ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 151/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

1.Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 07.04.2022, pe rolul Tribunalului București Secția a VI-a Civilă sub nr. x/3/2022, reclamanta A a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: în principal, constatarea nulității absolute a Contractului de asistență juridică (CAJ) - fără serie și fără număr - emis de către pârâta B la data de 30.03.2021 din perspectiva modalității de stabilire a prețului contractului; în subsidiar, constatarea nulității relative a contractului din perspectiva întocmirii lui cu nerespectarea formelor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă, cu obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate pentru soluționarea cererii.

La data de 25.02.2023 reclamanta a depus cerere completatoare prin care a solicitat ca, în situația respingerii primelor două capete de cerere, să se dispună reducerea penalităților stabilite prin art. 3 și 3.4 din contract, în raport de prevederile art. 1541 alin. (1) lit. b C. civ., penalități considerate ca fiind vădit excesive și nejustificate.

2.Hotărârea pronunțată în primă instanță.

Prin sentința civilă nr.461/20.04.2023, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A, în contradictoriu cu pârâta B.

3.Hotărârea pronunțată în apel.

Prin decizia nr. 1716 A din 20 decembrie 2023, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă a respins apelul formulat de apelanta -reclamantă A, împotriva sentinței civile nr. 461/20.04.2023, pronunțată de către Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul cu nr. x/3/2022**, în contradictoriu cu intimata – pârâtă B, ca nefondat.

A obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă, a sumei de 17.850 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

4.Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 1716 A din 20 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă a declarat recurs reclamanta A invocând nelegalitatea deciziei civile nr. 1716A/20.12.2023 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/3/2022** din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc.civ.

-Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea art. 425 alin. (1) C. proc. civ., aspect ce constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecința casării acesteia și trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

În analiza încălcării dispozițiilor art. 130 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, respectiv fixarea onorariului exclusiv în funcție de rezultatul obținut (pact de quota litis), în considerente succesive, instanța de apel a oferit calificări distincte, contradictorii, onorariului de 4% + TVA stabilit de art. 3 și 3.2. din Contract, considerându-l fie „forfetar", fie „de succes".

Totodată, în decizia criticată se regăsește și o analiză a onorariului de 11.693,18 lei la care se referă ca fiind „onorariu fix".

Or, potrivit art. 129 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, onorariile sunt orare, fixe (forfetare) sau de succes, acestea din urmă fiind definite la art. 129 alin. (6) din Statut, text la care face trimitere și instanța de apel, drept acel onorariu complementar care se obține în funcție de rezultatul sau de serviciul furnizat pentru atingerea de către avocat a unui anumit rezultat.

De asemenea, în clauzele contractuale la care se face trimitere de instanță, onorariul de „4% + TVA din valoarea finanțării aprobate" este indicat „cu titlu de onorariu de succes".

Mai arată recurenta că hotărârea nu cuprinde o expunere a raționamentului instanței de apel în baza căruia ar fi ajuns la concluzia că „onorariul stabilit nu are natura unui onorariu în sensul art. 129 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat", lipsind reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți. Procedând astfel, nu rezultă cu claritate motivele pentru care instanța de apel a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru existența unui pact de quota litis, dat fiind faptul atât pactul de quota litis cât și onorariul de succes presupun stabilirea onorariului în funcție de rezultat.

Totodată, niciuna dintre părți nu a contestat faptul că în cadrul contractului nu ar fi fost stabilit un onorariu de succes, considerentele instanței fiind străine de criticile și apărările părților și date cu nerespectarea principiului disponibilității consacrat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

-Cu referire la motivul de nelegalitatea întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile art. 130 din Statutul profesiei de avocat, ce definește pactul de quota litis drept convenția încheiată între avocat și clientul său, înainte de soluționarea definitivă a cauzei, convenție care fixează exclusiv totalitatea onorariilor avocatului în funcție de rezultatul judiciar al cauzei, indiferent dacă aceste onorarii constau într-o sumă de bani, sau un bun sau orice altă valoarea.

Simplul fapt că părțile au făcut referire la un onorariu fix nu exclude existența unui pact de quota litis, cum în mod eronat a reținut Curtea de apel când a validat soluția primei instanțe.

Art. 129 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat prevede obligativitatea stabilirii unui onorariu orar și/sau forfetar, care să fie plătit indiferent de rezultatul obținut, pentru ca activitatea avocatului să nu se transforme într-o operațiune pur speculativă, onorariul de succes putând fiind stipulat exclusiv, cu titlu complementar, în completarea onorariului fix (forfetar) sau orar, stabilit prin contractul de asistență juridică, și niciodată în lipsa unui onorariu fix sau orar, deoarece aceasta ar însemna încheierea unui pact de quota litis, interzis expres.

În acord cu dispozițiile art. 127 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, onorariul orar/fix trebuie să reflecte, printre altele, timpul și volumul de muncă necesar pentru executarea activității, importanța intereselor în cauză, avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului ca urmare a muncii depuse de avocat.

Or, instanța de apel nu a realizat o astfel de analiză, neraportându-se la natura și complexitatea activității, respectiv la tipologia contractelor încheiate, activitatea care ar fi trebuit a fi prestată, valoarea obiectului contractelor, durata procedurii de aprobare a creditului, ci s-a limitat a aprecia generic că „acest onorariu fix nu poate fi considerat ca fiind unul derizoriu sau necorespunzând cu munca depusă pentru executarea contractului de asistență juridică, de vreme ce cuantumul total al acesteia este de 11.693,18 lei, un tarif orar de 200 Euro/oră fiind conform cu complexitatea unei activități de consultanță în mediul de afaceri".

Recurenta a indicat decizia nr. 711/01.04.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă, în cuprinsul căreia au fost analizate condițiile pe care trebuie să le îndeplinească onorariul fix (forfetar) prin raportare la onorariul de succes, ca reprezentând un reper de analiză care trebuia realizat.

În raport cu valoarea contractelor în legătură cu care a fost acordată finanțarea, onorariul orar este unul neserios și conduce la concluzia evidentă că onorariul fix modic a fost stabilit doar pentru a masca natura reală a convenției, aceea de pact de quota litis și de a ocoli interdicția legală prevăzută în Statutul profesiei de avocat. Or, instanța de apel a aplicat prevederile art. 130 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat în mod formal, fără a analiza dacă, în concret, onorariul orar în cuantum total de 11.693.18 lei este derizoriu în raport de valoarea contractelor în legătură cu care s-ar fi acordat consultantă, complexitatea și volumul de muncă presupus, acesta reprezentând în conformitate cu art. 129 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat onorariul datorat pentru activitatea profesională a avocatului.

De asemenea, a mai susținut recurenta că instanța de apel a dat hotărârea cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 122 din Statutul profesiei de avocat și ale art. 1253 C. civ., statuând că seria contractului de asistență juridică nu ar reprezenta un element obligatoriu al contractului de asistență juridică, reținând drept obligatorii doar elementele menționate la art. 122 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, ignorând că alin. (5) introduce, în mod expres, un element suplimentar obligatoriu, respectiv seriile unice ale contractelor de asistență juridică.

Totodată, prin raportare la art. 122 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, elementul obligatoriu impus de art. 122 alin. (5) nu face parte din nulitățile pentru care Statutul profesiei de avocat stabilește că nulitatea este condiționată de vătămare. Or, interpretarea instanței de apel, care a condiționat nulitatea de existența unei vătămări, încalcă prevederile art. 1253 C. civ., care instituie o distincție între nulitatea expresă și nulitatea virtuală. Prin stabilirea, în mod expres, a caracterului obligatoriu al seriilor unice prin art. 122 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat s-a impus o condiție de formă ad validitatem pentru contractul de asistență juridică, în același sens pronunțându-se și Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă în decizia nr. 1680/08.10.2019.

Distinct, recurenta susține că instanța de apel a procedat la interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1541 alin. (1) lit. b C. civ., de vreme ce însăși existența unei clauze penale în sensul art. 1538 C.civ. este în măsură să atragă incidența dispozițiilor art. 1541 alin. (1) lit. b C. civ. și nu să le excludă de la aplicare. Din structura art. 3 din contract se poate observa că la momentul încheierii acestuia părțile nu au prevăzut întregul cuantum al onorariului, sens în care era imposibil de prevăzut un prejudiciu la același moment.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei nr. 1716A/20.12.2023 a Curții de Apel București și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-pârâtă B a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata-pârâtă arată că instanța de apel a argumentat atât în fapt, cât și în drept soluția adoptată sub aspectul criticilor formulate în apel, argumentând pe larg, judicios, cu luarea în considerare a argumentelor părților, a probelor administrate, a clauzelor contractuale și a prevederilor legale incidente, soluția pronunțată, simpla nemulțumire a părții referitoare la soluția instanței de apel, în raport de administrarea probatoriului în cauză, nefiind suficientă pentru a se susține faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Mai arată intimata că prima critică a recurentei privește o simplă eroare materială a curții, în condițiile în care, doar într-un paragraf s-a menționat natura de onorariu forfetar, conținutul motivării fiind neechivoc în privința înțelegerii și aplicării legii la situația de fapt.

Din perspectiva motivelor fundamentate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata arată că în mod judicios a apreciat instanța de apel respectarea principiului proporționalității onorariului fix raportat la munca depusă, onorariul orar fix în cuantum de 200 Euro + TVA, aplicabil pentru un număr de 10 ore de activitate, este unul serios, semnificativ, apt să îl determine pe avocat să apere interesele clientului său, un alt element important în aprecierea proporționalității fiind și acela conform căruia, onorariul orar nu a fost limitat la suma în cuantum de 2.000 de Euro + TVA, aferentă celor 10 ore stipulate în Contract, ci s-a prevăzut împrejurarea potrivit căreia, dacă munca prestată depășește aceasta durată, se va încheia un act adițional.

Cu referire la aplicabilitatea în speță a dispozițiilor legale privind pactul de quota litis, în mod corect a reținut instanța de apel că nu este îndeplinită condiția stipulării onorariului exclusiv în funcție de rezultatul procedurii, contractul neprevăzând posibilitatea plății onorariului avocațial doar în cazul acordării creditului bancar solicitat, avându-se în vedere împrejurarea conform căreia, în contract, este prevăzut un onorariu fix, în cuantum de 200 euro/oră. În plus, toate clauzele contractului de asistență juridică au fost negociate de părți, devenind astfel incident art. 1270 alin. (1) C. civ..

În ceea ce privește nerespectarea condițiilor de formă, în considerarea dispozițiilor art. 122 alin. (4) și alin. (5) din Statutul profesiei de avocat, nerespectarea acestor prevederi nu reprezintă cauză de nulitate, între elementele obligatorii de conținut ale contractului de asistență juridică nefiind incluse cerințele de formă indicate de către recurenta-reclamantă. În plus, art. 122 alin. (2) din Statut prevede faptul că, dintre condițiile obligatorii, numai nerespectarea celor prevăzute la alin. (1) lit. a și g) atrag nevalabilitatea contractului, și numai dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi altfel remediată. Ca atare, condițiile invocate nu sunt prevăzute de lege sub sancțiunea nulității exprese.

De asemenea, mai arată recurenta că alin. (5) al art. 122 din Statut permite utilizarea unor modele proprii de contracte de asistență juridică - ceea ce se și întâmplă în practică, formularele tipizate fiind mult prea limitative pentru unele situații ce pot apărea.

Cu referire la interpretarea și aplicarea greșită a art. 1541 alin. (1) lit. b C. civ., intimata arată că în mod corect s-a reținut de către instanțele de fond și de apel că nu se indică niciun element din care să rezulte imposibilitatea de a prevedea cuantumului prejudiciului, față de stipularea procentuală a penalităților, partea având posibilitatea de a prevedea cuantumul la care se va ajunge în caz de neexecutare, având în vedere și calitatea de profesionist a acesteia.

Pentru toate aceste motive, intimata-pârâtă a solicitat respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

- În mod nefondat a criticat recurenta pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nelegalitatea deciziei atacate, susținând că aceasta ar cuprinde considerente contradictorii în partea sa de analiză a clauzelor din art. 3 și art. 3 ale contractului de asistență juridică încheiat între părți.

Pentru exemplificare și fundamentarea criticii, recurenta a făcut trimitere la considerentele de la fila 20 a deciziei prin care, în mod succesiv, instanța de apel a menționat onorariul de „4% +TVA din valoarea finanțării aprobate” ca fiind unul „forfetar” dar și „de succes”.

Exemplul nu este însă unul relevant în ilustrarea unor motive contradictorii a căror prezență în conținutul hotărârii să lipsească de fundament soluția pronunțată, observându-se că subsecvent paragrafului în care, cu referire la onorariul de „4% +TVA din valoarea aprobată” instanța de apel îl menționează atât ca onorariu forfetar, dar și ca onorariu de succes, aceasta concluzionează în sensul că:

„Or, prin raportare la acordul de voință intervenit între părți, Curtea consideră că în mod corect a respins prima instanță acest motiv de nulitate, nefiind îndeplinite cerințele impuse de lege sub acest aspect. Aceasta deoarece părțile nu au stipulat doar un onorariu de succes, calculat prin raportare la valoarea finanțării, ci și un onorariu fix orar, în cuantum de 200 euro/oră, la care se adaugă TVA”.

Or, din succesiunea celor două paragrafe luate în analiză, rezultă neîndoielnic că, în realitate, instanța de apel s-a raportat în mod corect la tipurile de onorarii convenite în mod combinat de părți în clauzele din cuprinsul art. 3 și 3.2 ale contractului a cărui nulitate a fost invocată, respectiv onorariu fix orar combinat cu onorariu de succes, fiind rodul unei evidente erori materiale referirea în conținutul aceluiași enunț la onorariul de „4% +TVA din valoarea finanțării aprobate” ca fiind în același timp onorariu forfetar și onorariu de succes.

Noțiunea de forfetar, care și în limbajul obișnuit desemnează o sumă dinainte stabilită, globală și invariabilă, alături de onorariul construit din „4% +TVA din valoarea finanțării aprobate”, urmat de calificarea sa ca onorariu de succes, nu are aptitudinea de a genera în sine o contradicție în considerentele hotărârii ori de a crea dificultății în înțelegerea raționamentului instanței, fiind doar o contradicție în termeni (noțiunea de forfetar atribuită unui onorariu determinabil și variabil) generată de o evidentă eroare materială.

De asemenea, noțiunea de onorariu fix orar atribuită onorariului de 200 euro/oră la care se adaugă TVA a fost utilizată în antiteză cu onorariul de succes de „4% +TVA din valoarea finanțării aprobate”, acesta din urmă având un conținut determinabil și variabil, iar prezența ambelor tipuri de onorarii în clauzele agreate de părți au înlăturat posibilitatea calificării onorariului per ansamblu, astfel constituit, ca având natura unui pact de quota litis, pentru care legea prevede sancțiunea nulității.

Contrar criticii reclamantei, hotărârea atacată expune raționamentul instanței de apel în baza căruia aceasta a ajuns la concluzia că onorariul convenit prin contractul semnat de părți are natura unui onorariu în sensul art. 129 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat, adică a onorariului de succes, nefiind îndeplinite condițiile pactului de quota litis. În esență, pentru diferențierea celor două tipologii, instanța de apel a indicat ca repere: clauza să nu privească totalitatea onorariilor avocatului și natura aleatorie a clauzelor care consacră onorariul de succes, care conservă posibilitatea unui câștig, dar și riscul unei pierderi.

Or, pe baza acestor repere, instanța de apel a observat că prin contractul lor părțile au convenit un onorariu combinat, respectiv onorariu orar (calculat la valoarea fixă/oră de activitate) și, în completare, un onorariu de succes în cuantum de „4% +TVA din valoarea finanțării aprobate”, pentru situația în care finanțarea va fi aprobată de către Instituția bancară și de către client, chiar dacă clientul va refuza semnarea contractului de finanțare.

Așadar, clauza care leagă onorariul avocatului de un anume rezultat nu privește totalitatea onorariilor avocatului, iar aceasta își păstrează caracterul aleatoriu, onorariul de succes fiind datorat numai în caz de atingere a rezultatului urmărit de client.

Rezultă, deci, cu suficientă claritate reperele avute în vedere de instanța de apel atunci când a diferențiat onorariul convenit de părți de pactul de quota litis, raționamentul său fiind posibil de urmărit și înțeles, în pofida unor evidente erori materiale de dactilografiere regăsite în considerentele hotărârii.

- Subsumat motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat aplicarea eronată a dispozițiilor art. 130 din Statutul profesiei de avocat, afirmând că simplul fapt al convenirii de către părți a unui onorariu fix nu exclude existența unui pact de quota litis, cum eronat a reținut instanța de apel, fiind necesar ca onorariul fix/orar să îndeplinească și condiția proporționalității în raport cu natura și complexitatea cauzei în care a fost acordată asistența juridică, întrucât altfel s-ar încuraja eludarea art. 130 (2) prin stabilirea unor onorarii cu valoarea derizorie față de volumul de muncă presupus a fi prestată, natura și complexitatea serviciilor, valoarea obiectului contractelor pentru care se acordă consultanță juridică și reprezentare în fața instituțiilor bancare.

Critica este nefondată, întrucât concluzia instanței de apel asupra inexistenței unui pact quota litis, cât privește onorariul convenit prin contractul acestora, nu s-a rezumat la observarea existenței, alături de onorariul de succes și a unuia fix, convenit pe rată orară, ci aceasta a procedat și la o analiză a proporționalității cuantumului onorariului fix, despre care a reținut că nu poate fi calificat drept derizoriu, o rată de 200 euro/oră fiind conformă cu complexitatea unei activități de consultanță în mediul de afaceri.

Nemulțumirea ori dezacordul recurentei cu această apreciere a instanței de apel nu-i legitimează susținerile potrivit cărora onorariul fix convenit ar avea o valoare derizorie față de volumul de muncă, natura și complexitatea serviciilor, valoarea obiectului contractelor pentru care au fost contractate serviciile juridice, pentru a susține astfel o încălcare de către instanța de apel a prevederilor art. 130 din Statutul profesiei de avocat.

Totodată, această evaluare a instanței de apel, realizată pe baza elementelor de fapt ale cauzei nu intră sub cenzura instanței de recurs, așa cum se înțelege că propune recurenta prin argumentele ce susțin critica sa, expuse în paragrafele de la art. 33 ale memoriului de recurs, întrucât în acord cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, evaluarea legalității hotărârilor pronunțate în apel neputându-se realiza decât circumscris viciilor de legalitate menționate limitativ în cuprinsul art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Or, cenzura asupra evaluărilor datelor de fapt ale cauzei realizată de instanța de apel presupune un control în temeinicie care nu este dat prin lege în atributul instanței de recurs.

Exemplul de jurisprudență invocat de recurentă nu este relevant, prin urmare, întrucât ilustrează doar că, într-un alt caz și, desigur raportat la niște circumstanțe de speță particulare care lipsesc ca informație, dar care sunt esențiale unei atare analize, o altă instanță a apreciat ca fiind derizoriu onorariul fix și că utilizarea acestuia s-a realizat doar pentru a ocoli interdicția expresă din lege (Statut) a stabilirii doar a unui onorariu de succes.

Nu se demonstrează astfel că aceasta ar fi situația prezentă în speță, în condițiile în care ambele instanțe de fond au respins motivat teza caracterului derizoriu al cuantumului fix al onorariului convenit în cuprinsul contractului de asistență juridică, pe care l-au apreciat ca serios și adecvat tipului de activitate desfășurată (consultanță în mediul de afaceri).

Nu va putea fi, deci, reținută ca fondată critica vizând aplicarea eronată a dispozițiilor art. 130 din Statutul profesiei de avocat.

- Nefondat critică recurenta și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 129 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat, cu prilejul calificării realizată de instanță în privința onorariului cuvenit de părți în teza a II-a a clauzei art. 3 ca fiind onorariu de succes.

În mod evident, rezultatul de atins avut în vedere de părți la semnarea contractului a fost aprobarea finanțării, iar cuantumul onorariului de succes a fost determinat prin raportare la valoarea finanțării aprobate, prin toate considerentele regăsite la filele 21-22 (paragrafele 1-3) din cuprinsul deciziei înțelegându-se, contrar criticii formulate, că instanța de apel a socotit onorariul avocațial din teza a II-a a clauzei art. 3 din contract drept unul de succes, așadar care prezintă toate caracteristicile descrise în norma art. 129 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat, opus figurii juridice a unui pact de quota litis. Afirmația „onorariu stabilit nu are natura unui onorariu în sensul art. 129 alin. (6) din Statutul...” conține o evidentă eroare materială (prin înglobarea negației „nu”), surmontabilă însă din înțelesul frazei în ansamblu și al celorlalte considerente ale deciziei.

- Interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 122 din Statutul profesiei de avocat și ale art. 1253 C. civ.(nulitatea virtuală) a fost invocată în legătură cu sancțiunea nulității relative ce s-a cerut a fi aplicată contractului de asistență juridică încheiat între părți pentru neregularitatea de formă a acestuia (lipsa seriei unice). Potrivit recurentei, art. 122 alin. (5) din Statut a instituit o condiție de formă ad validitatem în privința seriilor unice reglementate pentru formele de exercitare a profesiei, elementul obligatoriu impus nefăcând parte din rândul nulităților pentru care, prin art. 122 alin. (2) din același Statut, nulitatea este condiționată de vătămare.

Critica este nefondată, niciun argument de lege neputând susține afirmația recurentei că cerința seriei unice reglementată în cuprinsul art. 122 alin. (5) din Statut, care trebuie înscrisă în mod obligatoriu în contractele de asistență juridică emise de formele de exercitare a profesiei, ar constitui o cerință de formă ad validitatem, norma neexprimând în mod expres acest standard și neinstituind nicio sancțiune pentru a asigura acest statut condiției de formă în discuție.

De altfel, contrar actualei sale optici, în sensul naturii ad validitatem a cerinței de formă privind înscrierea seriilor unice, care ar implica și sancțiunea corelativă necesară a nulității absolute (cum s-a arătat, neprevăzută în conținutul normei), la debutul litigiului reclamanta a invocat și cerut să se aplice sancțiunea nulității relative a contractului pentru întocmirea sa cu nerespectarea formelor impuse de lege (indicate la acel moment ca fiind date de neutilizarea formularului tipizat, lipsa seriei și numărul contractului).

Or, se înțelege din regimul legal prevăzut în cuprinsul art. 1247 și art. 1248 din C. civ.că, dacă nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziția legală încălcată. Așadar, condiția dovedirii unei vătămări decurge din chiar natura sancțiunii a cărei aplicare a cerut-o reclamanta prin cererea de chemare în judecată, fiind exclusă, pentru argumentele mai sus prezentate, o eventuală sancțiune a nulității absolute, cum se susține mai nou, pe calea recursului.

De altfel, cerința de formă a înscrierii seriei unice pe formularul personalizat al contractului de asistență juridică, la care se referă art. 122 alin. (5) din Statut, a fost instituită pentru rațiuni ce țin de evidențe specifice Baroului din care face parte forma de exercitare a profesiei și vizează raporturile dintre Barou și avocat. Prin urmare, aplicarea art. 1253 din C. civ.care prevede „(...) contractul se desființează și atunci când sancțiunea nulității absolute sau, după caz, relative trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziției legale încălcate să fie atins” nu servește cauzei și interesului reclamantei întrucât scopul dispoziției legale pretins încălcate, cum s-a arătat, este de a menține un control și evidențe asupra modului de exercitare a profesiei de către Barou.

- Greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1541 alin. (1) lit. b din C. civ.a fost susținută cu referire la faptul că, așa cum rezultă din clauza art. 3 din contract, la momentul încheierii acestuia, părțile nu au prevăzut întregul cuantum al onorariului, sens în care se afirmă imposibilitatea prevederii prejudiciului la același moment.

Critica este nefondată, în condițiile în care prevederile art. 1541 alin. (1) lit. b C. civ.corelează caracterul „vădit excesiv” al penalității convenite cu „prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului”. Or, deși cuantumul onorariului nu a fost unul cert determinat, el era unul determinabil și, intr-o anume marjă, putea fi prevăzut, contractul de asistență juridică fiind încheiat între profesioniști, iar recurenta nu se afla la primul contract de finanațare bancară.

În plus, așa cum pertinent observă instanța de apel, recurenta nu poate invoca beneficiul aplicării dispozițiilor art. 1541 alin. (1) lit. b C. civ.în condițiile în care prejudiciul a fost cauzat prin propriul fapt, constând în neexecutarea obligației principale pe care singură și-a asumat-o și a consimțit în privința ei.

În considerarea tuturor acestor argumente, apreciind ca fiind legal dezlegat raportul juridic litigios, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A împotriva deciziei nr. 1716 A din 20 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 ianuarie 2025.