ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2163/2014

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: Prin sentința penală nr. 194 din 31 octombrie 2013, Tribunalul Călărași, în baza art. 408 alin. (5) C. proc. pen. cu ref. la art. 408 1 alin. (10) C. proc. pen., a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de condamnatul revizuent G.C.I. împotriva sentinței penale nr. 35 din 01 martie 2012 pronunțată în dosarul nr. 473 /116/2010 al Tribunalului Călărași. A fost obligat revizuentul la 200 RON, cheltuieli judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că la data de 14 octombrie 2013, a fost înregistrată la Tribunalul Călărași, sub nr. 2319/116/2013 cererea de revizuire formulată de revizuentul G.C.I.

împotriva sentinței penale nr. 35 din 01 martie 2012 pronunțată de Tribunalul Călărași în Dosarul nr. 473/116/2010, a deciziei nr. 1773 din 24 mai 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Întemeindu-și cererea pe dispozițiile art. 408 2 C. proc. pen. a arătat revizuentul că, prin sentința penală nr. 35/2012 pronunțată de Tribunalul Călărași în Dosarul nr. 473/116/2010 a fost condamnat la 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 C. pen. cu aplic. art. 75 lit. d) C. pen., la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 279 alin. (1) C. pen., la 2 ani închisoare pentru infracțiunea prev. de art. 136 din Legea nr. 295/2004 și la 6 luni închisoare pentru infracțiunea prev. de art. 2 pct. 1 alin. (1) din Legea nr. 61/1991, având de executat o pedeapsă rezultantă de 6 luni închisoare.

A precizat că a apelat sentința sus-arătată și că, în fața instanței de apel la data de 28 septembrie 2012 a recunoscut faptele și a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. A arătat că instanța de apel i-a respins cererea de aplicare a procedurii prev. de art. 320 1 C. proc. pen., dar a desființat în parte sentința și reținând în favoarea sa circumstanțele judiciare prev. de art. 74 C. pen., a redus pedepsele, stabilind o rezultantă de 3 ani închisoare pentru care s-a dispus supravegherea sub supraveghere a executării pedepsei. S-a mai arătat că prin decizia penală nr. 1773/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și, casând decizia Curții de Apel București, a menținut sentința nr. 35/2012 a Tribunalului Călărași.

Totodată, a invocat greșita interpretare dată de Curtea de Apel București dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., dar și aprecierea eronată dată de Înalta Curte de Casație și Justiție acestei probleme, în considerentele deciziei nr. 1773/2013 arătându-se că nu sunt incidente dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. A susținut că astfel de interpretări sunt contrare Deciziei Curții Constituționale a României nr. 1470 din 08 noiembrie 2011 prin care s-a admis excepția de constituționalitate a dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., în măsura în care acestea nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situațiilor judiciare născute sub imperiul legii vechi și care continuă să fie judecate conform legii noi.

Din oficiu s-a atașat dosarul de fond nr. 473/116/2010. Concluziile procurorului, întocmite în conformitate cu dispozițiile art. 399 C. proc. pen., sunt în sensul respingerii cererii ca inadmisibilă. Analizând prezenta cerere în raport de actele și lucrările dosarului s-au reținut următoarele: Revizuentul G.C.I. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 6 ani închisoare prin sentința penală nr. 35/2012 pentru săvârșirea în concurs a infracțiunilor prev. de prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 C. pen. cu aplic. art. 75 lit. d) C. pen., la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 279 alin. (1) C. pen., la 2 ani închisoare pentru infracțiunea prev. de art. 136 din Legea nr. 295/2004 și la 6 luni închisoare pentru infracțiunea prev. de art. 2 pct. 1 alin. (1) din Legea nr. 61/1991.

Tribunalul a fost sesizat prin rechizitoriu la data de 08 februarie 2010, iar cauza s-a soluționat la 01 martie 2012 prin sentința nr. 35/2013. Prin decizia penală nr. 277 din 04 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, s-a admis apelul lui G.C.I. și s-a desființat în parte sentința, reducându-se pedepsele și modificându-se modalitatea de executare a pedepsei. Sentința penală nr. 35/2012 a rămas definitivă prin decizia nr. 1773 din 24 mai 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, decizia prin care s-a casat decizia Curții de Apel București și s-a menținut sentința tribunalului. S-a mai reținut că la data de 26 octombrie 2010 a fost publicată în M. Of.

al României nr. 714/26.10.2010, Legea nr. 202/2010, care, art. XVIII pct. 43, introduce un nou articol în C. proc. pen. - art. 320 1 care reglementează procedura și limitele de pedeapsă în cazul recunoașterii vinovăției. Totodată, s-a reținut că la data de 08 noiembrie 2011, prin Decizia nr. 1470/2011, Curtea Constituțională a României a declarat neconstituționale dispozițiile art. 320 1 alin. (1) C. proc. pen., în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile. Modificarea legislativă impusă ale acestei decizii intervine la data de 22 decembrie 2011 prin O.U.G. nr. 121/2011 care, la art. IX prevede că procedura prev. de art. 320 1 C. proc. pen. în cauzele în curs de judecată, în care cercetarea judecătorească în primă instanță, începuse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, se aplică în mod corespunzător la primul termen cu procedura completă imediat următor intrării în vigoare a ordonanței de urgență.

Temeiul de drept indicat de revizuent prevede că „Hotărârile definitive pronunțate în cauzele în care Curtea Constituțională a admis o excepție de neconstituționalitate pot fi supuse revizuirii dacă soluția pronunțată în cauză s-a bazat pe dispoziția legală declarată neconstituțională sau pe alte dispoziții din actul atacat care, în mod necesar și evident nu pot fi disociate”. În cauză sentința de condamnare a revizuentului G.C.I. a rămas definitivă după pronunțarea Deciziei nr. 1483/2011 a Curții Constituționale a României și nu s-a făcut dovada că în cauză (Dosar nr. 473/116/2010) revizuentul ar fi invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. și care să fie admisă prin Decizia nr. 1483/2011, fie prin Decizia nr. 1470/2011 a Curții Constituționale a României.

Împotriva acestei sentințe, revizuentul a declarat apel, solicitând admiterea în principiu a cererii de revizuire, întrucât soluția de condamnare rămasă definitivă a nesocotit dispozițiile legale declarate neconstituționale, ajungându-se la situația de a nu se aplica legea penală mai favorabilă, deși procesul începuse sub imperiul legii vechi și continuă să fie judecat sub legea nouă. Prin decizia penală nr. 8/A din data de 14 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins, ca nefondat apelul declarat de revizuentul G.C., împotriva sentinței penale nr. 194 din 31 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul Călărași, în Dosarul nr. 2319/116/2013. A obligat revizuentul la 250 RON cheltuieli judiciare statului, din care 50 RON onorariu avocat oficiu.

Analizând sentința apelată în raport de , critica adusă, precum și conform prevederilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat că apelul este nefondat pentru următoarele: S-a reținut că o excepție de neconstituționalitate se impune în mod obligatoriu instanțelor de judecată, însă o asemenea excepție are efecte numai pentru viitor. De asemenea s-a reținut că, în cauza dedusă judecății, fapta s-a săvârșit sub imperiul legii vechi, iar pentru a putea fi incidență legea nouă, art. 408 1 C. proc. pen. reglementează un caz special de revizuire, potrivit cu care nu se poate lua în discuție o asemenea cerere decât dacă revizuentul este autorul excepției în propria cauză. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs revizuentul condamnat G.C.I.

Concluziile formulate de reprezentantul Ministerului Public, apărătorii recurentului revizuentului condamnat au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate. Examinând recursul declarat de recurentul revizuent condamnat prin raportare la dispozițiile art. 385 9 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat pentru considerentele care urmează. Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385 6 C. proc. pen. stabilește în alin. (2) că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385 9 din același cod.

Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385 9 C. proc. pen. Instituind, totodată, o altă limită a devoluției recursului, art. 385 10 C. proc. pen. prevede în alin. (2 1 ), că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., se iau în considerare din oficiu. În cauză, se observă că decizia penală recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, la data de 14 ianuarie 2014, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat, dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăsește în speță.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept. În ce privește cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., invocat de recurentul revizuent condamnat, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanța de ultim control judiciar, respectarea condițiilor formale prevăzute de art. 385 10 alin. (1) și (2) C. proc. pen. Verificând îndeplinirea acestor cerințe, se observă, însă, că revizuentul condamnat și-a motivat recursul numai oral în ziua judecății, încălcându-și, astfel, obligația ce îi revenea potrivit art. 385 10 alin. (2) C. proc. pen. Ca urmare, față de această împrejurare, Înalta Curte, ținând seama de prevederile art. 385 10 alin. (2 1 ) C. proc. pen., precum și de cele ale art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 și care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu și pe cel reglementat de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc.

pen., nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise de recurentul revizuent condamnat acestui motiv de recurs, nefiind îndeplinite condițiile formale prevăzute de art. 385 10 alin. (2) C. proc. pen. Pentru considerente anterior expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul G.C.I. împotriva deciziei penale nr. 8/A din data de 14 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția I penală. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul G.C.I. împotriva deciziei penale nr. 8/A din data de 14 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 iunie 2014.