsificat și apoi a folosit procesele-verbale efectuate la o licitație în 1992 și că a lovit P.M. în 1994 în timpul unei altercații care a avut loc în legătură cu această vânzare. La 22 februarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a adresat cauza Tribunalului de Primă Instanță din Drăgășani. La rândul său, acesta s-a demisionat în favoarea Tribunalului de Primă Instanță din Ramnicu Vâlcea în urma unei cereri de recuzare a judecătorului formulată de reclamant. Această ultimă instanță se consideră incompetentă raționalizată Materiae La 25 februarie 1998, tribunalul departamental din Vâlcea și-a declinat competența în favoarea Tribunalului de Primă Instanță din Ramnicu Vâlcea. La 7 aprilie 1998, în urma conflictului negativ de competență dintre Tribunalul de Primă Instanță din Ramnicu Vâlcea și Tribunalul departamental din Vâlcea, Curtea din Pitești stabilește, printr-o decizie definitivă, competența de a judeca cauza în favoarea Tribunalului de Primă Instanță din Ramnicu Vâlcea. 10. Septembrie 1999, după audierea martorilor propuși și ordonarea unei expertize medico-legale, Tribunalul de Primă Instanță din Ramnicu Vâlcea a numit reclamantul. 11. La 26 aprilie 2000, la recursul Parchetului și P.M., tribunalul departamental din Vâlcea, considerând că recalificarea juridică solicitată de Parchet și acțiunea civilă formulată de P.M. nu fuseseră examinate, a clasat hotărârea anterioară și a trimis cauza în fața Tribunalului de Primă Instanță din Ramnicu Vâlcea. 12. La 14 iunie 2000, Tribunalul de Primă Instanță din Ramnicu Vâlcea a confirmat hotărârea reclamantului, considerând că falsurile în scris și folosirea unor falsuri care i-au fost reproșate nu existau și că loviturile și rănile nu fuseseră comise de acesta. 13. Printr-o hotărâre din 7 noiembrie 2000, tribunalul departamental din Vâlcea a primit recursul la Parchet și P.M., a schimbat calificarea juridică a faptelor și temeiul detenției și l-a condamnat pe reclamant să plătească taxe de judecată în statul și în P.M. 14. La 24 mai 2001, tribunalul din Pitești a făcut apel la Parchet și la reclamant și a atacat cu trimitere la hotărârea din 7 noiembrie 2000 și a hotărât că tribunalul departamental nu a pus în discuție recalificarea juridică a faptelor și că nu a acordat reclamantului posibilitatea de a pregăti apărarea sa sau de a formula noi cereri. 15. După retrimiterea cauzei, recursul la hotărârea din 14 iunie 2000 a fost primit de tribunalul departamental din Vâlcea, care printr-o hotărâre din 14 noiembrie 2001 a schimbat temeiul pentru a fi executat. Atât Parchetul, cât și reclamantul au introdus o acțiune în fața Tribunalului de apel din Pitești 16. La 5 martie 2002, a avut loc o audiere în fața instanței de judecată. Procurorul a solicitat constatarea vinovăției reclamantului, dar și încheierea procedurii penale din cauza prescrierii răspunderii penale a reclamantului. Acesta a solicitat confirmarea hotărârii din 14 iunie 2000. Nu au fost făcute dovezi de către instanța de apel și cauza a fost pusă în deliberare. 17. Printr-o hotărâre definitivă din 12 martie 2002 , tribunalul a acceptat recursul la Parchet, a încălcat hotărârile pronunțate la 14 iunie 2000 și la 14 noiembrie 2001 și, după ce a examinat cauza, a considerat că instanțele au interpretat greșit faptele, că reclamantul era vinovat de falsuri în scris și de răniri și că răspunderea sa penală ar fi trebuit să fie angajată. Pentru a ajunge la concluzia vinovăției reclamantului, Curtea s-a bazat pe declarații colectate în 1998 de către Tribunalul de Primă Instanță din Ramnicu Vâlcea, printre care și cea a martorului V.H. Reclamantul nu a fost ascultat și nicio dovadă nu a fost administrată de tribunalul judecătoresc. Instanța a judecat cu siguranță că În cazul în care nu a fost efectuată o procedură de licitație, reclamantul nu a primit dovezi care să ateste că reclamantul a fost lovit și rănit. Astfel, dispozitivul este primit (...) recursul formulat de Parchet la tribunalul departamental din Vâlcea (...) Rupe hotărârea și hotărârea penală nr. 917 din 14 iunie 2000, pronunțat de Tribunalul de Primă Instanță de la Ramnicu Vâlcea, și în culpă cu condamnarea lui Didu Ion. În temeiul articolului 10 litera (g) din Codul de procedură penală, închide procesul penal pentru infracțiunile prevăzute la articolele 288 alineatul (1), 291 și 181 din Codul Penal, infracțiuni pentru care acuzatul a fost rejucat de rechizitoriul nr. 630/P/95 din Parchetul din apropierea tribunalului departamental din Dolj, și constată că răspunderea penală a fost impusă. (...) 18. Acuzarea reclamantului a fost respinsă și a fost obligat să plătească 10 000 000 000 de lei românești la Õ ï pentru cheltuielile de judecată. 19. La o dată nespecificată, procurorul general a formulat o acțiune în anulare în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție împotriva hotărârii definitive din 12 martie 2002, pe motiv că instanța de judecată a omis să examineze partea civilă a cauzei. 20. Prin hotărârea din 9 decembrie 2003, Înalta Curte a acceptat acțiunea în anulare, a clasat hotărârea din 12 martie 2002 în partea sa civilă și a anulat procesele-verbale ale licitației din 1992. Înalta instanță a considerat că, deși partea vătămată nu era constituită parte civilă în cadrul procesului penal, instanțele ar fi trebuit, în temeiul articolului 348 din Codul de procedură penală, să anuleze dreptul de autor care a făcut obiectul infracțiunii de falsificare. II. LEGĂTURA INTERNE PERTINENT Constituția 21. Dispozițiile relevante ale Constituției românești se citesc astfel art. 23 Libertatea individuală (...) Până când hotărârea de condamnare devine definitivă, orice persoană este presupus nevinovată. Codul de procedură penală 22. Articolele relevante în speță din Codul de procedură penală, astfel cum se aplică la momentul faptelor și până la modificarea acestora prin Legea 281/2003, se citesc astfel art. 10 La acțiune penală (...) nu mai poate fi continuată în cazul în care a existat amnistie, prescripție sau deces al persoanei examinate. art. 66 (2) În cazul în care există dovezi de vinovăție, persoana pusă sub acuzare are dreptul de a-și dovedi lipsa de temei. art. 192 În cazul în care a fost achitat, de către (...) instanța judecătorească, în cazul în care, chiar și în cazul în care a fost achitat, a fost obligat să repare prejudiciul. (...) În caz de amnistie, prescriere sau retragere a plângerii, în cazul în care persoana acuzată solicită continuarea procesului penal, cheltuielile de judecată sunt suportate de (...) instanța judecătorească în cauză, atunci când în cauza respectivă a fost aplicată art. 13 alin. (3) (2). În caz de introducere a cererii sau a recursului sau a oricărei alte cereri, cheltuielile de judecată sunt suportate de persoana care a fost respinsă sau care și-a retras apelul, recursul sau cererea. (...) art. 385 în cazul în care se pronunță asupra acțiunii, instanța poate fie (...) să primească recursul, să infirme decizia atacată și (...) să rețină cauza pentru a o judeca din nou (...) art. 385 (1) În cazul în care instanța care a luat o hotărâre cu privire la recurs se pronunță asupra cauzei pentru a o judeca din nou în conformitate cu art. 385 alineatul (2) litera (d), aceasta se pronunță, de asemenea, cu privire la chestiunile legate de administrarea probelor și stabilește o dată pentru dezbaterile (...) PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 23. Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție. Astfel, părțile relevante în speță ale acestei dispoziții sunt formulate. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este justificată. 24. Guvernul combate această teză. El consideră că cauza a fost deosebit de complexă și că reclamantul a contribuit la prelungirea duratei procedurii prin, printre altele, cererile sale de amânare a pregătirii apărării sale, cu acordul unui avocat, la administrarea încercărilor, la recuzarea judecătorilor sau la trimiterea cauzei. 25. Curtea ia notă de faptul că perioada care trebuie luată în considerare a început cel târziu la 20 octombrie 1995 și se încheie la 12 martie 2002. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. Pe fond 27. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se efectuează o procedură în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], 25444/94, § 67, CEDO 1999-II. 28. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale prezentei specii, în care a ajuns la concluzia că încalcă art. 6 alineatul (1) din Convenție (Pelioire și Sassi, citată anterior). În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. În special, Comisia constată că procedura a fost prelungită fie din cauza incompetenței materiale a instanțelor și a termenului necesar pentru soluționarea conflictului negativ de competență, fie din cauza celor două încălcări cu trimitere, până la constatarea prescrierii răspunderii penale. Cu toate acestea, nu este rezonabil să se considere că aceste chestiuni legate de competența instanțelor și de căsările cu trimitere au cauzat întârzieri care nu pot fi imputate reclamantului (a se vedea mutatis mutandis Wierciszewska c. Polonia, nr. 4341/98, § 46, 25 noiembrie 2003 și SC Concept Ltd SRL și Manole c. România, n 42907/02, § 51, 22 noiembrie 2007). 30. Având în vedere cele de mai sus și având în vedere jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței privind termenul rezonabil care decurge din aceasta, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 6 § 2 DIN CONVENȚIA 31. Reclamantul se plânge că vinovăția sa a fost stabilită de instanța de apel a lui Pitești pe baza unor dovezi care nu erau incluse în dosar și se bazau pe o interpretare greșită a declarațiilor martorilor primite de instanțele inferioare, declarații în temeiul cărora a fost achitat în prealabil. El vede o încălcare a articolului 6 alineatul (2) din Convenție, formulat după cum urmează Orice persoană acuzată de o infracțiune este considerată nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. Pe admisibilitatea 32. Curtea constată că nu este în mod clar întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv din care se face trimitere. Prin urmare, trebuie să se declare admisibil. Pe fond 33. Pentru guvern, situația în speță este diferită de cea reținută de Curte în cauzele Minelli c. Elveția (25 martie 1983, seria A n 62), Lutz c. Germania (25 august 1987, seria A n 123), Nölkenbockhoff c. Germania (25 august 1987, seria A n 123) și Englert c. Germania (25 august 1987, seria A n 123). În acest sens, el susține că prescripția împiedică răspunderea penală, dar nu face față caracterului penal al faptelor. 34. În ceea ce privește omisiunea instanței judecătorești de a asculta din nou martorii, guvernul subliniază că aceștia fuseseră deja audiați în timpul procedurii. Deși admite că V.H. nu a fost interogat ca martor în fața instanțelor, el susține că menționarea V.H. ca martor nu este doar o simplă eroare materială. Acesta adaugă că reclamantul a putut administra toate dovezile relevante în fața instanțelor inferioare și că analiza instanțelor nu lasă să se înțeleagă o idee preconcepută a judecătorilor cu privire la vinovăția reclamantului. 35. În ceea ce privește obligația de a plăti cheltuielile de judecată, guvernul declară că nu constituie o sancțiune sau o măsură asimilabilă cu efectele sale la o pedeapsă și că aceasta își avea temeiul în art. 192 (1) 3.b) și (2) din Codul de procedură penală (CPP). 36. Reclamantul nu și-a prezentat observațiile în termenul stabilit de Curte. 37. Curtea amintește că prezumția d În conformitate cu art. 6 alineatul (2) litera (a) punctul (ii) din Regulamentul (CE) nr. Bernard c. Franța, 23 aprilie 1998, § 37, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1998 II și Janosevic c. Suedia, n 34619/97, § 96, CEDH 2002 VII) și pronunțat că art. 6 alin. (2) reglementează întreaga procedură penală, indiferent de rezultatul urmăririi penale, și nu singura examinare a temeiniciei acuzației ( Pandy c. Belgia, n 13583/02, § 41, 21 septembrie 2006). 38. Curtea amintește apoi că trebuie făcută o distincție între deciziile care reflectă sentimentul că persoana în cauză este vinovată și cele care se limitează la a descrie o stare de suspiciune. Primele violează prezumția de nevinovăție, în timp ce cele două au fost considerate în repetate rânduri ca fiind conforme cu spiritul articolului 6 din convenție (a se vedea, printre altele, Leutscher c. Olanda, 26 martie 1996, § 31, Rec., 1996 II). 39. Curtea reiterează, de asemenea, că prezumția de nevinovăție nu este recunoscută dacă, fără stabilirea legală prealabilă a vinovăției unui inculpat și, în special, fără ca acesta din urmă să fi avut posibilitatea de a exercita dreptul la apărare, o hotărâre judecătorească care îl privește reflectă sentimentele de vinovăție. El poate merge astfel chiar și în absența acestuia. de constatare formală; este suficientă o motivare care sugerează că judecătorul îl consideră vinovat (a se vedea, printre multe altele, Minelli, citată anterior, § 37, și McHugo c. Elveția (dec.), nr 55705/00, 12 mai 2005). 40. În speță, Curtea constată că, după ce a încălcat hotărârile instanțelor inferioare, instanța de recurs a fost introdusă în temeiul articolului 385 CPP să cunoască de fapt și de drept cazul și să studieze în ansamblu problema vinovăției sau a inocenței; pe de altă parte, ea a efectuat o nouă analiză a dovezilor care fundamentau acuzația fără a mai auzi încă o dată martorii și fără a-l interoga pe reclamant. Aspectele pe care Curtea a trebuit să le analizeze pentru a se pronunța asupra căii de atac se refereau la vinovăția reclamantului și, prin urmare, aveau un caracter în esență faptic: se face într-adevăr o apreciere a faptului că reclamantul comitea infracțiunile de falsificare și de utilizare a falsurilor și sil agresat P.M. 41. Curtea de apel a constatat că răspunderea penală a fost impusă în temeiul articolului 10 g) CPP după o nouă analiză a probelor. În același timp, a făcut referire la dovezile care fuseseră administrate anterior și în temeiul cărora reclamantul fusese achitat, aceasta a judecat cu privire la infracțiunile de falsificare și la utilizarea de falsuri. În ceea ce privește acuzațiile privind bătăile și rănirile, Comisia a considerat că a fost vorba și despre dovezi ale faptului că reclamantul a comis în mod corespunzător încălcarea dreptului comunitar în cauză, iar apoi a închis procedura în conformitate cu normele privind prescrierea răspunderii penale. În opinia Curții, această motivare putea da la o parte impresia că reclamantul a săvârșit infracțiunile pentru care a fost rejudecat în instanță (Adolf c. Austria, 26 martie 1982, § 38, seria A n 49). (A se vedea, a contraoportuno, a se vedea, a contraoportuno) McHugo , citată anterior). 42. În plus, aceasta a solicitat reclamantului să plătească cheltuielile de judecată, în temeiul articolului 192 (2) CPP, conform căruia cheltuielile trebuiau suportate de partea a cărei acțiune fusese respinsă. Potrivit Curții, cele două aspecte ale deciziei se dovedesc a fi inseparabile (Melli , citată anterior, punctul 38). Într-adevăr, în cazul în care reclamantul ar fi fost achitat, el ar fi putut fi obligat să plătească taxele pe care ar fi trebuit să le plătească în cazul în care ar fi fost obligat să repare prejudiciul [art. 192 (1) 1.c) CPP]. Pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, Curtea constată că decizia este cu atât mai mult o constatare a vinovăției cu cât motivarea a determinat Curtea să concluzioneze că infracțiunile au fost săvârșite în mod corect, dar că prescripția răspunderii a apărut (a se vedea, a contrario Nölkenbockhoff, citată anterior, §§ 39-40, Englert, citată anterior, § 39-40, Adolf, citată anterior, §§ 36-41. Pe de altă parte, constatarea vinovăției reclamantului ar fi putut juca un rol decisiv în ipoteza unei acțiuni civile în despăgubirea părții vătămate, vinovăția constatată la infracțiunea care are autoritate de lucru judecată în fața instanței civile. 43. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). III. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 44. Prin scrisoarea din 16 aprilie 2007, reclamantul se plânge că, prin Hotărârea din 9 decembrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unei cereri făcute direct în acțiunea în anulare și că această hotărâre a condus la consecințe patrimoniale importante asupra acesteia. 45. Trebuie remarcat faptul că reclamantul a sesizat Curtea la 16 aprilie 2007, adică la mai mult de șase luni de la pronunțarea hotărârii din 9 decembrie 2003, care constituie, în speță, decizia internă definitivă în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție. 46. Prin urmare, aceasta este întârziată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. IV. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că sunt imprecise consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 48. Curtea constată că reclamantul nu și-a prezentat cererile în temeiul satisfacției echitabile în termenul stabilit. PE CES, CURTEA, ÎN L 6 alin. (1) din Convenție, din cauza duratei excesive a procedurii Spus că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (2) din Convenție. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 14 aprilie 2009, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte