ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1274/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 20 ianuarie 2015, reclamantul Tribunalul București a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Conturi a României și Ministerul Justiției, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

- anularea, în parte, a Deciziei nr. XII/16 iulie 2014/D1, emisă de Curtea de Conturi a României - Departamentul XII, în sensul eliminării din cuprinsul acesteia a constatării și măsurii nr. 9;

- anularea încheierii nr. 36 din 10 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Conturi a României;

- anularea Circularei nr. 13/616122 din 9 octombrie 2014, emisă de Ministerul Justiției.

Prin Sentința civilă nr. 2024 din 8 iulie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepția lipsei calității procesuale active a Tribunalului București în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect anularea, în parte, a Deciziei nr. XII/8/16 iulie 2014/D1, emisă de Curtea de Conturi a României - Departamentul XII, în sensul eliminării din cuprinsul acesteia a constatării și măsurii nr. 9 și anularea Încheierii nr. 36 din 10 septembrie 2014, emisă de Curtea de Conturi a României;

- a respins capetele de cerere având ca obiect anularea, în parte, a Deciziei nr. XII/8/16 iulie 2014/D1, emisă de Curtea de Conturi a României - Departamentul XII, în sensul eliminării din cuprinsul acesteia a constatării și măsurii nr. 9 și anularea Încheierii nr. 36 din 10 septembrie 2014, emisă de Curtea de Conturi a României, pentru lipsa calității procesuale active;

- a respins capătul de cerere, din acțiunea formulată de reclamantul Tribunalul București, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Conturi a României și Ministerul Justiției, având ca obiect anularea Circularei nr. 13/616122 din 9 octombrie 2014, emisă de Ministerul Justiției, ca inadmisibil.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Tribunalul București, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat se arată că sentința recurată este neîntemeiată, având în vedere că, în raport de reglementările legale în vigoare, respectiv Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi și Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, legitimarea procesuală activă în litigiile având ca obiect anularea actelor de control emise de Curtea de Conturi revine exclusiv conducerii entității verificate.

Recurentul critică faptul că prin sentința recurată s-a reținut că, în raport cu prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, calitatea procesuală activă a persoanei vătămate este consecința încălcării drepturilor subiective sau a intereselor legitime private prin acte administrative. Ori, prin actele atacate nu s-a stabilit vreo măsură sau obligație în sarcina reclamantului, neputându-se invoca vreo încălcare a unui drept subiectiv sau a unui interes legitim al acestuia.

Față de considerentele instanței de fond, recurentul menționează că interesul legitim al Tribunalului București de a formula prezenta contestație, și de aici calitatea procesuală activă în dosarul care formează obiectul acestei cauze, este justificat de aplicarea corectă a dispozițiilor art. 129 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, conform cărora președinții instanțelor și conducătorii parchetelor pot delega calitatea de ordonator de credite managerilor economici.

Ori, prin Decizia nr. XII/16 iulie 2014/D1, respectiv măsura nr. 9 din decizia amintită, Curtea de Conturi a României - Departamentul XII, în urma desfășurării auditului financiar asupra contului de execuție a bugetului de stat pe anul 2013 la Ministerul Justiției, a stabilit în sarcina Ministerului Justiției obligația de a armoniza prevederile legale referitoare la delegarea calității de ordonator de credite stipulate de art. 20 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, cu cele ale art. 129 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

În opinia recurentului, faptul că prin actele administrative emise de Curtea de Conturi se face o aplicare incorectă a cadrului legal ce reglementează organizarea judiciară, justifică interesul Tribunalului București de a formula prezenta contestație.

În susținerea calității procesuale active a Tribunalului București în prezenta cauză, precum și a interesului legitim încălcat prin actele emise de Curtea de Conturi, recurentul redă și prevederile art. 126, teza 1 din Constituția României, conform cărora controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepția celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter militar.

Recurentul critică faptul că instanța de fond a reținut că, prin Circulara nr. 13/616122 din 9 octombrie 2014, pârâtul Ministerul Justiției comunică măsurile dispuse de Curtea de Conturi în sarcina sa, modalitatea de interpretare a unui text de lege prin raportare la încheierea Curții de Conturi și roagă ordonatorii secundari și terțiari de credite să întreprindă măsuri pentru eliminarea situațiilor în care au delegat calitatea de ordonator de credite managerului economic. În consecință, acest act are valoarea unei informări, având caracter orientativ și se circumscrie noțiunii de corespondență administrativă, nereprezentând o manifestare de voință generatoare de drepturi și obligații.

Recurentul subliniază că prin Circulara nr. 13/616122 din 9 octombrie 2014, Ministerul Justiției a solicitat luarea măsurilor necesare pentru aplicarea unitară a prevederilor art. 20 din Legea nr. 500/2002, raportate la dispozițiile art. 129 din Legea nr. 304/2004, în sensul că vor fi eliminate toate situațiile în care ordonatorii de credite au delegat această calitate managerilor economici.

În opinia recurentului, analizând conținutul actului contestat rezultă în mod clar că este un act administrativ, întrucât se referă la punerea în executare a unor dispoziții legale, care modifică raporturi juridice, respectiv se solicită eliminarea tuturor situațiilor în care ordonatorii de credite au delegat această calitate managerilor economici.

Faptul că circulara este emisă în urma unor măsuri dispuse de Curtea de Conturi a României nu îi înlătură caracterul de act administrativ, prin actul contestat fiind organizat cadrul în care sunt exercitate atribuțiile de ordonator de credite de către conducătorii instanțelor judecătorești, cadru care se situează în afara dispozițiilor legale în vigoare.

Prin Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului ce formează obiectul acestei cauze, în urma verificării îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 486 și ale art. 487 din C. proc. civ. republicat, s-a reținut că cererea de recurs îndeplinește atât cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) și c) - e) C. proc. civ., cât și cerințele prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., că recursul a fost declarat și motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, respectiv că este admisibil în principiu.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din noul C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 8 iunie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din Noul C. proc. civ.

Părțile nu au formulat puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte apreciază că susținerile recurentului se circumscriu motivului de recurs prevăzut la pct. 8 art. 488 alin. (1) din noul C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Înalta Curte apreciază că aceste critici ale recurentului, vizând pretinsa încălcare sau greșita aplicare de către instanța de fond a normelor de drept material, astfel cum au fost formulate, nu sunt întemeiate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă faptul că reclamantul Tribunalul București a solicitat instanței de judecată să dispună anularea, în parte, a Deciziei nr. XII/16 iulie 2014/D1, în sensul eliminării din cuprinsul acesteia a constatării și măsurii nr. 9, anularea Încheierii nr. 36 din 10 septembrie 2014, ambele acte administrative emise de Curtea de Conturi, precum și anularea Circularei nr. 13/616122 din 9 octombrie 2014, emisă de Ministerul Justiției.

Prin sentința civilă nr. 2024 din 8 iulie 2015, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale active a Tribunalului București, în privința capetelor de cerere referitoare la anularea punctului 1.9 din Decizia nr. XII/8/16 iulie 2014/D1 și a Încheierii nr. 36 din 10 septembrie 2014, și, în consecință, a respins cererile de anulare a acestora. Totodată, Curtea de Apel București a respins capătul de cerere referitor la anularea Circularei nr. 13/616122 din 9 octombrie 2014, emisă de Ministerul Justiției, ca inadmisibil.

Împotriva acestei hotărâri, Tribunalul București a promovat calea de atac a recursului, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În mod corect a reținut instanța de fond, referitor la excepția lipsei calității procesuale active a Tribunalului București în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect anularea, în parte, a Deciziei nr. XII/8/16 iulie 2014/D1, emisă de Curtea de Conturi a României - Departamentul XII, în sensul eliminării din cuprinsul acesteia a constatării și măsurii nr. 9 și anularea Încheierii nr. 36 din 10 septembrie 2014, emisă de Curtea de Conturi a României, că Tribunalul București nu are calitate procesuală activă, având în vedere prevederile art. 33 alin. (1) și a art. 44 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, precum și pct. 204 și pct. 227 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 și publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 13 decembrie 2010 (în continuare RODAS).

Raționamentul instanței de fond este temeinic fundamentat, având în vedere următoarea situație de fapt și de drept, reținută în mod corect și de către Curtea de apel:

În urma efectuării misiunii de audit financiar asupra contului de execuție a bugetului de stat pe anul 2013 la Ministerul Justiției, în perioada 10 martie - 18 iunie 2014, Curtea de Conturi a României - Departamentul XII, prin Decizia nr. XII/8/16 iulie 2014/D1, la punctul 9, a constatat nerespectarea prevederilor art. 20 alin. (4) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare.

A reținut că ordonatorii secundari ai Curților de Apel Galați și Târgu Mureș și ordonatorul terțiar al Tribunalului Galați au delegat, prin ordin, calitatea de ordonator managerului economic, ceea ce contravine prevederilor Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare aduse prin Legea nr. 270 din 15 octombrie 2013.

Astfel, s-a reținut în cuprinsul deciziei, începând cu data intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 270 din 15 octombrie 2013, delegarea calității de ordonator se poate efectua cu excepția conducătorului compartimentului financiar-contabil. Această modificare nu a fost corelată cu prevederea art. 129 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, conform căreia: "președinții instanțelor și conducătorii parchetelor pot delega calitatea de ordonator de credite managerilor economici".

Pentru înlăturarea deficiențelor constatate la punctul 9, prin aceeași decizie s-a dispus măsura de la pct. 1.9, conform căreia se va proceda la "armonizarea prevederilor legale referitoare la delegarea calității de ordonator de credite stipulate de art. 20 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, cu cele ale art. 129 din Legea nr. 304/2004, în vederea înlăturării inadvertențelor semnalate (termen: 31 decembrie 2014)".

Ministerul Justiției a formulat contestație împotriva acestei măsuri, care a fost admisă prin Încheierea nr. 36 din 10 septembrie 2014, "în sensul clarificării modului în care se va realiza ducerea la îndeplinire a măsurii, astfel că măsura nr. 9 se va citi, conform solicitării conducerii Ministerului Justiției: «Ministerul Justiției va lua măsurile legale pentru promovarea unei aplicări unitare a prevederilor art. 20 din Legea nr. 500/2002 raportate la dispozițiile art. 129 din Legea nr. 304/2004»".

Se menționează în cuprinsul încheierii sus-menționate că, astfel, vor fi eliminate toate situațiile în care ordonatorii de credite au delegat această calitate managerilor economici.

Din expunerea acestei situații de fapt rezultă, în mod evident, că măsura a fost trasată în sarcina Ministerului Justiției, care, potrivit Legii nr. 544/2004, coroborat cu RODAS, putea să conteste legalitatea actelor, atât prin procedura prealabilă, cât și în fața instanțelor judecătorești. De altfel, Ministerul Justiției a formulat contestație, care i-a fost admisă, după cum s-a precizat anterior.

În acest context, trimiterile recurentului la prevederile art. 126 alin. (6) teza 1 din Constituția României, republicate, nu sunt întemeiate.

Este adevărat că, potrivit Legii fundamentale, controlul de legalitate al actelor administrative pe calea contenciosului administrativ este garantat, însă acesta nu reprezintă un drept absolut, ci comportă limite, care, pe de o parte privesc separația și echilibrul puterilor în stat, precum și rolul constituțional al fiecărei autorități publice, iar, pe de altă parte, se referă la respectarea regulilor de competență și de judecare a cauzelor, prevăzute de legislația în vigoare.

Sunt aplicabile, astfel, prevederile Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, prin care se are în vedere un regim procedural special cu privire la subiectele de drept care, gestionând raporturi juridice specifice dreptului financiar, pot contesta pe cale administrativă și, mai departe, pot solicita pe cale judecătorească anularea măsurilor dispuse prin actele Curții de Conturi, care constată existența unor abateri de la legalitate și regularitate, producătoare de prejudicii (situația prevăzută de art. 33 alin. (3) din Legea nr. 92/1994), ori care stabilesc înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă sau fiscală controlată (situația prevăzută de art. 43 lit. c) din legea menționată).

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 33 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi:

"(1) Activitatea de valorificare a rapoartelor de audit se face potrivit regulamentului aprobat conform prevederilor art. 11 alin. (2). (2) În situația în care se constată regularitatea conturilor, se emite certificatul de conformitate și se comunică entității auditate. (3) În situațiile în care se constată existența unor abateri de la legalitate și regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entității publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligație a conducerii entității auditate. (...)."

Potrivit art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992: "în baza constatărilor sale, Curtea de Conturi stabilește: (...). înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă sau fiscală controlată."

Articolul 44 din același act normativ prevede că măsurile indicate la art. 43 "se iau potrivit regulamentului aprobat în temeiul prevederilor art. 11 alin. (2)."

În conformitate cu aceste dispoziții legale, actele administrative emise de Curtea de Conturi în materia activităților sale specifice se supun reglementării cuprinse în Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, ce se publică în Monitorul Oficial Partea I.

Astfel, conform prevederilor art. 204 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, contestația împotriva măsurilor dispuse prin decizie poate fi formulată de conducătorul entității verificate în termen de 15 zile calendaristice de la data primirii, iar, în conformitate cu prevederile pct. 227 din același Regulament, împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestației conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, în termen de 15 zile calendaristice de la data confirmării de primire a încheierii, în condițiile legii contenciosului administrativ.

Din aceste prevederi rezultă că în litigiile privind actele de control/audit emise de Curtea de Conturi a României, calitate procesuală activă o are exclusiv entitatea verificată, reprezentată de conducătorul acesteia, în sarcina sa fiind dispuse toate măsurile din decizii.

Înalta Curte constată că instanța de fond a dat o interpretare corectă acestor reglementări, considerând că "legitimarea procesuală activă în litigiile având ca obiect anularea actelor de control emise de Curtea de Conturi revine exclusiv conducerii entității verificate", în speță conducerii Ministerului Justiției.

În ceea ce privește interpretarea art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Înalta Curte apreciază că legiuitorul a înțeles, principial, să protejeze și terțele persoane față de actele ilegale emise de autoritățile publice către alți destinatari, însă aceste reglementări au un caracter general și nu pot înlătura dispozițiile speciale care reglementează regimul contestațiilor ce pot fi formulate împotriva măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, cuprinse în Legea nr. 94/1992 și detaliate în RODAS. Aceste norme speciale sunt menite să garanteze accesul liber la justiție, iar, pe de altă parte, să eficientizeze activitatea instituției.

Astfel, în mod corect instanța de fond a reținut că, în raport de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, calitatea procesuală activă a persoanei vătămate este consecința încălcării drepturilor subiective sau a intereselor legitime private prin acte administrative (acte unilaterale, individuale sau normative, tăcere, refuz nejustificat și contract administrativ), precum și că prin actele atacate nu s-a stabilit vreo măsură sau obligație în sarcina reclamantului, neputându-se invoca vreo încălcare a unui drept subiectiv sau a unui interes legitim al acestuia.

Având în vedere că misiunea constituțională a Curții de Conturi este de a exercita controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, indiferent de deținătorul acestor fonduri publice, Înalta Curte apreciază că măsurile pe care le dispune nu pot vătăma în niciun fel drepturile terților, cât timp sunt în sarcina entității verificate și vizează măsuri de remediere a deficiențelor constatate.

A recunoaște dreptul oricărui "terț" care pretinde o vătămare "indirectă" sau "potențială" prin actele administrative ale Curții de Conturi, emise ca urmare a controalelor efectuate, de a solicita anularea lor în fața instanțelor de contencios administrativ, înseamnă, practic, a schimba sensul Legii nr. 94/1992 și a considera că aceste acte vizează, în realitate, chiar terții, rezultând că entitățile verificate sunt doar formal destinatarii măsurilor dispuse și sunt doar aparent responsabile de aducerea la îndeplinire a măsurilor.

O astfel de interpretare ar fi total eronată și contrară nu doar legislației speciale din materia finanțelor publice, ci și interesului public.

De altfel, alte persoane decât entitățile verificate au posibilitatea de a contesta actele administrative emise ulterior de acestea din urmă, acte individuale care îi privesc în mod direct și care pot avea potențialul de a le afecta, ele neintrând, însă, în raporturi juridice directe cu Curtea de Conturi în ceea ce privește procedura de control/auditare și emiterea actelor de finalizare a acesteia.

Recurentul susține în motivele de recurs formulate că "interesul legitim al Tribunalului București de a formula prezenta contestație, și de aici calitatea procesuală activă în dosarul care formează obiectul acestei cauze, este justificat de aplicarea corectă a dispozițiilor art. 129 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, conform cărora «președinții instanțelor și conducătorii parchetelor pot delega calitatea de ordonator de credite managerilor economici»", ținând cont de faptul că "are printre atribuții și verificarea modului în care sunt aplicate dispozițiile legale de către celelalte două puteri ale statului, inclusiv în ceea ce privește organizarea și funcționarea instituțiilor aparținând autorității judecătorești".

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a analizat, din perspectiva calității procesuale active, dacă prin actele contestate Tribunalului București i-a fost încălcat vreun interes legitim privat, și a constatat că acest lucru nu s-a întâmplat din moment ce respectivele acte nu-i erau adresate.

De altfel, cu privire la interesul legitim, recurentul nu demonstrează care este acela, raportat la actele atacate, care nu produc niciun efect asupra sa, ci afirmă, la modul general, că interesul său derivă din aplicarea corectă a legislației, deoarece are "dreptul" de a verifica aplicarea dispozițiilor legale de către "celelalte două puteri ale statului".

În prezenta cauză, competența Tribunalului de a înfăptui justiția conform prevederilor art. 126 alin. (1) din Constituția României, republicată, nu prezintă relevanță, întrucât nu în această calitate pretinde că a fost vătămat, ci în calitatea sa de instanță cu personalitate juridică, astfel cum este definită la art. 36 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, având în vedere că prin verificarea efectuată la Ministerul Justiției nu a fost vizată atribuția exercitată de către instanțele judecătorești, ci s-a efectuat auditul financiar asupra contului de execuție a bugetului de stat pe anul 2013.

Or, raporturile de natură financiară dintre Ministerul Justiției și instanțe sau parchete sunt unele de natură administrativă și nu au nicio legătură cu activitatea puterii judecătorești.

Este evident că, în calitate de ordonator principal de credite, Ministerul Justiției are nu doar dreptul, ci și obligația, de a urmări modul în care ordonatorii secundari și terțiari utilizează fondurile alocate. Acest lucru este reglementat, de altfel, chiar în cuprinsul Capitolului II din Legea nr. 304/2004.

Existența unor "controverse", din perspectiva recurentului, cu privire la raporturile de natură financiară dintre Ministerul Justiției și Tribunalul București, nu poate fi considerată un motiv de nulitate a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, ci poate viza, eventual, modul concret de aducere la îndeplinire a respectivelor măsuri de către minister.

Așa cum rezultă din conținutul măsurilor dispuse prin decizia contestată, acest act nu dă naștere la raporturi juridice între Curtea de Conturi și Tribunalul București, ci între aceasta și Ministerul Justiției, în calitatea sa de entitate verificată, reprezentată prin organele sale de conducere.

Prin actele administrative atacate în prezenta cauză, Curtea de Conturi a României nu a instituit pentru reclamant vreo obligație, astfel încât nu poate fi pusă în discuție existența vreunui vătămări a drepturilor acestuia ca urmare a actului administrativ cu caracter individual adresat Ministerului Justiției.

Mai mult decât atât, Ministerul Justiției, în calitate de entitate verificată, este singurul responsabil de modul concret în care a înțeles să pună în aplicare măsurile din decizie.

Pentru aceste considerente, soluția pronunțată de instanța de fond asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului cu privire la primele două capete de cerere este legală, fiind dată cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale incidente.

În ceea ce privește natura juridică a Adresei nr. x din septembrie 2014, emisă de Ministerul Justiției, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o calificare corectă, aceasta fiind o simplă circulară și nu un act administrativ veritabil, așa cum în mod eronat susține recurentul.

Reprezentând o simplă operațiune de încunoștințare a ordonatorilor secundari și terțiari de credite, realizată ca urmare a emiterii deciziei Curții de Conturi, iar nu o manifestare de voință unilaterală a Ministerului Justiției, susceptibilă de a da naștere, a modifica sau a stinge raporturi juridice prin ea însăși, această circulară nu poate face obiectul unei cereri de anulare sau de suspendare întemeiate pe prevederile Legii nr. 554/2004.

Astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond, prin această adresă s-a precizat, în atenția ordonatorilor secundari și terțiari de credite, că dispoziția din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară este contrară noilor modificări aduse legislației privind finanțele publice și voinței legiuitorului, nu mai subzistă nevoia unei armonizări legislative, ci exclusiv problema interpretării și aplicării corecte a legislației în vigoare și singura interpretare posibilă este aceea că președintele instanței nu poate delega calitatea de ordonator de credite managerului economic la instanțele unde această funcție există, deoarece managerul economic este conducătorul compartimentului financiar-contabil.

În concluzie, astfel cum s-a reținut în mod corect în considerentele sentinței recurate, prin circulara sus-menționată pârâtul a comunicat măsurile dispuse de Curtea de Conturi în sarcina sa, modalitatea de interpretare a unui text de lege, prin raportare la încheierea Curții de Conturi și a solicitat ordonatorilor secundari și terțiari de credite să întreprindă măsuri pentru eliminarea situațiilor în care au delegat calitatea de ordonator de credite managerului economic.

În consecință, acest act are valoarea unei informări, având caracter orientativ și se circumscrie noțiunii de corespondență administrativă, nereprezentând o manifestare de voință generatoare de drepturi și obligații.

Or, câtă vreme această adresă nu are natura juridică a unui act administrativ, aceasta nu poate face nici obiectul unei plângeri prealabile sau al unei acțiuni în contencios administrativ, în condițiile Legii nr. 554/2004.

În consecință, în mod corect a apreciat instanța de fond, prin raportare la dispozițiile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, că Circulara nr. 13/616122 din 9 octombrie 2014 este exceptată controlului judecătoresc în această procedură.

În raport cu dispozițiile legale anterior menționate și prin prisma actelor dosarului, Înalta Curte constată că în mod corect a soluționat instanța de fond cererea formulată de reclamant, astfel că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, apreciind că soluția instanței de fond nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamant ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Tribunalul București împotriva Sentinței civile nr. 2024 din 8 iulie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 martie 2018.

Procesat de GGC - LM