ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 840/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 19774/3/2010, reclamanta A.V.A.S. a chemat în judecată pe pârâta SC O.M.V.P. SA solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 43.957.449,71 RON reprezentând: 31.229.790,70 RON penalități de întârziere pentru plata cu întârziere a dividendelor cuvenite A.V.A.S. pentru exercițiul financiar al anului 2006, calculate de la data de 22 mai 2007 (data scadenței) până la data de 12 februarie 2010 (data achitării integrale a dividendelor); 12.727.659,01 RON penalități de întârziere pentru plata cu întârziere a dividendelor cuvenite A.V.A.S.

pentru exercițiul financiar al anului 2007, calculate de la data de 23 iulie 2008 (data scadenței) până la data de 12 februarie 2010 (data achitării integrale a dividendelor). Prin Sentința comercială nr. 17157 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a fost respinsă cererea principală formulată de reclamanta A.V.A.S., în contradictoriu cu pârâta SC O.M.V.P. SA ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O.M.V.P. SA, împotriva Statului Român, prin M.F.P. și A.N.A.F. ca rămasă fără obiect; a fost obligată reclamanta A.V.A.S. să plătească pârâtei SC O.M.V.P. SA suma de 303.430,12 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că prin hotărârile Adunării Generale Ordinare a Acționarilor SC P. SA (actuala SC O.M.V. SA) din 17 aprilie 2007, respectiv din 22 aprilie 2008 a fost aprobată plata către acționarii societății a dividendelor aferente exercițiilor financiare ale anilor 2005, respectiv 2007. Pârâta a achitat reclamantei dividendele nete cuvenite și a reținut cota de 10% cu titlu de impozit pe dividende, pe care a virat-o bugetului de stat, făcând aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (1) și (2) din C. fisc. Pârâta a plătit reclamantei dividendele nete, în termenul stabilit prin hotărârile adunărilor generale menționate, lucru recunoscut chiar de către reclamantă.

Ceea ce susține reclamanta că pârâta a achitat cu întârziere este diferența până la valoarea brută a dividendelor aferente celor două exerciții financiare în discuție (sumele reținute de pârâtă cu titlu de impozit pe dividende și virate către bugetul de stat), respectiv că plata s-a făcut abia la data de 12 februarie 2010. S-a reținut că cererea reclamantei, întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 64/2001 este neîntemeiată întrucât Ordonanța nr. 64/2001, astfel cum rezultă din chiar titlul acesteia, privește "repartizarea profitului la societățile naționale, companiile naționale și societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum și la regiile autonome". Textul normativ indicat de către reclamantă ar fi incident doar dacă pârâta - obligată să vireze dividendele către instituția publică implicată, A.V.A.S.

- ar fi fost una dintre entitățile prevăzute expres de către lege, respectiv: societate națională, companie națională ori societate comercială cu capital integral sau majoritar de stat. În plus, Tribunalul a reținut netemeinicia cererii de chemare în judecată și pentru următoarele considerente: Reclamanta a solicitat majorări (penalități) de întârziere, invocând dispozițiile O.G. nr. 64/2001 și nu daune-interese în condițiile dreptului comun (reclamanta nu a invocat dispozițiile art. 67 din Legea nr. 31/1990). Deși reclamanta nu a invocat expres dispozițiile art. 67 din Legea nr. 31/1990, însă a indicat ca și temei de drept, în mod general, Legea nr. 31/1990, tribunalul a analizat și temeinicia cererii reclamantei prin raportare la acest act: normativ.

Potrivit art. 67 din Legea nr. 31/1990 (text normativ care reglementează plata dividendelor), cota-parte din profit ce se plătește fiecărui asociat constituie dividend, care se cuvin asociaților, proporțional, cu cota de participare la capitalul social vărsat. Dividendele se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală a asociaților sau, după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situației financiare anuale aferente exercițiului financiar încheiat. În caz contrar, societatea comercială va plăti daune-interese pentru perioada de întârziere, la nivelul dobânzii legale. În speță, pârâta a plătit către A.V.A.S. dividendele nete, a reținut impozitul pe dividende, pe care l-a virat către bugetul de stat.

La data plății dividendelor, declararea și reținerea impozitului pe dividende era reglementat de art. 36 din C. fisc., care prevedea reținerea impozitului pe dividende, la sursă, și virarea acestuia către bugetul de stat [alin. (1) și (2)], în anumite termene expres stipulate [alin. (3)]. Excepția o constituiau dispozițiile alin. (4) al art. 36 din C. fisc., care nu impun reținerea impozitului la sursă, adică trebuiau plătite acționarului dividendele brute, beneficiind astfel de o scutire, dar numai dacă acționarul beneficiar al dividendelor deține minimum 15% (respectiv 10% începând cu anul 2009), din titlurile de participare ale acesteia la data plății dividendelor, pe o perioadă de 2 ani împliniți până la data plății acestora.

Având în vedere că acțiunile fuseseră preluate de la O.P.S.P.I. de către A.V.A.S. la data de 23 decembrie 2006, pârâta a apreciat că A.V.A.S. nu îndeplinea cerința deținerii titlurilor de participație pe o perioadă de 2 ani împliniți până la data plății acestora, astfel că nu ar fi fost incidente dispozițiile alin. (4). Contrar susținerilor pârâtei, Tribunalul a apreciat că era îndeplinită cerința de excepție din lege, deoarece titularul titlurilor de participare era Statul Român, A.V.A.S. fiind doar un administrator al participațiilor Statului, prin O.U.G. nr. 101/2006 realizându-se doar un transfer al dreptului de administrare a participațiilor deținute de Stat, către A.V.A.S., astfel că era îndeplinită cerința deținerii titlurilor de participație pe o perioadă de 2 ani împliniți până la data plății dividendelor.

În baza unui mandat legal, A.V.A.S. exercită drepturile și obligațiile ce decurg din calitatea de acționar a Statului, încasează dividendele cuvenite, pe care, după deducerea cheltuielilor, le virează către bugetul de stat (art. 9 din O.U.G. nr. 88/1997, art. 1 din O.U.G. nr. 113/2006). Cu toate acestea, în cauză, independent de opinia instanței privind interpretarea corectă a dispozițiilor art. 36 din C. fisc., tribunalul a apreciat că cererea reclamantei privind piața despăgubirilor nu este întemeiată. Pârâta a solicitat clarificarea interpretării art. 36 alin. (4) din C. fisc., iar prin adresa nr. 6636/2007, A.N.A.F. a comunicat că dispozițiile art. 36 alin. (4) nu ar fi aplicabile A.V.A.S.

În același sens sunt și răspunsurile comunicate prin adresele nr. 188157/2007 a Ministerului Economiei și Finanțelor și nr. 86005/2007 a A.N.A.F. - D.G.A.M.C. - S.A.C. În aceste condiții, chiar dacă interpretarea respectivă nu are un caracter oficial, dar exprimă punctul de vedere al instituțiilor statului abilitate în materie fiscală și având în vedere că au existat probleme în interpretarea dispozițiilor art. 36 alin. (4) din C. fisc. (neînțelegerea vizând, în esență, calitatea A.V.A.S., respectiv de titular al dreptului de proprietate asupra acțiunilor sau doar în calitate de administrator al participațiilor statului) de către mai multe societăți în perioada în cauză, tribunalul a constatat că pârâta a acționat cu diligență, a solicitat clarificări, astfel că, în mod rezonabil, se poate conchide că a acționat în sensul acestora și aplicat regula reținerii impozitului pe dividende și nu excepția scutirii din art. 36 alin. (4) din C. fisc.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că niciun moment pârâta nu a reținut pentru sine sumele reprezentând impozit pe dividende, ci le-a virat către bugetul de stat. După întocmirea raportului de inspecție fiscală din data de 9 februarie 2010 și comunicarea acestuia către pârâtă (12 februarie 2010), în care s-a reținut că în mod greșit pârâta nu a aplicat dispoziția de excepție din art. 36 alin. (4) C. fisc., pârâta a virat imediat sumele reprezentând impozitul pe dividende în discuție către reclamantă, la data de 12 februarie 2010, prin ordinul de plată nr. a. În condițiile în care pârâta a plătit dividendele nete către A.V.A.S. (care acționa în numele acționarului Statul Român), a achitat impozitul pe dividende către bugetul de stat, deci tot către acționarul său Statul, nu se poate reține că, în sensul art. 67 din Legea nr. 31/1990 ar fi existat o întârziere în plata dividendelor, astfel că nu se cuvin nici daune-interese.

De altminteri, însuși Statul Român, prin concluziile scrise, apreciază că nu s-a produs niciun prejudiciu, deoarece suma încasată și virată de A.V.A.S. la bugetul de stat s-a reîntregit cu impozitul pe dividende, virat de pârâtă, de asemenea, tot către bugetul de stat. În ceea ce privește eventualul prejudiciu produs A.V.A.S., aceasta nu l-a invocat, și cu atât mai puțin l-a dovedit, astfel că nu se poate reține existența unui asemenea prejudiciu, cu atât mai mult cu cât, după deducerea cheltuielilor, A.V.A.S. vira tot către buget dividendele încasate în numele Statului (fără a face dovada că suma reprezentând cheltuieli ar fi fost mai mare decât suma încasată). Având în vedere soluția de respingere a cererii principale, cererea de chemare în garanție formulată de către pârâtă (care viza ipoteza admiterii cererii principale) nu are obiect (astfel că nu se mai impune nici analiza admisibilității acesteia și nici a temeiniciei sale) fiind respinsă în consecință.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat reclamanta, ca parte litigantă căzută în pretenții și căreia îi aparține culpa procesuală, la plata către pârâtă a sumei de 303.430,12 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, compuse din 55.977,63 RON onorariu de avocat și 247.452,49 RON taxe judiciare de timbru aferente cererii de chemare în garanție. Împotriva acestei soluții, a declarat apel apelanta reclamanta A.V.A.S. Analizând materialul probator administrat în cauză, având în vedere motivele invocate prin cererea de apel, Curtea a reținut următoarele: Prima critică formulată, respectiv faptul că instanța de fond a respins cererea în pretenții a A.V.A.S., ca neîntemeiată cu motivarea că A.V.A.S.

și-a întemeiat pretențiile numai pe O.G. nr. 64/2001 deși temeiul juridic al acțiunii a fost Legea nr. 15/1990 și Legea nr. 31/1990 este neîntemeiată întrucât astfel cum se observă din considerentele sentinței apelate, Tribunalul a reținut netemeinicia cererii de chemare în judecată raportat la dispozițiile O.G. nr. 64/2001 cât și la dispozițiile art. 67 din Legea nr. 31/1990. Și cel de-al doilea aspect invocat, respectiv faptul că cererea de chemare în judecată trebuia admisă fiind îndeplinite condițiile prevăzute de O.G. nr. 64/2001 este neîntemeiat întrucât prin O.G. nr. 64/2001 menționată privind repartizarea profitului la societățile naționale, companiile naționale și societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum și la regiile autonome, se reglementează, așa după cum arată și denumirea acesteia, repartizarea profitului contabil net la unitățile cu capital integral sau majoritar de stat.

Prevederile O.G. nr. 64/2001 se aplică numai acelor unități la care statul deține capitalul majoritar, în sensul de majoritate "absolută", adică de peste 50% din capitalul social. Cum la data la care a procedat la repartizarea dividendelor către acționarii săi, capitalul majoritar - capital privat - aparținea O.M.V.A. (51%), este evident că pârâta nu este nici societate națională, nici companie națională și nici societate comercială cu capital integral sau majoritar de stat. Având în vedere netemeinicia capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 43.957.449,71 RON reprezentând penalități de întârziere pentru plata cu întârziere a dividendelor cuvenite A.V.A.S. pentru exercițiul financiar al anului 2006 și 2007, Curtea a constatat neîntemeiată cererea sub aspectul obligării, pârâtei la plata dobânzii în temeiul art. 43 C. com.

Asupra criticii vizând cheltuielile de judecată Curtea a reținut următoarele: În dispozitivul sentinței apelate s-a dispus obligarea reclamantei la 303.430,12 RON cheltuieli de judecată către SC O.M.V.P. SA, în considerente reținându-se că suma de 303.430,12 RON, reprezintă cheltuieli de judecată, compuse din 55.977,63 RON onorariu de avocat și 247.452,49 RON taxe judiciare de timbru aferente cererii de chemare în garanție. Susținerea apelantei conform căreia în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ. sunt neîntemeiate întrucât la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată, temeiul juridic al restituirii, se află culpa procesuală dedusă din expresia "partea care cade în pretențiuni". În cauză pârâta a formulat cerere de chemare în garanție pentru care a achitat taxa judiciară de timbru stabilită conform Legii nr. 146/1997 și timbru judiciar stabilit conform O.G.

nr. 32/195. Cum cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a fost respinsă Curtea a constatat că acesteia îi aparține culpa în declanșarea litigiului. Întrucât cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca rămasă fără obiect ca urmare a respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată reclamanta este obligată să plătească suma de 247.452,49 RON taxe judiciare de timbru aferente cererii de chemare în garanție achitate conform dovezilor aflate la dosar. Față de împrejurarea că la dosarul cauzei se află dovezile de plată a taxelor judiciare de timbru, având în vedere și dispozițiile art. 274 alin. (1) și (2) C. proc. civ. Curtea a constatat că susținerea apelantei conform căreia acestea au fost stabilite arbitrar este nejustificată.

În privința sumei achitate cu titlu de onorariu avocat, Curtea a reținut că potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ. judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, textul legal fiind menit sa împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe parcursul procesului. Cum cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a fost respinsă, Curtea a constatat că acesteia îi aparține culpa în declanșarea litigiului.

Reclamanta este obligată să repare în integralitate prejudiciile provocate, în această categorie intrând și cheltuielile efectuate de societatea reclamantă cu privire la angajarea unui apărător. Prin reducerea onorariului plătit avocatului pârâtei, SC O.M.V.P. SA ar fi în imposibilitate de a-și recupera integral cheltuielile de judecată, deși nu se află în culpă procesuală și nici în culpă de a fi convenit cu avocatul un onorariu exagerat în raport de particularitățile cauzei. Suma de 55.977,63 RON onorariu de avocat achitată de pârâtă nu este excesivă în raport de particularitățile cauzei, reținând sub acest aspect că procedura a durat mai mult de un an, (cererea a fost înregistrată în data de 21 aprilie 2010 și s-a finalizat în primă instanță în data de 4 octombrie 2011), pârâta prin apărător a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție.

Asupra cererii intimatei pârâte privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, Curtea a admis în parte cererea, și în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. a redus onorariul de avocat solicitat de pârâtă. Pentru a stabili reducerea onorariului de avocat de la 27.036,96 RON, suma solicitată de pârâtă cu titlu de cheltuieli de judecată la 10.000 RON, instanța a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

respectiv valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat reținând că în cauză apărătorul intimatei a redactat întâmpinări în cauză și a fost prezent la cele două termene de judecată acordate în cauză, cauza fiind reținută spre soluționare în data de 13 aprilie 2012. De asemenea Curtea a avut în vedere și criteriile prevăzute de art. 132 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat respectiv: complexitatea cauzei, prezenta cauză nu a necesitat utilizarea unor elemente deosebite de drept; durata cazului reținând sub acest aspect că apelul a fost soluționat la cel de-al doilea termen de judecată acordat în cauză iar primul termen de judecată a fost acordat, la solicitarea intimatei pentru a lua cunoștință de întâmpinare; timpul și volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului primit, natura și dificultatea cauzei, în cauză nu a fost necesară întocmirea de expertize tehnice sau administrarea unor alte mijloace de probă care ar fi presupus activitate suplimentară din partea apărătorului intimatei, impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului.

Această soluție a instanței este în acord și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cauza Sabou și Pârcălab împotriva României, aceasta considerând cu privire la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, că "acestea urmează să fie recuperate de partea care a câștigat procesul, numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil ", având în vedere rolul judecătorului în desfășurarea procesului, care îi oferă posibilitatea unei imagini de ansamblu asupra complexității cauzei și muncii depuse de avocat. În consecință, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 190 din 13 aprilie 2012, a respins apelul formulat de apelanta reclamantă A.V.A.S.

ca nefondat; a admis în parte cererea intimatei O.M.V.P. SA privind obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată; a obligat apelanta să plătească intimatei suma de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A.V.A.S. în cadrul termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței de fond, în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei SC O.M.V.P. SA la plata daunelor moratorii aferente achitării cu întârziere a dividendelor anului 2006 și 2007. Cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Sub un prim aspect, recurenta a susținut că ambele instanțe au interpretat și aplicat nelegal prevederile Legii nr. 31/1990 și Legii nr. 15/1990 . Astfel, față de petitul acțiunii, rezultă că reclamanta a solicitat daune-interese în temeiul Legii nr. 31/1990 și Legii nr. 15/1990, iar dreptul la plata dividendelor decurge din calitatea de acționar pe care a avut-o A.V.A.S. la societatea pârâtă. Din acest punct de vedere, devin aplicabile dispozițiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, coroborat cu art. 122 alin. (3) din Legea nr. 31/1990. Cuantumul și distribuirea dividendelor se stabilesc de Adunarea Generală a Acționarilor, o dată cu aprobarea bilanțului contabil conform art. 111 lit. a) din Legea nr. 31/1990.

Recurenta arată că obligativitatea virării dividendelor către instituția publică implicată, în speță A.V.A S., rezultă din dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 64/2001, care prevede obligația de plată a dividendelor către A.V.A.S., în calitatea sa de fost acționar la SC O.M.V.P. SA, indiferent de cota de capital deținută, iar obligația de plată nu este condiționată, de statutul juridic al A.V.A.S. În consecință, concluzionează recurenta, atât timp cât A.V.A.S. a deținut calitatea de acționar la SC O.M.V.P. SA, are dreptul la încasarea dividendelor, în condițiile Legii nr. 31/1990, sume care se cuvin bugetului de stat. În sensul virării acestor sume la bugetul de stat, invocă dispozițiile art. 9 din O.U.G.

nr. 88/1997/R, art. 2 din O.U.G. nr. 111/2003, art. 6 din O.U.G. nr. 113/2006, art. 7 din O.U.G. nr. 113/2006, ceea ce demonstrează că diferența până la valoarea brută a dividendelor s-a efectuat cu întârziere, plata efectuându-se la 12 februarie 2010. În continuare, recurenta susține că în mod nelegal a fost respins capătul de cerere privind plata dobânzilor comerciale solicitate în temeiul art. 43 din C. com. Obligația de a plăti dividende este de natură comercială, iar plata cu întârziere angajează răspunderea societății, care în cadrul raporturilor juridice comerciale cuprind dobânzile comerciale, care sunt daune moratorii, situație în care creditorul nu trebuie să facă dovada unui prejudiciu.

Al doilea motiv de recurs, a fost argumentat în raport de aspectul obligării recurentei la plata cheltuielilor de judecată solicitate în faza de judecată a apelului, învederând instanței că acestea au fost arbitrar stabilite, prin aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., acțiunea reclamantei fiind întemeiată. Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată următoarele: Cadrul procesual fixat de către reclamantă. Prin cererea dedusă judecății, reclamanta A.V.A.S.

în calitatea sa de acționar pretinde că i se cuvine plata integrală a dividendelor brute, iar în condițiile în care plata integrală a fost efectuată la data de 12 februarie 2010 sunt datorate daune moratorii (penalități de întârziere) aferente anilor 2006 și 2007. Temeiul acțiunii decurge din calitatea de acționar la societatea pârâtă în numele Statului, pe de o parte, iar pe de altă parte, obligația de a efectua virarea dividendelor brute, decurge din prevederile O.G. nr. 64/2001, indiferent de cota de capital deținută de A.V.A.S. și de statutul juridic al acesteia. În consecință, Înalta Curte constată că recurenta a invocat nelegalitatea deciziei pronunțată de instanța de apel, din perspectiva acestor două ipoteze sus evocate, deși penalitățile de întârziere au fost solicitate în temeiul legii speciale, acțiunea fiind însă analizată și prin raportare la dreptul comun, prin prisma daunelor-interese prevăzute de art. 67 din Legea nr. 31/1990.

Astfel, recurenta a invocat dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997, pentru a demonstra calitatea sa de acționar la societatea pârâtă O.M.V.P. SA, care îi conferă dreptul la plata și încasarea dividendelor. Din acest punct de vedere, argumentele instanțelor de fond nu sunt în contradicție cu textul normativ care reglementează plata dividendelor, în speță, pârâta plătind către A.V.A.S. dividendele nete și reținând impozitul pe dividende care a fost virat către bugetul de stat. Deci, calitatea de acționar a reclamantei la societatea pârâtă, care urmare a procesului de privatizare, în decembrie 2004 a devenit societate comercială cu capital majoritar privat (acționarul O.M.V.A. deținând 51% din participații), modificările impuse de această privatizare fiind înscrise în registrul comerțului prin mențiunea din 9 decembrie 2004, în baza Încheierii nr. 54079 din 9 decembrie 2004 nu este negată.

De asemenea, nu a fost contestată obligația de plată a dividendelor, care s-a născut la data adoptării Hotărârilor Adunării Generale Ordinare a Acționarilor SC O.M.V.P. SA din 17 aprilie 2007, respectiv 22 aprilie 2008. Problema de drept care se relevă, din cuprinsul acestui motiv de recurs, este dacă se cuvin daune-interese pentru plata cu întârziere a dividendelor în sensul art. 67 din Legea nr. 31/1990. Această chestiune a fost dezlegată în mod corect de către instanțele de fond, reținându-se că în condițiile în care pârâta a plătit dividendele nete către A.V.A.S. și a achitat impozitul pe dividende către bugetul de stat, deci tot către Statul Român, nu se poate reține că ar fi existat o întârziere în plata dividendelor.

În acest sens, al lipsei producerii unui prejudiciu în ceea ce privește bugetul de stat, au fost administrate probe care au relevat că Statul Român nu a înregistrat niciun prejudiciu, în esență pârâta nu a reținut pentru sine sumele reprezentând impozit pe dividende, ci le-a virat către bugetul de stat, din acest punct de vedere nu subzistă nici critica referitoare la îmbogățirea fără justă cauză. Pretinsa întârziere în plata dividendelor, invocată de către recurenta A.V.A.S. a fost determinată de modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 36 alin. (4) din C. fisc., sens în care pârâta a acționat cu diligență, astfel cum reține instanța de fond, au fost solicitate clarificări de la A.N.A.F.

în ceea ce privește aplicarea regulii reținerii impozitului pe dividende sau aplicării excepției scutirii din art. 36 alin. (4) din C. fisc., procedând potrivit concluziilor din raportul de inspecție fiscală din data de 9 februarie 2010. În concluzie, în ceea ce privește critica întemeiată pe interpretarea greșită a dispozițiilor art. 67 din Legea nr. 31/1990, care reprezintă dreptul comun în materia acordării de daune-interese pentru plata cu întârziere a dividendelor, se constată că în lipsa existenței unui prejudiciu, atât în patrimoniul A.V.A.S. cât și al bugetului de stat, aceasta nu subzistă. În ceea ce privește motivul de recurs privind aplicarea dispozițiilor O.G. nr. 64/2001 în cauzal de fată, Înalta Curte constată următoarele: Recurenta se prevalează de dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.G.

nr. 64/2001, pentru a demonstra că și prin acest act normativ este prevăzută obligativitatea de plată a dividendelor în condițiile art. 67 alin. (2) și art. 122 alin. (3) din Legea nr. 31/1990/R, obligație care decurge din simpla calitate a acționar a reclamantei la SC O.M.V.P. SA. Considerentele instanțelor de fond, în ceea ce privește în aplicabilitatea acestui act normativ sunt corecte și amplu argumentate, în esență s-a arătat că sfera de reglementare a O.G. nr. 64/2001 este strict stabilită și nu poate fi extinsă și la alte persoane juridice. În aceste condiții, deoarece pârâta nu este societate națională, companie națională ori societate comercială cu capital integral sau majoritar de stat (este societate comercială pe acțiuni, cu capital majoritar privat), nici textul legal invocat de către reclamantă nu este aplicabil.

Trimiterea recurentei la temeiul reglementat de art. 43 C. com. nu subzistă. Astfel, confuzia recurentei în ceea ce privește aplicabilitatea art. 43 din C. com. este evidentă, în condițiile art. 1088 C. civ., care prevăd că la obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală. Din acest punct de vedere, sancțiunea pentru întârzierea în plata dividendelor este reprezentată de daunele-interese moratorii, care au fost cuantificate la nivelul dobânzii legale. Înalta Curte, în ceea ce privește cel de al doilea motiv de recurs, referitor la respingerea cererii formulată de pârâtă, privind acordarea cheltuielilor de judecată solicitate în apel, constată că este neîntemeiat.

Argumentele recurentei au vizat pe de o parte netemeinicia cererii în raport de cuantumul acestora exagerat de mare, iar pe de altă parte neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ. În ceea ce privește prima ipoteză invocată de către recurentă, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi analizată în această cale extraordinară de atac, întrucât reprezintă o critică de netemeinicie și de apreciere a probelor, lăsate exclusiv la îndemâna instanțelor devolutive. Pentru a stabili reducerea onorariului de avocat, instanța a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., precum și cele din legea specială, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește legalitatea aplicării dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte arată că interpretarea textului de lege sus evocat nu lasă loc de interpretare, întrucât la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată se află culpa procesuală. Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a fost respinsă, la fel apelul declanșat de această parte a fost respins ca nefondat, deci culpa în declanșarea litigiului aparține reclamantei, astfel încât și acest motiv de recurs urmează a fi respins. În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. împotriva Deciziei civile nr. 190 din 13 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2013. Procesat de GGC - AS