ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1800/2014

Deliberând asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 2469 din 19 septembrie 2013 pronunțată de Judecătoria

Timișoara în Dosar nr. 18033/325/2013, în temeiul dispozițiilor art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen. anterior, a fost respinsă, ca nefondată,

plângerea formulată de către petentul C.S. împotriva rezoluției de neîncepere a

urmăririi penale din 6 martie 2013 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria

Timișoara în Dosarul nr. 4722/P/2012. Conform dispozițiilor art. 192 alin. (2) C.

proc. pen. anterior, a fost obligat petentul la plata sumei de 300 RON, cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință, Judecătoria

Timișoara a reținut că petentul C.S. a formulat plângere împotriva angajaților Administrației

Finanțelor Publice Timișoara la data 2 mai 2011 la Parchetul de pe lângă Judecătoria

Timișoara, sesizând săvârșirea de către aceștia a infracțiunii de abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. anterior, întrucât

au întocmit în mod abuziv adresa 12 noiembrie 2010 ce a stat la baza înființării

popririi pe drepturile de pensie ale petentului.

Prin rezoluția din 6 martie 2013, dată

de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. 4722/P/2011 s-a dispus

neînceperea uimăririi penale față de numitul O.E.M. (inspector principal la serviciul

de Colectare Executare Silita Persoane Fizice din cadrul A.F.P. Timișoara), reținându-se

că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii sesizate de către

petent. Prin rezoluția din 17 iunie 2013, dată de prim-procurorul Parchetului Parchetul

de pe lângă Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. 1077/II/2/2013, în soluționarea

plângerii formulate de către petent împotriva rezoluției sus-menționate, s-a constatat

legalitatea și temeinicia acesteia din urmă, reținându-se că poprirea pe drepturile

de pensie ale petentului a fost înființată în mod legal, în baza unor titluri executorii

emise de A.F.P. Timișoara.

Prima instanță a constat că, audiat fiind

în faza actelor premergătoare, numitul O.E.M., identificat ca fiind persoana ce

a procedat la emiterea actelor de executare și înființarea popririi în calitate

de inspector principal la serviciul de Colectare Executare Silită Persoane Fizice

din cadrul A.F.P. Timișoara a arătat că respectiva adresă, din 4 noiembrie 2010

(înregistrată la Casa Județeană de Pensii Timiș din 12 noiembrie 2010), a fost emisă

întrucât numitul C.S. figura în evidențele acestei instituții cu mai multe debite

reprezentând impozit pe venituri din activități independente, diferențe de impozit

anual de regularizat, amenzi și cheltuieli judiciare. Cheltuielile judiciare au

fost stabilite de diferite instanțe, în urma judecării diferitelor cauze în care

C.S. a fost parte.

La dosarul cauzei au fost depuse, în copie,

scrisorile de debitare existente la A.F.P. Timișoara, la dosarul contribuabilului

debitor C.S., cu referire la cheltuielile de judecată la care petentul a fost obligat

de către diferite instanțe de judecată în perioada mai 2004-decembrie 2012.

Totodată, prin adresa din 28 ianuarie 2013,

A.F.P. Timișoara a înaintat organelor de cercetare penală decizia de impunere pentru

plăți anticipate cu titlu de impozit privind venitul din activități independente

pe anul 2004, din cuprinsul căreia reiese că petentul C.S. a declarat la nivelul

anului 2004 obținerea de venituri din activități independente, de fotografiere,

fotocopiere și fotoceramică, la un venit estimat de 5.765 RON, revenindu-i plăți

anticipate cu titlu de impozit în valoare de 1.182 RON. Întrucât debitele nu au

fost achitate la termenele scadente, ținând seama că ele se sting în ordinea vechimii

conform O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., la debitele nestinse s-au calculat

accesorii, reprezentând majorări și penalități, cu excepția cheltuielilor judiciare,

care nu sunt purtătoare de accesorii.

Din cercetări a reieșit faptul ca petentul

C.S. a fost angajat la Casa de Cultură a municipiului Timișoara, până la data de

1 octombrie 2010, când a fost pensionat, în perioada aprilie 2009-septembrie 2010

fiind înființată poprirea asupra veniturilor salariale ale angajatului C.S., în

vederea stingerii obligațiilor fiscale datorate de acesta, conform titlurilor executorii

emise de A.F.P. Timișoara. Totodată, prin adresa din 11 ianuarie 2011,Casa Județeană

de Pensii Timiș i-a comunicat petentului că poprirea a fost înființată în baza titlului

executoriu emis de A.F.P. Timișoara din 10 octombrie 2007, reținându-se lunar suma

de 319 RON, până la concurența sumei de 21.734 RON, datorată de acesta.

Raportând faptele sesizate la art. 246

C. pen. anterior, instanța a apreciat că în cazul de față intimatul O.E.M. a acționat

în limita atribuțiilor de serviciu și în conformitate cu obligațiile pe care acesta

le avea potrivit fișei postului, înființarea popririi asupra drepturilor de pensie

ale petentului reprezentând doar modalitatea legală de recuperare a debitelor reprezentând

obligații fiscale ale contribuabilului pentru care s-au emis titluri executorii.

Mai mult, în cazul infracțiunii

prevăzute de art. 246 C. pen. anterior, termenul „cu știință” pe care îl conține

textul incriminator implică cunoașterea de către făptuitor a caracterului necorespunzător

al exercitării atribuțiilor de serviciu și urmărirea ca prin aceasta să se ajungă

la vătămarea intereselor legale ale unei persoane. Or, în speță, intimatul nu a

avut reprezentarea faptului că își îndeplinește în mod necorespunzător atribuțiile

de serviciu, ci, dimpotrivă, a acționat cu convingerea că acționează în limitele

acestor dispoziții, având în vedere prevederile legale aplicabile în materia recuperării

creanțelor fiscale, precum și cele privind statutul funcționarului public, deopotrivă

aplicabile acestuia, dată fiind calitatea pe care o deținea în cadrul A.F.P. Timișoara.

Pe de altă parte, eventuale neregularități

ale actelor de executare astfel inițiate de către angajatul A.F.P. Timișoara, respectiv

aprecieri cu privire la sumele datorate de către petent bugetului de stat puteau

fi invocate într-un cadru procesual adecvat, respectiv în fața unei instanțe civile

învestite cu soluționarea unor contestații formulate în conformitate cu dispozițiile

O.U.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

În

acest context, instanța a apreciat că în mod legal și temeinic

s-a stabilit că nu poate fi vorba de îndeplinirea unui act în mod defectuos în exercitarea

atribuțiilor de serviciu de către O.E.M., nefiind întrunite elementele constitutive

ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, lipsind atât

latura obiectivă, cât și latura subiectivă.

Față de cele ce preced, instanța a constatat

că rezoluția din 6 martie 2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara dată

în Dosarul nr. 4722/P/2011 prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față

de numitul O.E.M. este legală și temeinică, așa încât, în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen. anterior, a respins ca nefondată plângerea formulată

împotriva acesteia de către petentul C.S.

Î

mpotriva

acestei sentințe penale a declarat recurs petentul C.S.

Prin decizia penală nr. 1448/R din 25 noiembrie

2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen. anterior, a fost respins, ca inadmisibil, recursul

declarat de petentul C.S. împotriva sentinței penale nr. 2469 din 19 septembrie

2013, pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. 18033/325/2013.

În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. anterior, a fost obligat

petentul recurent să plătească statului 50 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această soluție, curtea

de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin Legea nr. 202/2010, intrată în vigoare

la data de 26 noiembrie 2010 a fost modificat C. proc. pen., astfel încât potrivit

art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen. anterior „hotărârea judecătorului

pronunțată potrivit alin. (8) este definitivă”.

De asemenea potrivit art. 385

1

C. proc. pen. anterior „pot fi atacate cu recurs: a) sentințele pronunțate de judecătorii;

b) sentințele pronunțate de tribunalele militare; c) sentințele pronunțate de curțile

de apel și Curtea Militară de Apel; d) sentințele pronunțate de secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție; d

^

1) sentințele privind infracțiunile

pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă

a persoanei vătămate; e) deciziile pronunțate, ca instanțe de apel, de curți de

apel și Curtea Militară de Apel; f) sentințele pronunțate în materia executării

hotărârilor penale, afară de cazul când legea prevede altfel, precum și cele privind

reabilitarea.”

Interpretând per a contrario textele de

lege invocate, curtea de apel a constatat că recursul declarat în cauză împotriva

unei sentințe care nu se regăsește în enumerarea limitativ prevăzută de lege, fiind

o sentință definitivă, este inadmisibil, aceasta și prin coroborare cu dispozițiile

art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010.

Față de cele menționate, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen. anterior, a fost respins, ca inadmisibil recursul declarat

de petentul C.S., împotriva

sentinței penale nr. 2469

din 19 septembrie 2013, pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. 18033/325/2013.

Î

mpotriva

acestei decizii a formulat recurs petentul C.S.

În

motivarea recursului, petentul a susținut că „mereu s-a evitat

cercetarea și soluționarea fondului cauzei, abuziv s-a protejat mafia financiară

cu rețineri abuzive, nu s-a dat voie la studiul cauzei și nu s-au atașat dosarele

de la parchet și cele aferente.”

Examinând recursul prin prisma dispozițiilor

legale, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este inadmisibil, pentru

următoarele considerente:

Dând eficiență principiului stabilit prin

dispozițiile art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor

de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul

acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor

determinate prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac,

același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine, așadar, părții interesate obligația

sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea

căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor din Partea specială,

Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II C. proc. pen. anterior, admisibilitatea

căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor

legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a

fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare

și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Astfel, potrivit art. 385

1

C. proc. pen. anterior, sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv

hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 417

C. proc. pen. anterior, cu referire la dispozițiile înscrise în Partea specială,

Capitolul III din Titlul II al aceluiași cod, se prevede că deciziile pronunțate

în recurs nu sunt supuse nici unei alte căi ordinare de atac, ele fiind definitive

și executorii.

Așadar, limitând calea de atac menționată

exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, C. proc. pen. a stabilit

principiul unicității acesteia, față de care posibilitatea legală a declarării mai

multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin

exercitare.

Or, recunoașterea unei căi de atac în alte

condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a

principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă

în ordinea de drept.

În

prezenta cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost

sesizată cu recursul declarat de către petentul C.S. împotriva unei hotărâri definitive,

respectiv decizia penală nr. 1448/R din 25 noiembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara,

secția penală, ca instanță de recurs.

Pentru considerentele ce preced, potrivit

art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen. anterior, Înalta Curte va respinge,

ca inadmisibil, recursul declarat de petentul C.S. împotriva deciziei penale

nr. 1448/R din 25 noiembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Va fi obligat recurentul petent C.S. la

plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat

de petentul C.S. împotriva deciziei penale nr. 1448/R din 25 noiembrie 2013 a Curții

de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul petent la plata

sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 27

mai 2014.