ÎCCJ, decizie (scj.ro #150101)

Contract de asistență juridică. Inserarea în contract a unui pact de quota litis. Consecințe

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte

Index alfabetic : contract de asistență juridică

pact de

quota litis

Statului profesiei de avocat, art. 134 alin. (1), (6), art. 135

Potrivit art. 135 din Statutul profesiei de avocat, avocaților le este interzis să fixeze onorariile în baza unui pact de quota litis, definit ca acea convenție încheiată între avocat și clientul său, înainte de soluționarea definitivă a unei cauze, convenție care fixează totalitatea onorariilor avocatului în funcție de rezultatul judiciar al cauzei.

În cazul în care părțile au definit onorariul fixat ca fiind unul de succes, fără ca acesta să îndeplinească, însă, condiția proporționalității raportat la natura și complexitatea cauzei în care urma a fi acordată asistența juridică, totalitatea sumei ce urma a fi plătită fiind stabilită exclusiv în funcție de rezultatul judiciar al cauzei, devin incidente dispozițiile art. 135 din Statut, contractul de asistență juridică astfel încheiat fiind nul absolut.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4552 din 25 octombrie 2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a civilă la data de 16.11.2015 sub nr. x/3/2015 reclamanta Banca A. SA a chemat în judecată pe pârâta Societatea B. SA, solicitând instanței obligarea acesteia la plata sumei de 1.433.492 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Competența de soluționare a cauzei a fost declinată în favoarea Secției a VI-a a Tribunalului București, în considerarea obiectului acesteia vizând raporturi între profesioniști. Dosarul a fost reînregistrat sub nr. x/3/2015*.

Prin sentința civilă nr. 5287 din 29.09.2016 Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a respins excepția nulității contractului de asistență juridică seria B nr. 352002/2011 și a actului intitulat contract de asistență juridică pe obiect nr. 14839/21.11.2011, nr. B352002/22.11.2011 pentru lipsa calității de reprezentant legal al A. SA ca neîntemeiată; a respins excepția nulității absolute a contractului de asistență juridică seria B nr. 352002/2011 și a actului intitulat contract de asistență juridică pe obiect nr. 14839/21.11.2011 nr. B352002/22.11.2011 pe motiv de inserare a unui pact de

quota litis

ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Banca A. SA în contradictoriu cu pârâta B. SA ca neîntemeiată.

Sentința de fond a fost apelată de ambele părți.

Reclamanta Banca A. SA a criticat sentința din perspectiva greșitei aplicări a legii și a greșitei stabiliri a situației de fapt.

Pârâta B. SA a criticat sentința din perspectiva greșitei aplicări a legii, din perspectiva soluțiilor date excepțiilor de nulitate invocate în cauză.

Prin decizia civilă nr. 733 din 8.04.2017, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de reclamantă, a schimbat în parte sentința de fond și a obligat pârâta la plata sumei de 716.746 lei, reprezentând cheltuieli de judecată aferente dosarului nr. x/301/2011 al Judecătoriei Sectorului 3 București, constând în onorariu de avocat redus; a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtă.

În considerente instanța de apel a reținut că sentința de fond este legală și temeinică sub aspectul modului de soluționare a excepțiilor de nulitate a contractului de asistență juridică, atât din perspectiva calității de reprezentant legal al semnatarului contractului pentru reclamantă, cât și din perspectiva inexistenței pactului de

quota litis

, apreciind că există un contract valabil între reclamantă și apărătorul ales.

Pe fondul cauzei a reținut că semnatarele contractului de asistență juridică au denumit onorariul convenit ca fiind de succes în formularul tipizat, în cuprinsul contractului de asistență juridică pe obiect făcându-se vorbire doar de onorariu. Instanța de apel, în considerarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) și art. 127 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, a reținut că în mod greșit a apreciat instanța de fond că onorariul solicitat prin acțiune nu poate fi acordat întrucât este unul de succes și că nu este justificat și proporțional față de activitatea depusă în cauză. De asemenea, s-a apreciat că în mod greșit a reținut prima instanță că a doua tranșă de onorariu urma să fie plătită doar în funcție de soluția ce urma a se pronunța în dosarul nr. x/302/2011. Reanalizând situația de fapt, instanța de apel a concluzionat că soluționarea dosarului nr. x/301/2011 la patru termene de judecată nu poate constitui un motiv temeinic care să justifice respingerea pretențiilor formulate de reclamantă, onorariul achitat de bancă apărătorului ales fiind unul real și necesar. A apreciat, însă, că acest onorariu nu satisface exigențele referitoare la proporționalitate, astfel încât, admițând acțiunea, a dispus reducerea sumei la care a obligat-o pe pârâtă cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

Decizia de apel a fost recurată de ambele părți.

Reclamanta Banca A. SA a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor efectuate în recurs.

În motivarea recursului, după o amplă expunere a situației de fapt, a considerentelor sentinței de fond, a criticilor formulate în apel și a considerentelor deciziei de apel, reclamanta a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Enunțând dispoziția art. 453 alin. (1) C.proc.civ., reclamanta a susținut că la fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată se află culpa procesuală a părții ce rezultă chiar din împrejurarea că a pierdut procesul. În aceste condiții, trebuie analizate îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciul, fapta ilicită și legătura de cauzalitate dintre primele două. Deși instanța de apel a reținut ca fiind îndeplinite cele trei condiții, în mod nelegal, cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 1.349 C.civ. și a art. 453 C.proc.civ., a dispus obligarea pârâtei doar la plata parțială a prejudiciului pe care l-a suferit.

Pârâta Societatea B. SA a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului, pârâta a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.  8 C.proc.civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

- în ce privește soluția de respingere a apelului propriu, pârâta a arătat că decizia de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 130 alin. (1) și (2) din Hotărârea nr. 64/2011 a Consiliului UNBR care interzice avocatului să fixeze onorariile în baza unui pact de

quota litis

. Precizând că excepția de nulitate vizează întregul contract de asistență juridică, astfel cum este compus din contractul de bază (seria B 352002/2011) și cele două extensii ale sale (contractul de asistență juridică pe obiect nr. 14.839 din data de 21 noiembrie 2011 – A., nr. 352002 din data de 22.11.2011 - CIA C. și mențiunea olografă făcută între părți, anexă la contractul cadru), pârâta a arătat că clauzele care fixează onorariul reprezintă un veritabil pact de

quota

litis

, suma de 400.000 Euro fiind stabilită în întregime sub forma unei sume globale, exclusiv în funcție de rezultatul judiciar al cauzei și fiind cunoscut de părți că nu există riscul unei pierderi.

Sub acest aspect, pârâta a susținut că la momentul semnării contractului de asistență juridică, al plății primei tranșe de onorariu, precum și la momentul formulării contestației la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/301/2011 semnatarele convenției cunoșteau că rezultatul previzibil al cauzei era acela de reducere cu 80% a sumei contestate, motivat de faptul că reclamanta era singura în măsură să cunoască situația plăților către AAAS (fostă AVAS) pentru următoarele motive: sumele repartizate deja cu titlu de dividende aferente anilor 2008 și 2009, câtă vreme fuseseră achitate anterior datei instituirii popririi asupra sumelor de bani pe care reclamanta urma să le achite către AAAS nu mai puteau face obiectul popririi, în mod evident; pentru sumele cu titlul de dividende aferente anilor 2008, 2009 și 2010 ce nu fuseseră deja repartizate, ipoteza admiterii contestației era, de asemenea evidentă, urmare a intrării în vigoare la 30.09.2011 a O.U.G. nr. 83/2011 prin care s-a dispus ca profitul nerepartizat aferent acelor ani, rămas la dispoziția A. să fie plătit la bugetul de stat. Or, arată pârâta, totalul acestor sume asupra cărora exista certitudinea admiterii contestației reprezintă procentual 80% din valoarea pentru care se constituise poprirea contestată.

În ce privește tranșa a doua a onorariului, de 250.000 Euro, pârâta susține că nici nu trebuia achitat, el fiind condiționat de admiterea apelului băncii în dosarul nr. x/302/2011, cu consecința modificării sentinței apelate și respingerii cererii de validare a popririi; această condiție nu s-a împlinit, apelul băncii fiind respins.

- greșita aplicare a dispozițiilor art. 71, art. 140

1

, art. 143

1

și art. 144

2

din Legea nr. 31/1990 în soluționarea criticii referitoare la respingerea excepției nulității contractului de asistență juridică, motivat de faptul că actul juridic nu a fost semnat de către o persoană cu atribuții de reprezentare în cadrul băncii. Această atribuție revenea președintelui executiv al reclamantei, actul juridic fiind semnat de directorul Direcției juridice.

Cu privire la soluția de admitere a apelului reclamantei, cu consecința admiterii în parte a pretențiilor acesteia, pârâta a invocat greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 64/2001, art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 și O.U.G. nr. 83/2011. Subsumat acestei critici, pârâta redă un pasaj din considerentele deciziei de apel prin care instanța a concluzionat asupra considerentelor care au stat la baza hotărârii pronunțate în litigiul vizând contestația la executare. De asemenea, a expus pe larg aspecte care țin de cadrul factual al cauzei deduse judecății.

- greșita aplicare a dispozițiilor art. 129 alin. (6) din Hotărârea nr. 64/2011 a Consiliului UNBR; pârâta a susținut în cadrul acestei critici că în măsura în care se va aprecia că onorariul astfel cum a fost stabilit de reclamantă și avocatul ales reprezintă un onorariu de succes, acesta nu poate fi pus în sarcina sa, orientarea jurisprudențială fiind în sensul că un asemenea onorariu reprezintă o recompensă suplimentară a muncii efectiv prestate de avocat, cu vădit caracter voluptoriu al părții promitente. Pârâta a mai expus, în susținerea criticii, opinia sa cu privire la activitatea efectiv desfășurată de avocatul reclamantei în litigiul pentru care a fost stabilit onorariul în sensul că nu există o proporționalitate între activitate și suma plătită.

Prin întâmpinarea formulată la recursul reclamantei, pârâta a solicitat în principal anularea acestuia pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar, în subsidiar, respingerea ca nefondat, reiterând situația de fapt, precum și propriile critici aduse deciziei de apel.

Și reclamanta a formulat întâmpinare la recursul pârâtei, apreciind că nu există critici de nelegalitate, considerând că prin criticile formulate se tinde la o reanalizare a probatoriului și a situației de fapt; în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat, considerând legală decizia instanței de apel sub aspectul modului de soluționare a criticilor referitoare la nulitatea contractului de asistență juridică, atât din perspectiva existenței pactului de

quota litis

, cât și sub aspectul caracterului relativ al excepției vizând calitatea de reprezentant al băncii la semnarea actului juridic de reprezentare.

Ambele părți au formulat răspunsuri la întâmpinări, solicitând reciproc înlăturarea susținerilor din actele procedurale.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, raport ce a fost comunicat părților. La termenul din data de 24 mai 2018 Înalta Curte a admis în principiu recursurile ambelor părți, stabilind ca judecata acestora să se facă în ședință publică, cu citarea părților.

Prealabil analizării celor două recursuri, instanța de recurs precizează că va fi analizat mai întâi recursul pârâtei, având în vedere criticile acestei părți care tind la înlăturarea contractului ce stă la baza pretențiilor reclamantei.

Analizând legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate de pârâtă și de apărările invocate de reclamantă, se rețin următoarele:

Este înlăturată critica pârâtei referitoare la nulitatea contractului de asistență juridică fundamentată pe dispozițiile art. 71, art. 140

1

, art. 143

1

și art. 144

2

din Legea nr. 31/1990, motivat de lipsa calității de reprezentant legal din partea reclamantei al semnatarului actului juridic. Așa cum a reținut în mod legal instanța de apel, modalitatea de încheiere a contractului de asistență juridică reprezintă un aspect ce ține exclusiv de aprecierea reclamantei, iar eventuala depășire a mandatului persoanelor care au angajat Banca poate fi invocată numai de cea din urmă, fiind o nulitate relativă. Acest aspect rezultă chiar din textele legale invocate de pârâtă în susținerea criticii, legiuitorul statuând că în cazul depășirii limitelor mandatului, doar societatea poate pretinde acoperirea prejudiciilor cauzate. Însă, depășirea limitelor mandatului acordat de societate finalizat cu încheierea unui act juridic nu poate fi invocată de un terț față de acel act juridic, având în vedere caracterul relativ al nulității, contractul încheiat în asemenea condiții fiind opozabil în egală măsură și societății și terților cărora li se opune.

Nu poate fi reținută nici critica pârâtei referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 64/2001, art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 și O.U.G. nr. 83/2011. Se observă că în prezentul litigiu instanța de apel nu a făcut o aplicare directă a normelor legale pretins aplicate greșit de către pârâtă, ci a redat considerentele hotărârii pronunțate în contestația la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/301/2011 soluționat de Judecătoria Sectorului 3 București. Or, pentru a fi sub incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. este necesar ca normele de drept material pretins a fi încălcate sau greșit aplicate să fie esențiale în soluționarea cauzei. Așa cum s-a arătat deja, normele legale invocate de pârâtă nu au fost reținute ca aplicabile în speță, ci au reprezentat fundamentul legal pentru soluționarea altei cauze, doar considerentele din acea hotărâre fiind preluate în decizia recurată.

În ce privește critica privind existența pactului de

quota litis

în contractul de asistență juridică, instanța de recurs precizează mai întâi că față de data încheierii actului, precum și a celor două extensii - 22 noiembrie 2011, nu sunt aplicabile dispozițiile Statutului profesiei de avocat, adoptat prin Hotărârea UNBR nr. 64/2011. Această hotărâre a fost adoptată în data de 3 decembrie 2011, fiind publicată în M. Of. al României, Partea I din 19 decembrie 2011. Având în vedere că actul de reprezentare ce stă la baza pretențiilor reclamantei este datat în 22 noiembrie 2011, precum și faptul că se invocă motive de nulitate absolută, ce se analizează în raport de legea în vigoare la momentul încheierii contractului, se reține că în speță sunt aplicabile dispozițiile Statului profesiei de avocat adoptat prin Hotărârea UNBR din 25 septembrie 2005, publicat în M. Of. al României, Partea I nr. 45 din 13 ianuarie 2005.

Urmare a stabilirii legii aplicabile, instanța de recurs apreciază ca fiind întemeiată critica pârâtei referitoare la nulitatea contractului de asistență juridică pentru existența unei clauze de

quota litis

, pentru următoarele considerente:

În mod greșit, instanța de apel a respins apelul pârâtei sub aspectul criticii arătate, fără a face o analiză a clauzei contestate. Astfel, instanța de apel trebuia să procedeze la analiza paralelă a dispozițiilor statutare care reglementează atât onorariul de succes, cât și pactul de

quota

litis

. Potrivit art. 134 alin. (1) și (6) din Statutul profesiei de avocat, pentru a fi în prezența unui onorariu de succes este necesar ca acea parte de onorariu prevăzută cu acest titlu să fie alăturată unei alte forme de onorariu. Alin. (6) din art. 134 prevede în mod expres să avocatul are dreptul la onorariu de succes, cu titlu complementar, în completarea onorariului fixat. Deci, pentru a fi în prezența onorariului de succes, contractul de asistență juridică trebuie să cuprindă un onorariu (fix/forfetar/orar) la care se adaugă în completare onorariul de succes. Cu alte cuvinte, părțile ar fi trebuit să convină asupra unui onorariu care să îndeplinească condiția proporționalității în raport cu natura și complexitatea cauzei în care a fost acordată asistența juridică, la care să se adauge onorariul de succes cu titlu complementar raportat la atingerea de către avocat a unui anumit rezultat.

Potrivit art. 135 din Statut, avocaților le este interzis să fixeze onorariile în baza unui pact de

quota litis

, definit ca acea convenție încheiată între avocat și clientul său, înainte de soluționarea definitivă a unei cauze, convenție care fixează  totalitatea onorariilor avocatului în funcție de rezultatul judiciar al cauzei. Instanța de apel, calificând onorariul solicitat de reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată, nu a analizat clauza contractuală prin raportare la textele legale anterior menționate. Se observă că, în speță, deși părțile definesc onorariul fixat ca fiind unul de succes, modalitatea de stabilire a acestuia nu respectă cerințele art. 134 alin. (1) și (6) din Statutul profesiei de avocat, stabilind totalitatea sumei ce urma a fi plătită pentru asistența juridică acordată de rezultatul judiciar al cauzei, devenind incidente dispozițiile art. 135 din Statut.

Se reține, totodată, că instanța de apel nu a analizat aspectul aleatoriu al contractului, critică formulată tot din perspectiva caracterului de pact de

quota litis

al clauzei contestate. În caracterizarea clauzei de pact de

quota litis

prezintă relevanță și evidențierea existenței posibilității unei pierderi sau a unui câștig, ori existența certitudinii asupra obținerii rezultatului. Din această perspectivă, instanța de recurs observă că în argumentarea soluției sale, instanța de apel nu a analizat atitudinea reclamantei și elementele invocate de pârâtă ca fiind de natură a conduce spre concluzia certitudinii obținerii rezultatului. Instanța de apel, deși era învestită cu analizarea situației obiective rezultate din documente emise de reclamantă care atestau virarea unor sume de bani cu titlu de dividende (și care, deci nu mai puteau face obiectul popririi), precum și cu certitudinea din partea aceleiași reclamante că nu adoptase o hotărâre pentru repartizarea restului de profit obținut, s-a limitat a reține acele considerente din sentința dată de Judecătoria Sectorului 3 București referitoare la incidența în cauză a dispozițiilor O.U.G. nr. 83/2011. Nu a făcut, însă, o analiză a existenței certitudinii obținerii rezultatului preconizat la momentul încheierii contractului de asistență juridică, din perspectiva elementelor obiective invocate de pârâtă, care nu se limitau doar la incidența ordonanței de guvern menționate (de altfel în cadrul contestației la executare reclamanta a invocat atât incidența acestui act normativ, cât și faptul neadoptării hotărârii AGA pentru repartizarea profitului rămas nerepartizat, precum și aspectul legat de virarea către AVAS anterior instituirii popririi a unor sume cu titlu de dividende - aspecte asupra cărora reclamanta avea conturată o certitudine, având în vedere că actele ce conservau atare situație erau acte proprii).

Pentru considerentele reținute, instanța de recurs a apreciat ca fiind fondat recursul declarat de pârâtă, fiind admisă calea de atac declarată de această parte.

Având în vedere motivele care au condus la admiterea recursului pârâtei, precum și faptul că recursul reclamantei vizează aspecte ulterioare analizei valabilității contractului de asistență juridică (respectiv întinderea dreptului său de obținere a prejudiciului constând în cheltuielile de judecată), instanța de recurs a apreciat ca nefiind fondată calea de atac declarată de această parte, respingând-o.

În consecință, văzând dispozițiile art. 497 și art. 501 alin. (1) și (3) C.proc.civ., a fost respins recursul declarat de reclamantă.

A fost admis recursul pârâtei.

A fost casată decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor declarate în cauză, în limitele arătate în considerentele prezentei decizii. În consecință, apelurile vor fi analizate doar din perspectiva acelor critici care vizează stabilirea naturii juridice a clauzei referitoare la onorariului.