ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2163/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2163/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, a constatat

următoarele:

Prin

sentința penală nr. 194 din 31 octombrie 2013, Tribunalul Călărași, în baza

art. 408 alin. (5) C. proc. pen. cu ref. la art. 408

1

alin. (10) C.

proc. pen., a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de condamnatul

revizuent G.C.I. împotriva sentinței penale nr. 35 din 01 martie 2012 pronunțată

în dosarul nr. 473 /116/2010 al Tribunalului Călărași.

A fost obligat revizuentul la 200 RON,

cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut

că la data de 14 octombrie 2013, a fost înregistrată la Tribunalul Călărași, sub

nr. 2319/116/2013 cererea de revizuire formulată de revizuentul G.C.I. împotriva

sentinței penale nr. 35 din 01 martie 2012 pronunțată de Tribunalul Călărași în

Dosarul nr. 473/116/2010, a deciziei nr. 1773 din 24 mai 2013 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Întemeindu-și cererea pe dispozițiile

art. 408

2

C. proc. pen. a arătat revizuentul că, prin sentința penală

nr. 35/2012 pronunțată de Tribunalul Călărași în Dosarul nr. 473/116/2010 a fost

condamnat la 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 20

C. pen. rap. la art. 174 C. pen. cu aplic. art. 75 lit. d) C. pen., la 2 ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 279 alin. (1) C. pen., la 2 ani închisoare

pentru infracțiunea prev. de art. 136 din Legea nr. 295/2004 și la 6 luni închisoare

pentru infracțiunea prev. de art. 2 pct. 1 alin. (1) din Legea nr. 61/1991, având

de executat o pedeapsă rezultantă de 6 luni închisoare.

A precizat că a apelat sentința sus-arătată

și că, în fața instanței de apel la data de 28 septembrie 2012 a recunoscut faptele

și a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen.

A arătat că instanța de apel i-a respins

cererea de aplicare a procedurii prev. de art. 320

1

C. proc. pen., dar

a desființat în parte sentința și reținând în favoarea sa circumstanțele judiciare

prev. de art. 74 C. pen., a redus pedepsele, stabilind o rezultantă de 3 ani închisoare

pentru care s-a dispus supravegherea sub supraveghere a executării pedepsei.

S-a mai arătat că prin decizia penală

nr. 1773/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel București și, casând decizia Curții de Apel

București, a menținut sentința nr. 35/2012 a Tribunalului Călărași.

Totodată, a invocat greșita interpretare

dată de Curtea de Apel București dispozițiilor art. 320

1

C. proc.

pen., dar și aprecierea eronată dată de Înalta Curte de Casație și Justiție acestei

probleme, în considerentele deciziei nr. 1773/2013 arătându-se că nu sunt incidente

dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen.

A susținut că astfel de interpretări sunt

contrare Deciziei Curții Constituționale a României nr. 1470 din 08 noiembrie 2011

prin care s-a admis excepția de constituționalitate a dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., în măsura în care acestea nu permit aplicarea legii penale mai favorabile

tuturor situațiilor judiciare născute sub imperiul legii vechi și care continuă

să fie judecate conform legii noi.

Din oficiu s-a atașat dosarul de fond

nr. 473/116/2010.

Concluziile procurorului, întocmite în

conformitate cu dispozițiile art. 399 C. proc. pen., sunt în sensul respingerii

cererii ca inadmisibilă.

Analizând prezenta cerere în raport de

actele și lucrările dosarului s-au reținut următoarele:

Revizuentul G.C.I. a fost condamnat la

o pedeapsă rezultantă de 6 ani închisoare prin sentința penală nr. 35/2012 pentru

săvârșirea în concurs a infracțiunilor prev. de prev. de art. 20 C. pen. rap. la

art. 174 C. pen. cu aplic. art. 75 lit. d) C. pen., la 2 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii prev. de art. 279 alin. (1) C. pen., la 2 ani închisoare pentru infracțiunea

prev. de art. 136 din Legea nr. 295/2004 și la 6 luni închisoare pentru infracțiunea

prev. de art. 2 pct. 1 alin. (1) din Legea nr. 61/1991.

Tribunalul a fost sesizat prin rechizitoriu

la data de 08 februarie 2010, iar cauza s-a soluționat la 01 martie 2012 prin sentința

nr. 35/2013.

Prin decizia penală nr. 277 din 04

octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, s-a

admis apelul lui G.C.I. și s-a desființat în parte sentința, reducându-se pedepsele

și modificându-se modalitatea de executare a pedepsei.

Sentința penală nr. 35/2012 a rămas definitivă

prin decizia nr. 1773 din 24 mai 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală, decizia prin care s-a casat decizia Curții de Apel București și s-a menținut

sentința tribunalului.

S-a mai reținut că la data de 26

octombrie 2010 a fost publicată în M. Of. al României nr. 714/26.10.2010, Legea

nr. 202/2010, care, art. XVIII pct. 43, introduce un nou articol în C. proc.

pen. - art. 320

1

care reglementează procedura și limitele de pedeapsă

în cazul recunoașterii vinovăției.

Totodată, s-a reținut că la data de 08

noiembrie 2011, prin Decizia nr. 1470/2011, Curtea Constituțională a României a

declarat neconstituționale dispozițiile art. 320

1

alin. (1) C. proc.

pen., în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile.

Modificarea legislativă impusă ale acestei

decizii intervine la data de 22 decembrie 2011 prin O.U.G. nr. 121/2011 care, la

art. IX prevede că procedura prev. de art. 320

1

C. proc. pen. în cauzele

în curs de judecată, în care cercetarea judecătorească în primă instanță, începuse

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, se aplică în mod corespunzător

la primul termen cu procedura completă imediat următor intrării în vigoare a ordonanței

de urgență.

Temeiul de drept indicat de revizuent prevede

că „Hotărârile definitive pronunțate în cauzele în care Curtea Constituțională a

admis o excepție de neconstituționalitate pot fi supuse revizuirii dacă soluția

pronunțată în cauză s-a bazat pe dispoziția legală declarată neconstituțională sau

pe alte dispoziții din actul atacat care, în mod necesar și evident nu pot fi disociate”.

În cauză sentința de condamnare a revizuentului

G.C.I. a rămas definitivă după pronunțarea Deciziei nr. 1483/2011 a Curții Constituționale

a României și nu s-a făcut dovada că în cauză (Dosar nr. 473/116/2010) revizuentul

ar fi invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen. și care să fie admisă prin Decizia nr. 1483/2011, fie prin Decizia

nr. 1470/2011 a Curții Constituționale a României.

Împotriva acestei sentințe, revizuentul

a declarat apel, solicitând admiterea în principiu a cererii de revizuire, întrucât

soluția de condamnare rămasă definitivă a nesocotit dispozițiile legale declarate

neconstituționale, ajungându-se la situația de a nu se aplica legea penală mai favorabilă,

deși procesul începuse sub imperiul legii vechi și continuă să fie judecat sub legea

nouă.

Prin decizia penală nr. 8/A din data de

14 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins, ca nefondat

apelul declarat de revizuentul G.C., împotriva sentinței penale nr. 194 din 31

octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul Călărași, în Dosarul nr. 2319/116/2013.

A obligat revizuentul la 250 RON cheltuieli

judiciare statului, din care 50 RON onorariu avocat oficiu.

Analizând sentința apelată în raport de

, critica adusă, precum și conform prevederilor art. 371 alin. (2) C. proc.

pen., s-a constatat că apelul este nefondat pentru următoarele:

S-a reținut că o excepție de neconstituționalitate

se impune în mod obligatoriu instanțelor de judecată, însă o asemenea excepție are

efecte numai pentru viitor.

De asemenea s-a reținut că, în cauza dedusă

judecății, fapta s-a săvârșit sub imperiul legii vechi, iar pentru a putea fi incidență

legea nouă, art. 408

1

C. proc. pen. reglementează un caz special de revizuire,

potrivit cu care nu se poate lua în discuție o asemenea cerere decât dacă revizuentul

este autorul excepției în propria cauză.

Împotriva acestei decizii, în termen legal,

a declarat recurs revizuentul condamnat G.C.I. Concluziile formulate de reprezentantul

Ministerului Public, apărătorii recurentului revizuentului condamnat au fost consemnate

în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Examinând recursul declarat de recurentul

revizuent condamnat prin raportare la dispozițiile art. 385

9

C.

proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte a

constatat că acesta este nefondat pentru considerentele care urmează.

Consacrând efectul parțial devolutiv al

recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385

6

C.

proc. pen. stabilește în alin. (2) că instanța de recurs examinează cauza numai

în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385

9

din același cod.

Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în

apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care

se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe

această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări

ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate

de art. 385

9

C. proc. pen.

Instituind, totodată, o altă limită a devoluției

recursului, art. 385

10

C. proc. pen. prevede în alin. (2

1

),

că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile

prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deși se

încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin

5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al

aceluiași articol, cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit

art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

În cauză, se observă că decizia penală

recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, la data

de 14 ianuarie 2014, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a

Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești,

situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute

de art. 385

9

C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul

normativ menționat, dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare

la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior

modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare

a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului,

ipoteză care, însă, nu se regăsește în speță.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă,

o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au

fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de

aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare,

fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului,

reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

În ce privește cazul de casare prevăzut

de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., invocat de

recurentul revizuent condamnat, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menținut

și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013,

însă, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare,

a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu,

fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanța de ultim control judiciar,

respectarea condițiilor formale prevăzute de art. 385

10

alin. (1) și

(2) C. proc. pen.

Verificând îndeplinirea acestor cerințe,

se observă, însă, că revizuentul condamnat și-a motivat recursul numai oral în ziua

judecății, încălcându-și,

astfel, obligația ce îi revenea potrivit art. 385

10

alin. (2) C.

proc. pen. Ca urmare, față de această împrejurare, Înalta Curte, ținând seama de

prevederile art. 385

10

alin. (2

1

) C. proc. pen., precum și

de cele ale art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate

prin Legea nr. 2/2013 și care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi

luate în considerare din oficiu și pe cel reglementat de pct. 17

2

al

art. 385

9

C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise

de recurentul revizuent condamnat acestui motiv de recurs, nefiind îndeplinite condițiile

formale prevăzute de art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen.

Pentru considerente anterior expuse,

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul

G.C.I. împotriva deciziei penale nr. 8/A din data de 14 ianuarie 2014 a Curții de

Apel București, secția I penală.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de revizuentul G.C.I. împotriva deciziei penale nr. 8/A din data de 14 ianuarie

2014 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul revizuent la plata sumei

de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON,

reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, până la prezentarea

apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 25 iunie

2014.