AFFAIRE GAGA c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

07.02.2008

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable;Violation de l'article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2008
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE GAGA c. ROUMANIE (CtEDO, 2008)

HUDOC · oficial

ROMÂNIA (solicitarea nr. 42792/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 7 februarie 2008 DEFINITIVF 07/05/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Gâgă c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Bošjan M. Zupančič, președintele Corneliu Biersan, Elisabet Fura-Sandström, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Isabelle Berro-Lefevre, judecători și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 17 ianuarie 2008, renunță hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată procedural La originea cauzei 42792/02) îndreptată împotriva României și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, dl Gheorghe Gâgă și dl Mariana Gâga ( La 5 octombrie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu prevederile articolului 29 alineatul (3), aceasta a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. Atât reclamanții, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la admisibilitate și la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. 6. printr-o hotărâre definitivă din 22 mai 1992, Tribunalul de Primă Instanță din Beiuș a dat dreptul la acțiunea reclamanților împotriva D. și l-a condamnat pe acesta din urmă să le restituie 500 m2 de teren, în vederea construirii unei case. La 13 iulie 1992, Comisia departamentală a Bihorului ( 18/1991 mai mult) va elibera reclamantului un titlu de proprietate pe 483 m2. Prin decizia din 6 septembrie 1994, prefectura Bihor a dat, în temeiul Legii nr. 18/1991, o decizie de stabilire a dreptului de proprietate al soților D. pe un teren de 250 m2, din care 37 m2 era încălcat pe teren restituit în 1992 reclamanților. Printr-o hotărâre din 14 octombrie 1999, pronunțată după două căsări cu trimitere, Tribunalul de Primă Instană din Beiuș a dat dreptul la acțiune a reclamanților și a anulat decizia prefecturii. Hotărârea a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă din 19 februarie 2001 a Tribunalului de Primă Instană din Oradea. Prin Hotărârea din 4 mai 2001, aceeași curte de apel a respins contestația în anulare a soților D. 10. În termenul legal de un an prevăzut la art. 330 din Codul de procedură civilă, termen care a avut loc începând cu data de 19 februarie 2001, procurorul general al României a prezentat o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 14 octombrie 1999 și a hotărârii din 19 februarie 2001, prin care a contestat necunoașterea legii nr. 18/1991 de către instanțele care au cunoscut o cauză. Prin hotărârea definitivă din 28 mai 2002, Curtea Supremă de Justiție a dat dreptul la acțiunea procurorului general și, rejudecând cauza în fond, a respins acțiunea reclamanților pe motiv că decizia prefectului fusese pronunțată în conformitate cu dispozițiile relevante ale legii. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNESĂ 11. Articolele relevante din Codul de procedură civilă în vigoare la data faptelor dispuneau de art. 330 Procurorul general poate, fie din oficiu, fie la cererea ministrului justiției, forma, în fața Curții Supreme de Justiție, o acțiune în anulare împotriva unei decizii definitive și irevocabile din următoarele motive atunci când instanțele și-au depășit competențele, în cazul în care decizia, care face obiectul acțiunii în anulare, a încălcat în esență legea, ceea ce a condus la o soluție eronată pe fondul cauzei sau în cazul în care această decizie este în mod vădit greșit întemeiată. În cazurile prevăzute în § 1 și 2 din art. 330, acțiunea în anulare poate fi formulată în termen de un an de la data la care decizia menționată a devenit definitivă și irevocabilă. 12. Articolele 330 și 330 menționate anterior au fost abrogate prin art. I § 17 din ordonanța de urgență a guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 13. Reclamanții se plâng că anularea hotărârii definitive a Tribunalului de Primă Instanță din 19 februarie 2001 prin hotărârea din 28 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție a adus atingere principiului securității rapoartelor juridice, garantat prin art. 6 1 din convenție, care dispune de Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) A. Cu privire la admisibilitate 14. În plus, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de nevinovăție în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. B. Pe fond 15. Revăzută la cauzele Sovtransavto Holding c. Ukraine 48553/99, CEDH 2002-VII) și Brumărescu c. România ([GC], n 28342/95, CEDO 1999-VII), guvernul recunoaște că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, admiterea unei căi de atac extraordinare care pune în discuție o hotărâre definitivă printr-o procedură de supraveghere este considerată o necunoaștere a principiului securității raporturilor juridice. Cu toate acestea, el subliniază că, în urma hotărârii Brumescu Codul de procedură civilă a fost modificat și dispozițiile legale care permit procurorului general să sesizeze Curtea Supremă de Justiție cu privire la anularea unei hotărâri definitive au fost abrogate. Guvernul observă că prezenta cauză se distinge de cauzele Masinexportimport Industrial Group SA c. România 22687/03, Hotărârea din 1 decembrie 2005) și Brumărescu În măsura în care, în speță, în afara prefecturii, litigiul oprea persoane fizice care au obținut decizii favorabile și în care acțiunea în anulare a fost formulată la cererea soților D. 16. Reclamanții contestă teza guvernului. 17. Curtea amintește că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie să se înțeleagă în lumina preambulului Convenției, care prevede preeminența dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care, printre altele, dorește ca soluția dată definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai fie pusă în discuție (Brumerescu menționat anterior, § 61). În temeiul acestui principiu, nicio parte nu este abilitată să solicite supravegherea unei hotărâri definitive și executorii numai în scopul de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă hotărâre cu privire la aceasta. Supravegherea nu trebuie să devină un apel deghizat și simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra subiectului nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Acest principiu nu se poate deroga decât atunci când există motive substanțiale și impetuoase (Riabykh Rusia 52854/99, § 52, CEDH 2003-IX). 18. Curtea observă că anularea hotărârii judecătorești definitive s-a bazat exclusiv pe presupusa necunoaștere a dispozițiilor legale de către instanțele ordinare. Or, acest argument nu este suficient pentru a justifica anularea unei hotărâri definitive, în pofida faptului că particularii erau și ei parte la procedură (a se vedea, printre multe altele, Raicu c. România , n 2804/03, § 25, 19 octombrie 2006 și Popea România , n 6248/03, § 33-37, 5 octombrie 2006). 19. În plus, nici faptul că exercitarea acestei căi de atac extraordinare a avut loc în termenul legal de un an prevăzut la art. 330 din Codul de procedură civilă, nici faptul că soții D. sunt la originea acțiunii în anulare nu sunt susceptibile de a determina Curtea să se aproprie de abordarea urmată în alte cauze similare, situația de fapt fiind în mod semnificativ aceeași (a se vedea în special Mașinexport Import Industrial Group SA, Raicu Popea menționată anterior) 20. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona Curții că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive din 19 februarie 2001 a încălcat principiul securității rapoartelor juridice, aducând astfel atingere dreptului reclamanților la un proces echitabil. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGUATĂ DIN ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL N 1 ÎN CONVENȚIA 21. Reclamanții denunță o încălcare a dreptului lor la respectarea proprietăților lor, ca urmare a anulării hotărârii definitive din 19 februarie 2001 de către Curtea Supremă de Justiție. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 22. Curtea constată, de asemenea, că nu există niciun alt motiv pentru care nu este în mod clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Pe fond 23. Guvernul susține că ingerința în dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor rezultate din anularea de către Curte Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive din 19 februarie 2001 era compatibilă cu dispozițiile articolului 1 din Protocolul nr. 1, din moment ce aceasta era prevăzută de lege, pe care o urmărea un scop legitim, și anume aplicarea corectă a legii și nu a încălcat echilibrul corect care trebuia păstrat între interesul general și respectarea dreptului de proprietate al reclamanților 24. Reclamanții consideră că anularea hotărârii în cauză ca urmare a unei acțiuni în anulare a constituit o privare de bunuri, privare care nu urmărea un scop de interes public. 25. Curtea amintește în primul rând că dreptul de proprietate al reclamanților pe teren în litigiu fusese stabilit prin hotărârea definitivă din 22 mai 1992 a Tribunalului de Primă Instană din Beiuș, de titlul de proprietate emis la 13 iulie 1992 în conformitate cu această hotărâre, precum și de hotărârea definitivă din 19 februarie 2001 a Tribunalului de Primă Instană din Oranea, anulând titlul concurent al soilor D. pe teren în litigiu. Prin urmare, reclamanții aveau un "bine" în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Brumãescu, citată anterior, § 70). 26. Curtea arată că, ulterior, Hotărârea din 28 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție a anulat hotărârea definitivă din 19 februarie 2001 și a confirmat dreptul de proprietate al soților D. pe teren în litigiu. Comisia consideră că această situație este, în caz contrar, identică cu cea a reclamantului în cauza Brumescu. Prin urmare, Curtea consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție din 28 mai 2002 a avut ca efect privarea reclamanților de bunurile lor, în sensul celei de a doua teze a primului paragraf din art. 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Bruscu, citată anterior, §§ 73-74 și SC Mașinexportimport Industrial Group SA, Cu toate acestea, guvernul nu a furnizat nicio justificare convingătoare situației astfel create. 27. În consecință, Curtea consideră că dreptul reclamanților la respectarea proprietăților lor a încălcat, în defavoarea lor, echilibrul corect dintre protecția proprietății și cerințele de interes general. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 28. În conformitate cu art. 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă ^ i ^ i ^ i , pe deplin, consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Pagubă 29. Reclamanții nu solicită despăgubiri pentru prejudiciul material. Ei solicită 5 000 de euro (EUR) pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a imigrației procurorului general în proces, ceea ce a condus la adoptarea hotărârii din 28 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție și la anularea deciziilor judecătorești favorabile acestora. 30. În ceea ce privește cererea de prejudiciu moral, guvernul consideră că prejudiciul pretins ar fi compensat în mod suficient, în speță, printr-o eventuală constatare a încălcării. 31. Curtea consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării cauzate de anularea hotărârii definitive pronunțate în favoarea acestora și că acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare a încălcării. 32. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și acționând în mod echitabil, conform dispozițiilor art. 41 din Convenție, Curtea alocă în comun reclamanților 3 000 EUR pentru prejudicii morale. 137,35 EUR cu titlu de cheltuieli și cheltuieli de judecată suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții, reprezentând costul conversațiilor telefonice cu avocatul acestora, al călătoriilor pentru a se deplasa la ședințe și al cheltuielilor de judecată ale avocaților. Ele furnizează documente justificative. 34. Guvernul observă că legătura anumitor cheltuieli și cheltuieli de judecată cu procedura în fața Curții nu rezultă din documentele justificative trimise de solicitanți (carduri telefonice, bilete de tren și d Acesta nu se referă la acordarea unei sume în legătură cu cheltuielile și cheltuielile de judecată necesare, legate de procedura judiciară internă și de cea în fața Curții și care au fost dovedite în mod corespunzător. 35. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 550 EUR pentru toate cheltuielile și acordul comun al reclamanților. Interese moratorii 36. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURȚA, ÎN L 6 alin. (1) din Convenție din cauza necunoașterii principiului securității raporturilor juridice A spus că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Statul pârât trebuie să plătească, în comun, reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, suma de 3 000 EUR (trei mii EUR) pentru daune morale și suma de 550 EUR (cinci sute cincizeci de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că sumele în cauză vor fi convertite în moneda de la Õ stat pârât la rata aplicabilă la data decontării și că este necesar să se adauge la acestea orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 7 februarie 2008 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Bošjan M. Zupančič Moduler Președintele