ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 840/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 840/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 19774/3/2010,

reclamanta A.V.A.S. a chemat în judecată pe pârâta SC O.M.V.P. SA solicitând

obligarea acesteia la plata sumei de 43.957.449,71 RON reprezentând: 31.229.790,70

RON penalități de întârziere pentru plata cu întârziere a dividendelor cuvenite

A.V.A.S. pentru exercițiul financiar al anului 2006, calculate de la data de 22

mai 2007 (data scadenței) până la data de 12 februarie 2010 (data achitării

integrale a dividendelor); 12.727.659,01 RON penalități de întârziere pentru

plata cu întârziere a dividendelor cuvenite A.V.A.S. pentru exercițiul

financiar al anului 2007, calculate de la data de 23 iulie 2008 (data

scadenței) până la data de 12 februarie 2010 (data achitării integrale a

dividendelor).

Prin Sentința

comercială nr. 17157 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul București,

secția a VI-a comercială, a fost respinsă cererea principală formulată de

reclamanta A.V.A.S., în contradictoriu cu pârâta SC O.M.V.P. SA ca

neîntemeiată; a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de

pârâta SC O.M.V.P. SA, împotriva Statului Român, prin M.F.P. și A.N.A.F. ca

rămasă fără obiect; a fost obligată reclamanta A.V.A.S. să plătească pârâtei SC

O.M.V.P. SA suma de 303.430,12 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință prima instanță a reținut că prin hotărârile Adunării Generale

Ordinare a Acționarilor SC P. SA (actuala SC O.M.V. SA) din 17 aprilie 2007,

respectiv din 22 aprilie 2008 a fost aprobată plata către acționarii societății

a dividendelor aferente exercițiilor financiare ale anilor 2005, respectiv

de 10% cu titlu de impozit pe dividende, pe care a virat-o bugetului de stat,

făcând aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (1) și (2) din C. fisc. Pârâta a

plătit reclamantei dividendele nete, în termenul stabilit prin hotărârile

adunărilor generale menționate, lucru recunoscut chiar de către reclamantă.

Ceea ce susține

reclamanta că pârâta a achitat cu întârziere este diferența până la valoarea

brută a dividendelor aferente celor două exerciții financiare în discuție

(sumele reținute de pârâtă cu titlu de impozit pe dividende și virate către

bugetul de stat), respectiv că plata s-a făcut abia la data de 12 februarie

2010.

S-a reținut că

cererea reclamantei, întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 64/2001 este

neîntemeiată întrucât Ordonanța nr. 64/2001, astfel cum rezultă din chiar

titlul acesteia, privește "repartizarea profitului la societățile

naționale, companiile naționale și societățile comerciale cu capital integral

sau majoritar de stat, precum și la regiile autonome".

Textul normativ

indicat de către reclamantă ar fi incident doar dacă pârâta - obligată să

vireze dividendele către instituția publică implicată, A.V.A.S. - ar fi fost

una dintre entitățile prevăzute expres de către lege, respectiv: societate

națională, companie națională ori societate comercială cu capital integral sau

majoritar de stat.

În plus, Tribunalul a

reținut netemeinicia cererii de chemare în judecată și pentru următoarele

considerente:

Reclamanta a

solicitat majorări (penalități) de întârziere, invocând dispozițiile O.G. nr.

64/2001 și nu daune-interese în condițiile dreptului comun (reclamanta nu a

invocat dispozițiile art. 67 din Legea nr. 31/1990). Deși reclamanta nu a

invocat expres dispozițiile art. 67 din Legea nr. 31/1990, însă a indicat ca și

temei de drept, în mod general, Legea nr. 31/1990, tribunalul a analizat și

temeinicia cererii reclamantei prin raportare la acest act: normativ.

Potrivit art. 67 din

Legea nr. 31/1990 (text normativ care reglementează plata dividendelor),

cota-parte din profit ce se plătește fiecărui asociat constituie dividend, care

se cuvin asociaților, proporțional, cu cota de participare la capitalul social

vărsat. Dividendele se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală a

asociaților sau, după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de

6 luni de la data aprobării situației financiare anuale aferente exercițiului

financiar încheiat. În caz contrar, societatea comercială va plăti

daune-interese pentru perioada de întârziere, la nivelul dobânzii legale.

În speță, pârâta a

plătit către A.V.A.S. dividendele nete, a reținut impozitul pe dividende, pe

care l-a virat către bugetul de stat.

La data plății

dividendelor, declararea și reținerea impozitului pe dividende era reglementat

de art. 36 din C. fisc., care prevedea reținerea impozitului pe dividende, la

sursă, și virarea acestuia către bugetul de stat [alin. (1) și (2)], în anumite

termene expres stipulate [alin. (3)].

Excepția o

constituiau dispozițiile alin. (4) al art. 36 din C. fisc., care nu impun

reținerea impozitului la sursă, adică trebuiau plătite acționarului dividendele

brute, beneficiind astfel de o scutire, dar numai dacă acționarul beneficiar al

dividendelor deține minimum 15% (respectiv 10% începând cu anul 2009), din

titlurile de participare ale acesteia la data plății dividendelor, pe o

perioadă de 2 ani împliniți până la data plății acestora.

Având în vedere că

acțiunile fuseseră preluate de la O.P.S.P.I. de către A.V.A.S. la data de 23

decembrie 2006, pârâta a apreciat că A.V.A.S. nu îndeplinea cerința deținerii

titlurilor de participație pe o perioadă de 2 ani împliniți până la data plății

acestora, astfel că nu ar fi fost incidente dispozițiile alin. (4).

Contrar susținerilor

pârâtei, Tribunalul a apreciat că era îndeplinită cerința de excepție din lege,

deoarece titularul titlurilor de participare era Statul Român, A.V.A.S. fiind

doar un administrator al participațiilor Statului, prin O.U.G. nr. 101/2006

realizându-se doar un transfer al dreptului de administrare a participațiilor

deținute de Stat, către A.V.A.S., astfel că era îndeplinită cerința deținerii

titlurilor de participație pe o perioadă de 2 ani împliniți până la data plății

dividendelor. În baza unui mandat legal, A.V.A.S. exercită drepturile și

obligațiile ce decurg din calitatea de acționar a Statului, încasează

dividendele cuvenite, pe care, după deducerea cheltuielilor, le virează către

bugetul de stat (art. 9 din O.U.G. nr. 88/1997, art. 1 din O.U.G. nr.

113/2006).

Cu toate acestea, în

cauză, independent de opinia instanței privind interpretarea corectă a

dispozițiilor art. 36 din C. fisc., tribunalul a apreciat că cererea

reclamantei privind piața despăgubirilor nu este întemeiată.

Pârâta a solicitat

clarificarea interpretării art. 36 alin. (4) din C. fisc., iar prin adresa nr.

6636/2007, A.N.A.F. a comunicat că dispozițiile art. 36 alin. (4) nu ar fi

aplicabile A.V.A.S. În același sens sunt și răspunsurile comunicate prin

adresele nr. 188157/2007 a Ministerului Economiei și Finanțelor și nr.

86005/2007 a A.N.A.F. - D.G.A.M.C. - S.A.C. În aceste condiții, chiar dacă

interpretarea respectivă nu are un caracter oficial, dar exprimă punctul de

vedere al instituțiilor statului abilitate în materie fiscală și având în

vedere că au existat probleme în interpretarea dispozițiilor art. 36 alin. (4)

din C. fisc. (neînțelegerea vizând, în esență, calitatea A.V.A.S., respectiv de

titular al dreptului de proprietate asupra acțiunilor sau doar în calitate de

administrator al participațiilor statului) de către mai multe societăți în

perioada în cauză, tribunalul a constatat că pârâta a acționat cu diligență, a

solicitat clarificări, astfel că, în mod rezonabil, se poate conchide că a

acționat în sensul acestora și aplicat regula reținerii impozitului pe

dividende și nu excepția scutirii din art. 36 alin. (4) din C. fisc. Nu în

ultimul rând, trebuie subliniat că niciun moment pârâta nu a reținut pentru

sine sumele reprezentând impozit pe dividende, ci le-a virat către bugetul de

stat.

După întocmirea

raportului de inspecție fiscală din data de 9 februarie 2010 și comunicarea

acestuia către pârâtă (12 februarie 2010), în care s-a reținut că în mod greșit

pârâta nu a aplicat dispoziția de excepție din art. 36 alin. (4) C. fisc.,

pârâta a virat imediat sumele reprezentând impozitul pe dividende în discuție

către reclamantă, la data de 12 februarie 2010, prin ordinul de plată nr. a.

În condițiile în care

pârâta a plătit dividendele nete către A.V.A.S. (care acționa în numele

acționarului Statul Român), a achitat impozitul pe dividende către bugetul de

stat, deci tot către acționarul său Statul, nu se poate reține că, în sensul

art. 67 din Legea nr. 31/1990 ar fi existat o întârziere în plata dividendelor,

astfel că nu se cuvin nici daune-interese. De altminteri, însuși Statul Român,

prin concluziile scrise, apreciază că nu s-a produs niciun prejudiciu, deoarece

suma încasată și virată de A.V.A.S. la bugetul de stat s-a reîntregit cu

impozitul pe dividende, virat de pârâtă, de asemenea, tot către bugetul de

stat. În ceea ce privește eventualul prejudiciu produs A.V.A.S., aceasta nu l-a

invocat, și cu atât mai puțin l-a dovedit, astfel că nu se poate reține

existența unui asemenea prejudiciu, cu atât mai mult cu cât, după deducerea

cheltuielilor, A.V.A.S. vira tot către buget dividendele încasate în numele

Statului (fără a face dovada că suma reprezentând cheltuieli ar fi fost mai

mare decât suma încasată).

Având în vedere

soluția de respingere a cererii principale, cererea de chemare în garanție

formulată de către pârâtă (care viza ipoteza admiterii cererii principale) nu

are obiect (astfel că nu se mai impune nici analiza admisibilității acesteia și

nici a temeiniciei sale) fiind respinsă în consecință.

În temeiul

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat reclamanta, ca parte

litigantă căzută în pretenții și căreia îi aparține culpa procesuală, la plata

către pârâtă a sumei de 303.430,12 RON, reprezentând cheltuieli de judecată,

compuse din 55.977,63 RON onorariu de avocat și 247.452,49 RON taxe judiciare

de timbru aferente cererii de chemare în garanție.

Împotriva acestei

soluții, a declarat apel apelanta reclamanta A.V.A.S.

Analizând materialul

probator administrat în cauză, având în vedere motivele invocate prin cererea

de apel, Curtea a reținut următoarele:

Prima critică

formulată, respectiv faptul că instanța de fond a respins cererea în pretenții

a A.V.A.S., ca neîntemeiată cu motivarea că A.V.A.S. și-a întemeiat pretențiile

numai pe O.G. nr. 64/2001 deși temeiul juridic al acțiunii a fost Legea nr.

15/1990 și Legea nr. 31/1990 este neîntemeiată întrucât astfel cum se observă

din considerentele sentinței apelate, Tribunalul a reținut netemeinicia cererii

de chemare în judecată raportat la dispozițiile O.G. nr. 64/2001 cât și la

dispozițiile art. 67 din Legea nr. 31/1990.

Și cel de-al doilea

aspect invocat, respectiv faptul că cererea de chemare în judecată trebuia

admisă fiind îndeplinite condițiile prevăzute de O.G. nr. 64/2001 este

neîntemeiat întrucât prin O.G. nr. 64/2001 menționată privind repartizarea

profitului la societățile naționale, companiile naționale și societățile

comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum și la regiile

autonome, se reglementează, așa după cum arată și denumirea acesteia,

repartizarea profitului contabil net la unitățile cu capital integral sau

majoritar de stat.

Prevederile O.G. nr.

64/2001 se aplică numai acelor unități la care statul deține capitalul

majoritar, în sensul de majoritate "absolută", adică de peste 50% din

capitalul social.

Cum la data la care a

procedat la repartizarea dividendelor către acționarii săi, capitalul majoritar

- capital privat - aparținea O.M.V.A. (51%), este evident că pârâta nu este

nici societate națională, nici companie națională și nici societate comercială

cu capital integral sau majoritar de stat.

Având în vedere

netemeinicia capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de

43.957.449,71 RON reprezentând penalități de întârziere pentru plata cu

întârziere a dividendelor cuvenite A.V.A.S. pentru exercițiul financiar al

anului 2006 și 2007, Curtea a constatat neîntemeiată cererea sub aspectul

obligării, pârâtei la plata dobânzii în temeiul art. 43 C. com.

Asupra criticii

vizând cheltuielile de judecată Curtea a reținut următoarele:

În dispozitivul

sentinței apelate s-a dispus obligarea reclamantei la 303.430,12 RON cheltuieli

de judecată către SC O.M.V.P. SA, în considerente reținându-se că suma de

303.430,12 RON, reprezintă cheltuieli de judecată, compuse din 55.977,63 RON

onorariu de avocat și 247.452,49 RON taxe judiciare de timbru aferente cererii

de chemare în garanție.

Susținerea apelantei

conform căreia în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274

alin. (1) C. proc. civ. sunt neîntemeiate întrucât la baza obligației de

restituire a cheltuielilor de judecată, temeiul juridic al restituirii, se află

culpa procesuală dedusă din expresia "partea care cade în

pretențiuni".

În cauză pârâta a

formulat cerere de chemare în garanție pentru care a achitat taxa judiciară de

timbru stabilită conform Legii nr. 146/1997 și timbru judiciar stabilit conform

O.G. nr. 32/195.

Cum cererea de

chemare în judecată formulată de reclamantă a fost respinsă Curtea a constatat

că acesteia îi aparține culpa în declanșarea litigiului. Întrucât cererea de

chemare în garanție a fost respinsă ca rămasă fără obiect ca urmare a

respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată reclamanta este

obligată să plătească suma de 247.452,49 RON taxe judiciare de timbru aferente

cererii de chemare în garanție achitate conform dovezilor aflate la dosar.

Față de împrejurarea

că la dosarul cauzei se află dovezile de plată a taxelor judiciare de timbru,

având în vedere și dispozițiile art. 274 alin. (1) și (2) C. proc. civ. Curtea

a constatat că susținerea apelantei conform căreia acestea au fost stabilite

arbitrar este nejustificată.

În privința sumei

achitate cu titlu de onorariu avocat, Curtea a reținut că potrivit art. 274

alin. (3) C. proc. civ. judecătorii au însă dreptul să mărească sau să

micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul

onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite

de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat,

textul legal fiind menit sa împiedice abuzul de drept, prin deturnarea

onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite

justițiabilului să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe parcursul

procesului.

Cum cererea de

chemare în judecată formulată de reclamantă a fost respinsă, Curtea a constatat

că acesteia îi aparține culpa în declanșarea litigiului. Reclamanta este

obligată să repare în integralitate prejudiciile provocate, în această

categorie intrând și cheltuielile efectuate de societatea reclamantă cu privire

la angajarea unui apărător.

Prin reducerea

onorariului plătit avocatului pârâtei, SC O.M.V.P. SA ar fi în imposibilitate

de a-și recupera integral cheltuielile de judecată, deși nu se află în culpă

procesuală și nici în culpă de a fi convenit cu avocatul un onorariu exagerat

în raport de particularitățile cauzei. Suma de 55.977,63 RON onorariu de avocat

achitată de pârâtă nu este excesivă în raport de particularitățile cauzei,

reținând sub acest aspect că procedura a durat mai mult de un an, (cererea a

fost înregistrată în data de 21 aprilie 2010 și s-a finalizat în primă instanță

în data de 4 octombrie 2011), pârâta prin apărător a formulat întâmpinare și

cerere de chemare în garanție.

Asupra cererii

intimatei pârâte privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de

judecată, Curtea a admis în parte cererea, și în temeiul art. 274 alin. (3) C.

proc. civ. a redus onorariul de avocat solicitat de pârâtă.

Pentru a stabili

reducerea onorariului de avocat de la 27.036,96 RON, suma solicitată de pârâtă

cu titlu de cheltuieli de judecată la 10.000 RON, instanța a avut în vedere

criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. respectiv valoarea

pricinii și munca îndeplinită de avocat reținând că în cauză apărătorul

intimatei a redactat întâmpinări în cauză și a fost prezent la cele două

termene de judecată acordate în cauză, cauza fiind reținută spre soluționare în

data de 13 aprilie 2012.

De asemenea Curtea a

avut în vedere și criteriile prevăzute de art. 132 alin. (3) din Statutul

profesiei de avocat respectiv: complexitatea cauzei, prezenta cauză nu a

necesitat utilizarea unor elemente deosebite de drept; durata cazului reținând

sub acest aspect că apelul a fost soluționat la cel de-al doilea termen de

judecată acordat în cauză iar primul termen de judecată a fost acordat, la

solicitarea intimatei pentru a lua cunoștință de întâmpinare; timpul și volumul

de muncă solicitată pentru executarea mandatului primit, natura și dificultatea

cauzei, în cauză nu a fost necesară întocmirea de expertize tehnice sau

administrarea unor alte mijloace de probă care ar fi presupus activitate

suplimentară din partea apărătorului intimatei, impusă de natura, obiectul,

complexitatea și dificultatea cazului.

Această soluție a

instanței este în acord și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, cauza Sabou și Pârcălab împotriva României, aceasta considerând cu

privire la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și

onorariile avocațiale, că "acestea urmează să fie recuperate de partea

care a câștigat procesul, numai în măsura în care constituie cheltuieli

necesare, care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil

", având în vedere rolul judecătorului în desfășurarea procesului, care îi

oferă posibilitatea unei imagini de ansamblu asupra complexității cauzei și

muncii depuse de avocat.

În consecință, Curtea

de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 190 din 13

aprilie 2012, a respins apelul formulat de apelanta reclamantă A.V.A.S. ca

nefondat; a admis în parte cererea intimatei O.M.V.P. SA privind obligarea

apelantei la plata cheltuielilor de judecată; a obligat apelanta să plătească

intimatei suma de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând

onorariu avocat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta A.V.A.S. în cadrul termenului prevăzut de

art. 301 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea

în tot a deciziei atacate, admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței

de fond, în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei SC O.M.V.P. SA la

plata daunelor moratorii aferente achitării cu întârziere a dividendelor anului

2006 și 2007.

Cererea de recurs a

fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Sub un prim aspect,

recurenta a susținut că ambele instanțe au interpretat și aplicat nelegal

prevederile Legii nr. 31/1990 și Legii nr. 15/1990 .

Astfel, față de

petitul acțiunii, rezultă că reclamanta a solicitat daune-interese în temeiul

Legii nr. 31/1990 și Legii nr. 15/1990, iar dreptul la plata dividendelor

decurge din calitatea de acționar pe care a avut-o A.V.A.S. la societatea

pârâtă.

Din acest punct de

vedere, devin aplicabile dispozițiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990,

coroborat cu art. 122 alin. (3) din Legea nr. 31/1990. Cuantumul și

distribuirea dividendelor se stabilesc de Adunarea Generală a Acționarilor, o dată

cu aprobarea bilanțului contabil conform art. 111 lit. a) din Legea nr.

31/1990.

Recurenta arată că

obligativitatea virării dividendelor către instituția publică implicată, în

speță A.V.A S., rezultă din dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 64/2001,

care prevede obligația de plată a dividendelor către A.V.A.S., în calitatea sa

de fost acționar la SC O.M.V.P. SA, indiferent de cota de capital deținută, iar

obligația de plată nu este condiționată, de statutul juridic al A.V.A.S.

În consecință, concluzionează

recurenta, atât timp cât A.V.A.S. a deținut calitatea de acționar la SC

O.M.V.P. SA, are dreptul la încasarea dividendelor, în condițiile Legii nr.

31/1990, sume care se cuvin bugetului de stat.

În sensul virării

acestor sume la bugetul de stat, invocă dispozițiile art. 9 din O.U.G. nr.

88/1997/R, art. 2 din O.U.G. nr. 111/2003, art. 6 din O.U.G. nr. 113/2006, art.

7 din O.U.G. nr. 113/2006, ceea ce demonstrează că diferența până la valoarea

brută a dividendelor s-a efectuat cu întârziere, plata efectuându-se la 12

februarie 2010.

În continuare,

recurenta susține că în mod nelegal a fost respins capătul de cerere privind

plata dobânzilor comerciale solicitate în temeiul art. 43 din C. com.

Obligația de a plăti

dividende este de natură comercială, iar plata cu întârziere angajează

răspunderea societății, care în cadrul raporturilor juridice comerciale cuprind

dobânzile comerciale, care sunt daune moratorii, situație în care creditorul nu

trebuie să facă dovada unui prejudiciu.

Al doilea motiv de

recurs, a fost argumentat în raport de aspectul obligării recurentei la plata

cheltuielilor de judecată solicitate în faza de judecată a apelului, învederând

instanței că acestea au fost arbitrar stabilite, prin aplicarea dispozițiilor

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., acțiunea reclamantei fiind întemeiată.

Înalta Curte,

verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de

criticile formulate, constată următoarele:

Cadrul procesual

fixat de către reclamantă.

Prin cererea dedusă

judecății, reclamanta A.V.A.S. în calitatea sa de acționar pretinde că i se

cuvine plata integrală a dividendelor brute, iar în condițiile în care plata

integrală a fost efectuată la data de 12 februarie 2010 sunt datorate daune

moratorii (penalități de întârziere) aferente anilor 2006 și 2007.

Temeiul acțiunii

decurge din calitatea de acționar la societatea pârâtă în numele Statului, pe

de o parte, iar pe de altă parte, obligația de a efectua virarea dividendelor

brute, decurge din prevederile O.G. nr. 64/2001, indiferent de cota de capital

deținută de A.V.A.S. și de statutul juridic al acesteia.

În consecință, Înalta

Curte constată că recurenta a invocat nelegalitatea deciziei pronunțată de

instanța de apel, din perspectiva acestor două ipoteze sus evocate, deși penalitățile

de întârziere au fost solicitate în temeiul legii speciale, acțiunea fiind însă

analizată și prin raportare la dreptul comun, prin prisma daunelor-interese

prevăzute de art. 67 din Legea nr. 31/1990.

Astfel, recurenta a

invocat dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997, pentru a demonstra calitatea sa de

acționar la societatea pârâtă O.M.V.P. SA, care îi conferă dreptul la plata și

încasarea dividendelor.

Din acest punct de

vedere, argumentele instanțelor de fond nu sunt în contradicție cu textul

normativ care reglementează plata dividendelor, în speță, pârâta plătind către

A.V.A.S. dividendele nete și reținând impozitul pe dividende care a fost virat

către bugetul de stat.

Deci, calitatea de

acționar a reclamantei la societatea pârâtă, care urmare a procesului de

privatizare, în decembrie 2004 a devenit societate comercială cu capital

majoritar privat (acționarul O.M.V.A. deținând 51% din participații),

modificările impuse de această privatizare fiind înscrise în registrul

comerțului prin mențiunea din 9 decembrie 2004, în baza Încheierii nr. 54079

din 9 decembrie 2004 nu este negată.

De asemenea, nu a

fost contestată obligația de plată a dividendelor, care s-a născut la data

adoptării Hotărârilor Adunării Generale Ordinare a Acționarilor SC O.M.V.P. SA

din 17 aprilie 2007, respectiv 22 aprilie 2008.

Problema de drept

care se relevă, din cuprinsul acestui motiv de recurs, este dacă se cuvin

daune-interese pentru plata cu întârziere a dividendelor în sensul art. 67 din

Legea nr. 31/1990.

Această chestiune a

fost dezlegată în mod corect de către instanțele de fond, reținându-se că în

condițiile în care pârâta a plătit dividendele nete către A.V.A.S. și a achitat

impozitul pe dividende către bugetul de stat, deci tot către Statul Român, nu

se poate reține că ar fi existat o întârziere în plata dividendelor.

În acest sens, al

lipsei producerii unui prejudiciu în ceea ce privește bugetul de stat, au fost

administrate probe care au relevat că Statul Român nu a înregistrat niciun

prejudiciu, în esență pârâta nu a reținut pentru sine sumele reprezentând

impozit pe dividende, ci le-a virat către bugetul de stat, din acest punct de

vedere nu subzistă nici critica referitoare la îmbogățirea fără justă cauză.

Pretinsa întârziere

în plata dividendelor, invocată de către recurenta A.V.A.S. a fost determinată

de modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 36 alin. (4) din C. fisc.,

sens în care pârâta a acționat cu diligență, astfel cum reține instanța de

fond, au fost solicitate clarificări de la A.N.A.F. în ceea ce privește

aplicarea regulii reținerii impozitului pe dividende sau aplicării excepției

scutirii din art. 36 alin. (4) din C. fisc., procedând potrivit concluziilor

din raportul de inspecție fiscală din data de 9 februarie 2010.

În concluzie, în ceea

ce privește critica întemeiată pe interpretarea greșită a dispozițiilor art. 67

din Legea nr. 31/1990, care reprezintă dreptul comun în materia acordării de

daune-interese pentru plata cu întârziere a dividendelor, se constată că în

lipsa existenței unui prejudiciu, atât în patrimoniul A.V.A.S. cât și al

bugetului de stat, aceasta nu subzistă.

În ceea ce privește

motivul de recurs privind aplicarea dispozițiilor O.G. nr. 64/2001 în cauzal de

fată, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta se

prevalează de dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 64/2001, pentru a

demonstra că și prin acest act normativ este prevăzută obligativitatea de plată

a dividendelor în condițiile art. 67 alin. (2) și art. 122 alin. (3) din Legea

nr. 31/1990/R, obligație care decurge din simpla calitate a acționar a

reclamantei la SC O.M.V.P. SA.

Considerentele

instanțelor de fond, în ceea ce privește în aplicabilitatea acestui act

normativ sunt corecte și amplu argumentate, în esență s-a arătat că sfera de

reglementare a O.G. nr. 64/2001 este strict stabilită și nu poate fi extinsă și

la alte persoane juridice.

În aceste condiții,

deoarece pârâta nu este societate națională, companie națională ori societate

comercială cu capital integral sau majoritar de stat (este societate comercială

pe acțiuni, cu capital majoritar privat), nici textul legal invocat de către

reclamantă nu este aplicabil.

Trimiterea recurentei

la temeiul reglementat de art. 43 C. com. nu subzistă.

Astfel, confuzia

recurentei în ceea ce privește aplicabilitatea art. 43 din C. com. este

evidentă, în condițiile art. 1088 C. civ., care prevăd că la obligațiile care

au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot

cuprinde decât dobânda legală. Din acest punct de vedere, sancțiunea pentru

întârzierea în plata dividendelor este reprezentată de daunele-interese

moratorii, care au fost cuantificate la nivelul dobânzii legale.

Înalta Curte, în ceea

ce privește cel de al doilea motiv de recurs, referitor la respingerea cererii

formulată de pârâtă, privind acordarea cheltuielilor de judecată solicitate în

apel, constată că este neîntemeiat.

Argumentele

recurentei au vizat pe de o parte netemeinicia cererii în raport de cuantumul

acestora exagerat de mare, iar pe de altă parte neîndeplinirea cerințelor

prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește

prima ipoteză invocată de către recurentă, Înalta Curte constată că aceasta nu

poate fi analizată în această cale extraordinară de atac, întrucât reprezintă o

critică de netemeinicie și de apreciere a probelor, lăsate exclusiv la îndemâna

instanțelor devolutive. Pentru a stabili reducerea onorariului de avocat,

instanța a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., precum și cele din legea specială, în acord cu jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește

legalitatea aplicării dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte arată că interpretarea textului de lege sus evocat nu lasă loc de

interpretare, întrucât la baza obligației de restituire a cheltuielilor de

judecată se află culpa procesuală.

Cererea de chemare în

judecată formulată de reclamantă a fost respinsă, la fel apelul declanșat de

această parte a fost respins ca nefondat, deci culpa în declanșarea litigiului

aparține reclamantei, astfel încât și acest motiv de recurs urmează a fi

respins.

În raport de aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a

fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. împotriva Deciziei civile nr. 190 din

13 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 februarie 2013.

Procesat de GGC - AS